Decadenta

1_medie_tablou-canvas-mysterious-woman - Copie

Uite cum cade…

O ia uşor la vale

După cum ai prezis cândva

În vreme ce o ţigancă bătea toba

 

Nu mai zbor deloc,

Am aripile tăiate,

Arse de-a dreptul de foc

Ce-mi cuprinde corpul ca pe-un tot

Alungat de un alt netot

 

Am tăcut, nu mai zbier…

De ce-aş mai face-o acum?
E prea t
ârziu, prea greu

Să ieşim din cuşca de fier

În care ne-ai închis cu un lacăt de scrum

 

Osânda-i de-a dreptul genială.

Căpcăuni în pielea goală,

Fugărind roiuri de stele

Şi rivalizând cu cele

Din altar, numite Iele,

Paz-a viselor-efemere

 

Şi când explodăm, nu mai rămâne nimic.

Nimic nu mai rămâne neatins

De patima surd-a unui vis

Ce-n două clipe s-a stins,

Lăsându-te să vezi cât eşti de mic

 

Vreau partea mea de nebunie!
Restul mom
âilor doar bănuieşte

Ceea ce doar  tavanul alb ştie…

Colorat  de-atâtea ori în infinit,

De dragul parfumului fără sfârşit

Al pielii noastre arse

 

Ne-au mutilat patimile.

Au coborât, au frământat

Dorinţe râncede, au tăiat

Carnea ca s-o amestece apoi,

S-o slobozeascăîn oftatul

Din care-am ieşit noi

Ca Dante din Infern.

 

Lacrimile-mi fierbinţi sunt reci

Căci nu mai am nimic al meu

Şi-s reci ca două scoici

Pe pielea-mi arsă de simţiri

 

E noapte, e cald, e zăpadă.

Sub alcovul de ceară ochii-mi ard

Şi, chiar dacă nimeni n-o să vadă,

Mă transform într-o nomadă,

Care-aleargă lumea toată

Numai pentru o durere

 

E o lume de plăceri,

Dar tivită cu dureri

Însă chiar şi-aşa, de ceri

Poti doar să speri

Că ultimul nu vei fi

 

O ultimă pat de culoare

Mi s-a aşternut pe buze

Ca un sigiliu.

E-amintirea ce ţi-o port,

Stigmatul frivol-al carnalităţii,

Al dorinţei şi-al demenţei,

Ultimul preţ al libertăţii

 

E extaz atunci când cade

Soarele-n iarbăşi simt

Cum te vreau iar

Deşi…ştim că nu se cade,

 

Agonie când nu pot să mă mint

Că te voi avea, de mâine,

Numai pentru mine

În negura grea a ceţii,

În volbura dimineţii

Şi răceala lui Gerar

 

Dar drama cea mai mare e,

Fără doar şi fără poate,

Trezirea-mi la realitate-

Tu-n trecut, ilustraţia unei poveşti încheiate,

Faţa-mi îngropată

În petale albe de  ferigi şi crin,

Moartă sub cerul senin

Dar cu inima-mi pompând venin

 

E ca o minune- abia te-am uitat

Şi tu vii iarăşi nechemat

Ca să-mi aprinzi lumânarea dorinţelor

Celor vechi la căpătâiul vechiului eu,

Paznicul pivniţelor, dresorul bufniţelor

Şi stăpana nopţilor drăceşti

În care tu crezi c-o fugăreşti

Prin valuri de mătase-arzândă pe-alta.

Da-s tot eu…

Pe veşnicie, demonul tău.

Advertisements

Castelul Tigancii

Image

 

Candva demult, la inceputul timpului, o tigancusa cu doua castane sticloase in loc de ochi si cu aur in par mana pe drumuri de campuri pustii o caruta pe jumatate distrusa la care era inhamat un cal negru, puternic, oprindu-se din loc in loc sa simta pamantul sub ea si cerul deasupra, sa bata darabana, sa joace si sa cante.

 La un momentdat, luand ciobul de oglinda zgariat de vreme, vazu ca a ajuns in alt loc ; unul ce o speria, cat vazuse ea de multe.

Era un satuc darapanat, pustiu, unde nu se auzeau decat suieratul vantului prin covorul de frunze moarte si nechezatul calului, profetic parca. Si, intre toti copacii aia ce isi intindeau sfidatori ghearele la cer, voind parca sa-L prinda pe Dumnezeu si sa il smulga din cer, printre frunzele rosii, galbene, stacojii, argintii si verzi ce se bateau cap in cap cu griul putred al caselor, cu indigoul funest al cerului si nisipul drumului ce zbura prin aer, protector si atotputernic, stapan absolut al locurilor si vremii.

  Se simti,pentru prima oara, altfel. Era libera de cand se stia, dar acum se simtea si ea vie, stapana…mai stapana ca toate reginele la a caror cadere asistase in clepsidra. Cobori din caruta ei peticita la un pod. Lega calul de un frasin ce strajuia trecerea spre cealalta parte de sat, lua cartile de tarot, globul si darabana si porni la drum, agale.

 Nimeni nu stie ce spera sa gaseasca…un om, o fiinta??Oare ce vroia de la locul ala stingher, mort si uitat?

  In fata ei aparu o colibioara parca mai mica decat toate. Intra, curioasa fiind din fire, si se aseza pe podeaua putreda, gata sa se transforme in cenusa. Incepu sa se uite in jur in timp ce construia, cu migala si grija, un castel din cartile aduse cu sine. In jur erau numai usi. Usi, geamuri si trape .Deschise o usa si gasi o cutie inchisa cu un drug de fier ruginit. Deschise o trapa si vazu o papusa ruseasca.

  O lua tematoare, stiind ca bunicii sale o papusa ca aia ii adusese sfarsitul, si incepu sa o deschida.

 Gasi intai o lacrima, pe care o dosi intr-o carte de tarot veche, apoi o panglica pe care o rupse si o sufla, facand un foc ce salta vesel, luminand totul cale de un infinit, iar apoi, trei flori de crin albe, ce porneau din aceeasi celula, aceeasi coada.

    Erau albe, pure, iar pe ele straluceau picaturi de sange greu, vinovat.Stralucea mai puternic decat roua, soarele, luna, pietrele scumpe..mai tare decat tot ce vazuse pana atunci. Le baga repede in san, lua cartile, si incepu sa goneasca nebuna spre cal, la caruta ei, parasind locul si fugind cand totul incepu sa dispara, mai grabit decat daca ar fi fost atinsi de suflarea Creatorului Nebun.  Batu de trei ori darabana, striga in soare si disparu spre alte lumi, cu inima usoara. Acum isi gasise castelul in Spania,castelul ei…

   Ca asta e viata..un etern castel in Spania.Al meu, al tau, al tuturor. Un vis din cioburi colorate.

Pasiune

Image

E murmur, e şoaptă, e glas

Iar din pustiul rămas

O umbră face-un ultim pas

În ritmul ultimului ceas.

 

Dar nimeni n-aude, e totul pierdut

Şi din secunda-n care te-am cunoscut

Lumea din juru-mi se zgâlţâie-aievea,

Ca şi cum n-ar putea vedea

Decât lumina-ţi trecătoare…

Oare?

Nu te mai vreau; e prea târziu,

Prea mult şi prea de tot,

Căci pasiunea-mi te-a cuprins

Când lumea luase deja foc

Şi freamătul viselor stătuse pe loc

 

E o văpaie de-un roşu nebun

Aprinsăîn mine de-un altul acum,

Al cărui suflet mergea pe drum

Noaptea, cu pletele-n vant,

În buzunare-ascunzând cuvânt,

Şi-n privirea-i neavând nimic sfânt

 

Şi nimeni nu mai râde la ceas de seară

Poveştile pe tăcute se-nşiră

Ca pe-o aţă de-un copil care iară

Vede cum negura-ncepe să dispară

Lăsând în locul său fiorii

Necunoscuţi şi aprigi ai zorilor de zi

 

Săştii că nu am uitat tot…încă

Pământul sub mine se transformă-n stâncă,

Iar ceru-l simt cum se zguduie

Gata să-nghită o lume oricât de-adâncă,

S-o tragă spre infinitul de granit

Aşa cum nimeni n-a bănuit

 

Vreodată poate, va zbura iar

Corbul cel alb din cupola de cleştar

Ponosit de vremi acide

Şi rănit de ura-ţi ce ucide

Fiorii reci de început şi praful de pe drum

La fel cum a-ngropat un gând

Devenit acum o urmă de scrum,

Murind pe ploaia grea, plângând

 

Un fir cu iz de speranţe stătute

A rămas după ce valurile fugite

Şi pe creste regasite

Căutându-şi nemurirea

S-au spart pe dată.

 

Vise, idei, o pardoseală de cioburi

Devine viaţa-mi în pustiul de mai,

Tu lângă mine nu eşti şi-aud ecouri

Care-mi strigă mereu “Mai stai!”

 

Rece-i marmura, udă e marea,

Însă eu tot n-am găsit scăparea

Din iadul ce încă mă mistuie..

Ieri am aflat că iadu-mi poartă ie.

 

Oare…cine-altcineva mai ştie?
Trecutul in piatr
ă-i săpat pe vecie,

Si spaimele-mi toate aleargă puhoi,

Iar locurile-alea au uitat de noi

Ca şi cum nici n-am fi fost

 

Şi tot cum n-am fi fost,

Azi eu te văd ca pe-un străin

Ce mi-a înfipt în minte spin,

Dar care din milă m-a vrăjit,

Atunci când ştiam dacă să simt

 

Un ultim cuvânt!

Chiar de-acum s-a sfârşit

Mai rămâi, de ţi-a plăcut,

Vântul ce m-a readus la tine

Aşa cum ştiu c-a fost, negreşit

 

Deşi fără rost multe vorbe s-au spus,

Îmi Îndrept privirea undeva spre apus

Şi pe cântecul de fus

Închid ochii şi…m-am dus!

 

Tu de sus priveşte-odată

Împrejur, făţi ochii roată:

Îţi urez de viaţă bună,

Şi-ţi aşez pe prag cununa

Din ce-ai vrut şi n-ai avut,

Ce-ai simţit şi pârjolit,

Ce-ai visat şi-ai cam ratat,

Fiindc-altfel ai fi uitat

Tot ce cândva s-a-ntâmplat.

Zi şi tu…n-ar fi păcat?

 

 

Povestea Umbrei

Image

-Ce faci? Sunt eu, singura care ti-am fost mereu alaturi. Absolut mereu. Si, in acelasi timp, cea de care nu vei scapa niciodata. Nu conteaza ca ai vrea sau nu, eu nu voi pleca nicaieri. Niciodata.

Suiera, apasand pe fiecare silaba, o entitate. Era o liniste de mormant, dezintegrata de ploaia ce se izbea violent de caldaram. Langa oglinda, o fereastra monumentala ce dadea spre niste arbori vechi, disperati, si o cruce. Intunericul facea totul infiorator.

Irina facu un pas inapoi. Se albise la fata si tremura toata.

-Ci-ci-ne esti? reusi sa ingaime intr-un final.

-Sunt eu, cea fara de care tu n-ai exista. Si nu, nu sunt mama. Stiu ca la asta te gandesti, dar nu, e mult mai simplu.

-Te rog, spune-mi, nu ma speria asa, ca o sa mor aici! Zi-mi!

-Sunt umbra ta, draguto! Aprinde lumina si respira adanc. Linisteste-te scumpete, nu-ti va face nimeni rau. N-o sa-i las eu. Acum plangi, ca stiu ca asta vrei sa faci. Te-am speriat, nu? Cam tare chiar…

-Ooh, nu credeam in veci!

-Este?

-Ce om normal ar fi crezut? intreba Irina mirata.

Isi revenise din acel soc oribil si era curioasa ce-i va zice prietena ei. Ca doar trebuia sa fie ceva important daca o speriase in halul ala, nu? Adica, daca o lua logic, asa venea. Dar, sa vedem.

-Tocmai scumpo. Asta ar fi gandit orice om normal. Dar…cine ti-a bagat in cap ca esti normala?? Of, societatea asta a voastra….Uite ca am vesti noi. NU esti normala.

-Ce? De ce? Sigur n-ai gresit adresa??

-Prea sigur. Am un destin si-o poveste pentru tine, dar…cu o conditie!

-Care? Fac orice, zi doar!

-Hai ca te-am facut prea curioasa. Pune de-o cafea si-ti zic tot!

-Asta e conditia, sa pun de cafea?
-Momentan da.

Irina se duse cuminte si facu ce-i zise umbra. Nu era tocmai genul de fata care sa-si citeasca de trei ori pe zi horoscopul si care crede orbeste in lumi nevazute. De fapt,era un fel de Toma Necredinciosul : ea credea numai in ceea ce putea atinge, in ceea ce putea identifica senzorial.

Micuta si subtire, cu ochi mici, negri si sfredelitori, gura cu buze subtiri care, atnci cand zambea, parea rictusul unei ironii caustice, cu piele alba de aristocrata si par scurt, saten, era o fiinta cu care, in timpul discutiilor, nu aveai nici macar o sansa de izbanda. Vorbareata nevoie-mare cu apropiatii (despre care majoritatea cunoscutilor credeau ca nu exista), tacea din principiu, convinsa fiind ca nu e inteleasa corect, asa ca s-a abtinut eroic. Dar, paradoxal, era un suflet mare, care se speria usor si masca tot ce insemna traire interioara inainte sa clipesti.

Merse apoi si se intinse pe balcon. Afara inca ploua, iar vantul acela rece si odios o biciuia ca un tiran, patrunzandu-i intreaga fiinta.

-Ce faci acolo Irina? Poti sa-mi spui si mie?? ii zise umbra usor enervata.

-Stau, iar tu ai niste povesti de spus si explicatii de dat, asa ca poti incepe, te ascult.

-Nu asa. Intai intri in casa. Daca vrei sa afli si restul…altfel o sa raman doar o sperietura zdravana.

-Biine, vin…pisaloago! Si ma mai si santajezi…nu e cam mult pentru o umbra?

-Eh, uite ca nu sunt o simpla umbra. Sunt umbra TA,  a spaimei orasului astuia, deci nu diferim prea mult.

-Mda…pai din moment ce nu-mi lasi alternativa…

Se misca leent si se intinse pe sofa. Ziceai ca e o pisica sictirita.

-Esti multumita acum? Off, agasanta chestie mai esti!
-Mmda, in fine…Deci??

Timpul trecea mai mult decat greu, iar ploaia batea in ferestre in cadenta clopotului ce se balabanea in zare ca un copil cu valizele bunicului. Era, poate, cel mai batran lucru din orasul ala…Se credea ca are cel putin doua sute de ani. Fisura pe care o arata cu mandrie tuturor il facea sa semene cu fata unui pirat batran, care dupa o noapte de betie crunta cazuse cu fata pe lama iataganului, ce parea mai vechi ca el. Un gramofon vechi tot invartea o placa de vinil, fara ca insa sa se auda ceva. Irina deschise ochii si auzi iara acel suierat care o facuse sa-si sara din minti cu cateva ore in urma.

-Deci…incepi sa-mi povestesti??

-Da,incep cu finalul sau cu inceputul? intreba umbra.

-Cu inceputul, ca sa si inteleg ceva.

-Bine atunci. Sunt mai batrana decat iti poti imagina tu. Am venit la nastere sa te calauzesc, pui de pasare maiastra!

-Dar…cum? Si spre ce ma rog? intreba Irina circumspecta.

-Foarte simplu. Contrar a tot ceea ce stii, umbrele nu apar in momentul in care un om se naste. Noi suntem fiinte de sine statatoare, nu murim atunci cand omul de care am fost legate dispare. Atunci suntem chemate in fata Tribunalului sa dam socoteala pentru influentele noastre asupra acelui om. Tot Tribunalului ne adresam si cand vrem sa aparem in fata omului, cum ti-am aparut eu tie.

-Da? De fapt da, orice categorie de creaturi are nevoie de o oranduiala. Esti constienta ca daca afla cineva, o sa ma duc intai la psihiatru, iar apoi de rapa!

-Mda, dar pentru mine va fi mult mai grav, deoarece nu ti se da voie sa iei legatura cu zaua ta decat in cazuri extreme, cand aparitia ta se impune detasat ca solutie ultima. Daca nu reusiti, pedeapsa pentru umbra e extrem de grava, in unele cazuri chiar moartea.

-Moartea cui? Si cum e Tribunalul asta?? Ia-ma usor, sa inteleg si eu ceva!

-Presupun ca ai auzit de Inchizitie, nu? E cam aceeasi chestie, numai ca e format din 22 de umbre; ajutoarele Demiurgului.

-Adica vrei sa-mi spui ca va arde pe rug?? Hai ca pe-asta chiar ca n-o mai cred!

-Nu ne arde nimeni pe rug. In schimb, ne ucid legatura, prinzandu-ne la temelia caselor.

-Deci nu-i poveste de-adormit bebei?? Ca o stiu de cand eram mica, de la bunica.

-Chiar deloc. Batranii stiu uneori prea multe. Poate ca de-asta par asa ciudati. Au trait prea mult si prea multe.

-Da, asa-i. Nu m-am gandit vreodata ca istoriile cu care ma speria bunica ar avea vreo baza reala. Dar acum, spune-mi, ce te-a facut sa imi apari?
-Destinul tau. Ma lupt cu Tribunalul de 7 ani incheiati sa ma lase sa-ti apar. Urmeaza-ma si vei afla ceea ce am de zis. Nu-ti pot spune asa, mi-a fost interzis. Iar interdictiile de genul asta trebuie respectate.

-Si ce legatura am eu cu toate astea? Vreau sa dorm fiinta, e doua noaptea!!!!

-Bine atunci, iti voi arata in vis. E mai simplu pentru amandoua.

-Deci tu imi spui ca puteai scuti vremea si sa nu ma sperii…si n-ai vrut?? De ce?

-Unde mai era distractia??? Naivo! Somn usor…

  Ploaia incetase, iar acum luna arunca raze de otrava argintie, ce invadau acum incaperea. Irina adormise, iar in lumina lunii parea un mort. Umbra se opri langa patul vegheat de o pisica ai carei ochi scanteiara atunci cand ii simti apropierea.

-Of, copile, cat de rau imi pare ca tre’ sa fac asta, dar….N-am alta cale!

Asa ca ii intra in vis. O duse pe un camp ce tinea cat vezi cu ochii, strajuita de un bonsai ce parea urias. Un drum colbit si batatorit taia campia ca o cicatrice.

-Ce-i asta?

– Lumea. Lumea din tine. Iti place ceea ce vezi?

-Nu. Ar trebui? Ce vrea sa insemne asta??

-Ca esti la fel de stearpa ca pamantul asta, ca sufletul tau e mort. Sau, ma rog, aproape.

-Zau? Dar….e pur si simplu tragic!!

-Fereste, vine trenul!

Intr-adevar, din crapaturile adanci ale pamantului rasarise un tren vechi, dezafectat.

-Urca, pustiulica! tuna un glas de tren.

-Mergi linistita si nu pune intrebari-timpul e scurt. Ne vedem la trezire! zise umbra.

Irina urca, fara sa spuna ceva, desi i se parea ciudat ca un tren sa mearga prin aer. Dar stia ca doarme, ca visa, si ca se poate trezi oricand simte ca e de-ajuns, dar parea ca nu mai era ea cea care detinea controlul total, fapt care o speria intrucaatva, dar o si intriga deopotriva. Trenul avea un singur vagon, pe ai carui pereti tapetati cu o hartie lucioasa, visinie, se odihneau tot felul de desene. Ii amintea, intrucatva, de acele piramide despre care citise atatea povesti in copilarie. Se simtea ca si cum o alta fiinta o inlocuise-brusc se simtea mai dispusa sa riste, mai indiferenta fata de ceea ce va urma, ba chiar mai optimista. Si parca o prindea mai bine.

       Se aseza langa fereastra, pe o canapea roasa de vreme si privi tot drumul, fiind martora propriului destin. Fereastra era mare, murdara, dar totul se vedea clar. Afara era un soare bland, ce privea cu o raabdare netarmuita ceea ce urma. Caldura-i blanda se revarsa asemeni unor valuri, imbracand totul intr-o haina noua.

Privea cum, pe nesimtite, acolo unde acum mai putin de 5 minute era o mare de pamant uscat, arid si plin de cicatrici, acum era doar o unduire stralucitoare de apa. Pe apele intinse plutea un vas batran, de pescari, la bordul caruia se-afla un singur om: un batran ce parea de-o varsta cu lumea. Avea o vioara pictata in culori vii de-o mana de apasi vioi, la care canta, facand sa rasune pana si trenul de-o muzica ce nu ar fi putut sa inchipuiasca vreodata nicio fiinta umana, oricat de evoluata ar fi sau s-ar crede.

                      Era…era o muzica ce inlantuia pe strune profunzimi pe care omul nu a avut curajul nici macar sa-si imagineze ca ar putea exista vreodata, ca sunt profunzimi ale lor, nevenite nici din subteranul temut, nici de la cerul dorit de toti. Batranul urca si el in tren, facand strafundurile apelor sa bolboroseasca la fel cum o fac maruntaiele unui vulcan.

 Nu mica ii fu mirarea Irinei atunci cand putu sa-l priveasca atent pe menestrelul apelor. In alcatuirea sa intrau lucruri ce nu se potriveau deloc unele cu celelalte, dar care creau un tot armonios, insa la fel de ireal ca muzica acestuia. Desi era mai batran decat istoria omului, paru-i alb atarna pe umeri si umbla schiopatand si agale,ajutat de un baston, fata acestuia nu parea s-arate mai mult de 40 de ani. Purta ceva ce semana cu rasa calugareasca, din borangic nisipiu, cu un veston de blana neagra si sandale, dar ceea ce-i atrase fetei atentia cel mai mult era bastonul.

Acesta nu era nici pe departe unul obisnuit. Facut dintr-o singura creanga de stejar, rindeluita cam prost, era noduros, iar pe el se impleteau, intr-un mod ciudat, un fir de iedera si unul de zorea inflorita.

Canta dumnezeieste si se aseza langa tanara absorbita de muzica ce invaluia sfera aceea bizara. Intr-un final, se decise sa rupa acea mutenie taciturna-pana la urma, ce putea pierde?
-De ce canti asa, batrane?
-Ghiceste copile. Ia vezi, poti? rase batranelul

-Nu pot. Asta e muzica din mintea mea atunci cand trec pe langa fagii despuiati in zori de zi. E obsesia mea.

-Tocmai. Eu sunt Nimeni. Nu am exponent real…inca.

-Ba da, ai.

-Daca aveam, nu traiam atat amar de vreme.

-Crede-ma ca ai. Esti….esti…esti pacatul meu violet!!

-Am inteles…cred.

-E ca un sentiment enigmatic, ocult, constiinta faptului ca suntem peste orice lege, orice limitare. E atractie, dorinta intunecata…E ca un fel de putere pe care-am accesat-o, ca un drog, o dependenta. E un sentiment animalic. Obsesie. Asta e pentru mine muzica ta: obsesie in stare pura. Si imi doresc vioara aia asa mult….

-Stii si tu ca eu si vioara suntem inseparabili. Dar as putea incerca sa ti-o dau. Insa…

-Insa cine sunt eu? O picatura de apa sarata ce scanteie-n soare. Nu se merita.

-Vorbeste de parca ai muri diseara. Nu te grabi, trenul nu se va opri curand-coboram amandoi ACOLO-deci vorbeste cum trebuie, fata de carturari!
-E vorba despre faptul ca desi copilaria mea s-a terminat, eu sunt, dupa multi ani, inca un copil. Un copil intunecat si rau, dar cu toate astea inca incoerent. Si tu, cu muzica ta, ai patruns in lumea mea interioara. Ai venit ca un vrajitor diabolic si ai facut ca lumea asta a mea sa alunece spre dementa incet, dar sigur. Spre dementa si teroare. E pasiune, vina, furie, salbaticie. E ca si cum as sari peste orice echilibru numai ca sa ajung la tine, sa te ating, sa iti simt esenta infernala care face strunele viorii sa cante asa. De-asta nu o merit, pentru ca mi-e teama, dar o vreau si-o iubesc. Nu stiu cum ar fi sa am vioara in mainile mele de profana, dar stiu ca n-o merit. Muzica asta imi bantuie visele, fiinta-e ca un joc straniu, fara final.

-Spui numai prostii. O meriti, dar tac, nu pot zice absolut nimic. Afli cand se va ajunge.

Nu peste mult timp, trenul se opri. Ajunsesera acolo unde avea sa se decida totul.

Era un camp cu iarba scaldata de roua, inconjurat ca de-un zid de o padure de arama. In centrul pajistii era inaltat un rug maret, ce parea s-astepte pe cineva. De o parte si de alta a rugului sedeau doua tinere cu parul lung pan’ la calcaie, gatite cu rochii-nflorate, asteptau cuminti. Irina cobori prima.

                 Era curioasa nevoie-mare sa afle ce se va mai intampla, pentru ca atmosfera era vizibil tensionata, ca inaintea unui eveniment crucial. In urma sa, venea batranul, a carui prezenta facu padurea sa tremure. Reincepu muzica ce o facea pe Irina sa se dedubleze, focul se aprinse, iar fetele incepura sa danseze in jurul acestuia. Era un dans ciudat, fantasmagoric, la fel ca muzica. Au prins-o si pe ea in acel dans din alta sfera, iar, la un momentdat, focul paru ca e un vulcan ce erupe, iar cerul se rupse in fasii, ca o hartie.

Din foc se nascu atunci o papusa din lemn, ca cea a ventrilocilor ce umbla hoinari. Era cioplita atent, vopsita si lacuita. Fata ii era rumena, avea ochi mari si-un zambet larg. Pe corp avea pictata o rochita mov, ca un degradeu, totul lacuit.

       Cele doua fete sarutara pe rand acea papusa sosita de nicaieri, si i-o aruncara tinerei in brate. Intre timp, batranul incepu sa tremure, sa paleasca, iar in ochii altadata veseli si vioi, acum erau doar fulgere si scanteieri ale urii animalice ascunse atata vreme.

Vioara incepu o alta melodie, suava si lina, care produse schimbari ciudate : batranul muri, iar fetele incepura sa se zbata intr-un tremur spasmodic, implorand disperate amanarea finalului, arborii incepura sa fie absorbiti in subteran de o forta necunoscuta, cerul isi cusu ruptura, cenusa ce mai amintea focul se ridica intr-un vartej, iar Irina se trezi iarasi in campia crapata de secera de la inceput.

-Trezeste-te, ii spuse umbra, cu vocea sa calda.

  Fata se trezi si vazu langa ea in pat vioara si papusa din vis.

-Asta e destinul tau. Cel pe care l-ai zairt in vis era Pastratorul. Vioara e destinul tau, cele doua erau demonul si alter-egoul tau, iar papusa e calauza. Acum, trebuie sa dispar. Voi ramane mereu cu tine, dar nu mai pot sa ma arat ca pana acum. Sper sa intelegi.

-Da, inteleg perfect. Insa am multe intrebari.

-Stiu. Le am si raspunsurile, dar e datoria ta sa afli. Tot ce-ti pot spune e ca sunt mult mai simple decat ar parea. Acum te las, dar voi fi cu tine mereu.

Si astfel, dupa o noapte plina de-ntrebari, Irina ramase iar singura, in casa in care acum i se parea uriasa pentru un singur om. Era dimineatat, soarele batea in geam, asa ca merse la cafeneaua din colt, sa schimbe doua vorbe cu o faptura omeneasca la un ceai de iasomie.

 Azi era o noua zi, iar in sufletul ei se schimbasera multe. Irina cea veche murise la rasarit de soare.

Exilul

556_10152061442693306_1405637844_n

E toamnă. E noapte şi-i frig. Frunzele cad la foc continuu, mai ceva ca transeele sub asaltul bombardierelor. Parcă vrea să şi plouă…aiurea!

Ce-o fi geamătul ăsta, de câine bătut? Ah, e doar vântul, care urlă, ca de obicei, degeaba. Măcar de-ar mai păsa cuiva de vaietul lui trist, ascuţit şi prelung, ce tăia liniştea ca un cuţit ruginit pâinea veche, mucegăită, uscată de vreme.

         Da’ chiar : o mai fi cineva treaz la ora asta? Se pare că nu, dacă stau să judec după liniştea de mormânt. Ce locuri…nici nu îţi dai seama când se tremină o stradă şi începe o alta, e un labirint ce i-ar  face invidioşi chiar si pe antici!

Ehh, dar să zicem că trecem peste. Nu mă pot sătura de colindat straduţele-astea întortocheate, au un ceva care m-atrage în mod inexplicabil şi repetat. Dar, cu toate astea, nu vin decât toamna târziu aici. În rest, bântui lumea. Ia uite cât de frumos arată strada tapetată cu frunze. Parc-ar fi din alta lume.

                Şi felinaru-acela chior de la capătul străduţei, care se-ncăpăţânează vehement să reziste timpului. Oare câţi oameni s-au oprit sub lumina-i chioară, câte poveşti, câte secrete ştie? Dacă era om, aş fi zis că are orgoliu, că-i egoist, egocentrist, încăpăţânat, al dracu’, că nu mai moare-odată! Dar unui obiect…ce-aş putea să-i reproşez?

     Nu ştiu ce-aş putea să-i reproşez eu felinarului, da’ ştiu ce-mi veţi reproşa voi mie : că turui ca o moră stricată şi că nu-s diplomată. Aşa-i. Nu-s diplomată absolut deloc. Adică, până acum nici măcar nu ştiţi cu cine vorbiţi, cum mă cheamă. Bine, vă zic, ca să

vă-nchid pliscu’ : mă cheamă Mona. Ce hram port, vă prindeţi şi singuri…cred. Sper.

        În fine. Am aflat târziu de tot că, pentru mine, nu va exista decât o singură gară : asta. Că locul unde mă-ntorc mereu e genu de loc lipsit de farmec, de şarm, dar…poate că spune despre mine ceva. Poate că încă mă caut. Da’ noo, e mult mai simplu de-atât : simt o atracţie dementă faţă de tot ceea ce-i morbid.

  Or, eu loc mai mort ca ăsta încă n-am văzut. Nici măcar luna văd că nu mai răsare pe-aici, poate că s-a speriat si ea de ce-a văzut. Şi-o cred : e pustiu de parc-a lovit ciuma- nici câini pe drum, nici mâţe. de copii nici nu mai vorbesc, ar fi deja prea fantezist şi nu se cade! Cred…

      Acum o cred pe bătrâna ce plângea acu’ douăzeci de ani pe aceeaşi bancă pe care stau eu când vă povestesc vouă, că şi-a încuiat viaţa într-o cuşcă. Plângeaa greu, adânc, cu patos…Drace, mă simt atât de bătrână acum!…

Dar ştiţi de ce-am plecat de-aici? Cu forţa dragii mei, că eu -nebună, vezi bine- n-aş fi vrut defel să plec! Şi-azi nu mai înţeleg de ce încă mă mai întorc aici, dup-atât amar de ani. Ah, stai că-mi amintesc de ce! Hai fie, vă zic si vouă, că prea vă uitaţi ca nişte miei care s-au adăpat cu votcă la mine, şi nu-mi place!

Eram undeva în Africa de Sud, pe ţărm. Mi-era cald, mi-era şi sete, şi-am intrat într-o tavernă. Sărăcăcioasă, întunecată, unsuroasă si împuţităă cum era, avea -culmea!- un succes nebun. Găseai acolo oameni de toate categoriile : ţigănci cu plete pân’ la călcâie, cu câte 5 plozi după ele, negri tatuaţi care acopereau uşa când intrau şi parcă umpleau toată taverna când intrau, albi crestaţi pe feţe, bătrâni acoperiţi de cicatrici şi riduri…dar ce nu era in colţu-ăla de iad!

Hangiţa era o femeie mică, fragilă şi spăşită. După aspect, părea să fie suedeză sau nemţoaică : era slabă, blondă, cu părul tuns scurt, bărbăteşte (lucru de care doamnele de viţă veche aveau oroare la vremea aceea), cu ochi albaştri, trişti, şi mereu c-o glumă deocheată pe limbă, fapt ce m-a atras teribil.

Ne-am împrietenit repede. Îmi povesti că o chema Linda, că era nemţoaică şi că abia ajunsese aici. Evadase. O băgaseră la mititica pentru furt -după ea, trebuia să aibă grijă de ceilalţi fraţi ai săi, patru la număr. Aşa că, a furat.

 Într-o noapte, s-a dus la sipetul argintat al bătrânei de care-ngrijea, a luat din el bijuteria cea mai dragă şi-a plecat. Era un pandantiv făcut dintr-o bucată de safir negru, în formă de lacrimă. L-a vândut pe bani grei, după care-a venit aici. Aici, la capăt de lume. De banii luaţi le-a asigurat alor ei traiul. A fost prinsă şi a evadat de patru ori. N-ai zice, când o vezi, că e în stare să rupă gratiile unei celule. Până la urmă, gaborii au renunţat la ea.

-Au înţeles şi ei până la urmă că nu au de ce să mă salte. Eu mai degrabă mor decât să

mă-ngroape nişte fătălăi de vie!

Mda, frumoase vorbe din partea uneia ce pare ruptă de la pension şi adusă aici cu forţa. Sau cum înşeală aparenţele. Ehh, da’ hai mai bine să revenim la gara noastră.

       Pe masa la care stăteam cu ea de vorbă, era un glob. Unul din acele globuri de sticlă pe care doamnele din lumea bună le colecţionează  ca pe-un moft drăguţ şi-n care nomadele cu bani pe coadele negre vând viitorul naivilor. Şi asta doar ca să-l prindă şi pe “mâine” ăsta de coadă.

Mi-au sărit dracii, că prea eram scârbită de duhoarea de cloaca-n care simţeam că m-afund tot mai adânc cu fiecare pas făcut pe piatra umedă şi rece. Şi nu era loc de-ntors, nu atunci. L-am spart.

      Am dat cu el de pământ  ca şi cum aş fi vrut să sugrum de vie toată omenirea, să nu mai rămână picior de om de-aici până la poli. Toată ura pe care-o ascundeam de ani de zile chiar şi faţă de mine s-a întors împotriva mea cu puterea unui aborigean iscusit.

Pentru-o secundă, am crezut că toată taverna a-mpietrit : toţi se uitau muţi de spaimă ţi înlemniţi de disperare la mine, aşteptând ceea ce părea să fie sfârşitul. N-am putut zice nimic, am aruncat doar o înjurătură şuierată :

-Ei drăcia dracului! Voi la ce vă uitaţi aşa?

La un momentdat, ţiganca pe care-o văzusem acum câtva timp (cât eram acolo pierdusem complet noţiunea timpului), se pune-n genunchi în mijlocul tavernei şi-ncepu să plângă amarnic.

Pielea-i smeadă se umezise, păru-i albise, ochii îi străluceau într-un mod straniu, demonic, pe care nu-l mai văzusem până atunci şi pe care n-aveam să-l mai văd vreodată.                                                                                                                                                                                                                           Buzele i se învineţiseră şi tremura spasmodic. Plângea cu sughiţuri, un plânset teribil, scheunat, cu vorbe-abia îngăimate, bolborosite aparent fără şir, rost sau logică. Din celălalt capăt al magherniţei veni spre mine un bătrân la care nu luasem seama până atunci.

Era uscăţiv, înalt şi cocoşat, cu o privire sumbră, dar magnetică şi plete lungi şi albe. Parcă era un preot rupt din cartea-mi cu poveşti de-acasă.

-Ştii ce-ai făcut, nu?îmi zise el mustrător.

-Păi…am spart globul ăla! Nu?

Vezi tu, indolenta tot indolentă! Rânjeam de parcă aşteptam să mă decoreze careva. Acum, privind în urmă, constat că am asta în sânge. Patologic.

-Deci nu ştii…păi, hai să-ţi povestesc atunci! zise el un pic mai liniştit.

Bucuroasă că nu mai e aşa înflăcărat (dacă n-avea anii ăia, aş fi aşteptat să-mi sară la gât), am acceptat! Proastă alegere!

  Se puse-n faţa mea la masă şi privindu-mă în ochi îmi însiră o poveste care-mi făcu pielea de găină. Era vorba despre un blestem vechi ce zicea că finalul comunităţii lor va veni într-o zi de joi, după luna roşie, pe apă. Sfârşitul…eram eu. Asta m-a făcut să mă cutremur cât eram de mare.

M-am întors spre Linda. Voiam să o întreb dacă e-adevărat, dar ochii săi şi bocetele sfâşietoare ce împânzeau locul mi-au răspuns înainte ca eu să-ntreb. Aşa era.

    Ţiganca a venit drept la mine, iar după ce mi-a pus în mână o hârtie cretată, pe care era scris ceva, şi un ban ciudat, găurit, a dispărut. Apoi, m-au scos pe uşă afară, au aprins opaiţele ; au tras zăvoarele şi-au aşteptat, cuminţi, să moară.

Recunosc, nici azi nu le-am putut înţelege atitudinea. Adică, hai să fim serioşi, hai să fim sinceri : voi aţi putea aştepta cu atâta calm…să vă duceţi dracului, să daţi colţu’, să…în fine, să muriţi?!

Eu una, nu aş putea. M-am dus cât mai departe de locul ăla, într-o colibă părăsită de pescari şi m-am pus pe citit biletul. Pe descifrat, de fapt. Şi azi regret că am făcut-o.

Îmi spunea cum aveam să mor : în vremea când pomii sunt mai mult goi, am să primesc, la uşă, un buchet de crini. Albi. Poate 20, poate 40. Nu mai mulţi, nici mai puţini. Vor fi aduşi de un străin superb(sunt fascinată de tot ce-nseamnă risc şi necunoscut), însoţit de-o mâţă nici gri, nici neagră- ceva între, un fel de hibrid. Aveam să mor de tânără, zicea acolo. La 37 sau la 50 de ani, depindea de mine. Dacă găseam şi cealaltă inscripţie a monedei, aveam şansa alegerii- 37 sau 50, cât vroiam eu.

M-am cutremurat încă odată. Cât sadism să ai ca să-i spui unei persoane cum va muri, în detaliu, iar apoi…s-i spui că poate alege ea vârsta la care se va curăţa. Cam cât de cinic să fii?

Am continuat să citesc. Pupilele mi se micşorau pe măsură ce-l parcurgeam. Am mai aflat că oriunde voi merge, voi reveni la locul pe care-l detest cel mai tare. Cam ilogic, gândeam eu, ce-aş avea să revin acasă? Exact. Niciun motiv.

Dar, uite…n-a fost tocmai cum mă gândeam eu la vremea aia. Acum mă întorc mereu aici, la cloaca asta născătoare de canalii. Deh, eram tânără. Acum simt că ar trebui să îţi arăt ceva, ceva ce nu va mai şti nimeni după mine, nimeni după tine.

“Nu mai pot. Eşti păcatul meu de căpătâi, primordialul. Sunt plină de tine. De mirosul tău când fugeam noaptea prin ganguri în vreme ce-afară ploua cu găleata, beţi de fericire. De şoaptele pe care le auzeam ca prin vis când tu nu erai. De ideile ce mi le-ai lăsat înrădăcinate la plecare. De nopţile geroase când stăteam goi-puşcă la fereastră, cu toate luminile aprinse, adulmecând gerul cu nesaţ, ca doi ogari lacomi. Eşti păcatul meu violet, crima atâtor nopţi târzii. Nu mai are rost. E un joc ciudat. E ca un sentiment magic, revelaţia faptului că suntem peste legi. Peste orice barieră. E atracţie. Dorinţă demonică. E…ca un fel de putere neţărmuită la care nu ajung decât prin şi pentru tine. Ca un drog, o dependenţă. Un sentiment animalic. E pasiune, vină, sălbăticie. La fel ca un joc în care eu încalc orice regulă doar ca să te-ating, să te simt, să te am. Ţi-am dat tot

ce-am putut simţi, dar m-ai golit pe dinăuntru. Ăsta e unul din acele jocuri fără final. Dar nu va continua cu mine, chiar dacă tu eşti etern.

Adio!”

Mâine nu voi mai fi aici, iar felinarul se va stinge. Vino să-l vezi pentru ultima oară, străino. Vezi, am făcut ce era-n bilet. Acum mă duc, trebuie să-l aştept.a

Şi-a plecat. A doua zi, felinarul s-a stins. Pe veci, aşa cum zisese Ea. Şi mă gândesc : dacă felinarul ăla a mai auzit măcar încă o poveste ca asta, păi a aflat mai multe decât toată rasa umană, cu civilizaţia ei de gips cu tot.

     Nu vă uitaţi urât pe mine, că nu glumesc. Ce, credeaţi că eu o să mă duc să dau colţul aşteptându-mi cuminţică musafirul etern? Nu dragilor, Mona mai rămâne un timp cu voi. Şi vă va spune poveşti şi după moarte, în vis. Pe bătrână o chema Yolanda, apropo.

Deşi, dacă mă gândesc mai bine, poate că ceasul retragerii mi-a sunat şi mie! Ar fi o idee bună, nu? Şleahtă de netoţi ce sunteţi…ne-om mai vedea noi şi-altă dată, acum valea!

 

 

 

Tentatie

026

 

Şoapte de noapte

Vin de departe

Pe sub poduri strâmte,

Lângă firele rupte

 

Şuvoaie de vise alunecă-n vale,

Valuri de nouri curg din tablouri,

Desfigurând o lume-n carouri

Într-un loc unde bătrâneţea nu poartă mantouri

 

Stai!
Arat
ă-mi universul în mâinile-ţi goale,

Fă-mă să văd ce alţii nu simt,

Să simt ceea ce ceilalţi nu văd

Aruncă-mi podul în aer,

Rupe-mi firul, istoria, mitul, povestea,

Frânge-mă toatăşi aruncă-mă-n gol

 

Sfâşie-mi egoul, înnoadă-l din nou,

Aprinde noaptea şi aruncă-mi-o-n râu,

Las-o sa curgă, să plângă, să zboare…

Toată mândria-mi e pierdutăîn zare

 

Lasă-mi pe cufar

Nopţile ce-au trecut,

Căldura pe care ei

N-ar vrea s-o simt,

Vâltoarea dorinţei de neascuns

Ce într-o singură noapte

Abia m-a pătruns

 

E lemn, e suflare,

Instinctele-mi rag

Si parc-aş pune o lume pe rug

Ca să nu mai trebuiască să fug

Nicăieri, niciodată, nici măcar de mine.

 

Când cortina cade, apele ard,

Iar noi ardem cu ele odată

Cum nimeni niciodată

N-o va face vreodată

 

Tentaţia, teribilul demon

Îmi curge agale prin vene,

Şi noaptea-n întuneric

Îl aud cum geme

Din ce in ce mai puternic…

Iar tu fără mine mori încet,

Stingherit de şoapte, de noapte

 

Dulcea tentaţie nu poate

Să repare oglinda din zare

Ce ne apropia odinioară

Pe drumul vechi, bătut de vânt şi care

 

Mi-a dat dependenţă, nu pot renunţa

La poveste cu una, cu două.

Dar cerul e-albastru, iar tentaţia

Parcă recapătă fiinţă

Cât să ne-amintească nouă

Că era trecut de două

Atunci când a venit

 

Nu are de ce să plece, să stea,

Sau să fugă de nebună.

Zarea e roşie, albă, e gri,

Dar de portretul dorinţei nu ştii

Că doarme ascuns după lună,

Aşa cum firul răăsucit voia

 

Iar podurile s-au sugrumat iar…

Şi cerul cu stele devine tavan,

Albumul rămâne deschis

Ca o spontană aruncare de zar,

Ce indică cu unghia splendoarea unui an

Şi toată viaţa-i un şir de tentaţii,

Animată de-un şir de elucubraţii,

Prin lumea cea grea ca o dantelă.