Povestea Umbrei

Image

-Ce faci? Sunt eu, singura care ti-am fost mereu alaturi. Absolut mereu. Si, in acelasi timp, cea de care nu vei scapa niciodata. Nu conteaza ca ai vrea sau nu, eu nu voi pleca nicaieri. Niciodata.

Suiera, apasand pe fiecare silaba, o entitate. Era o liniste de mormant, dezintegrata de ploaia ce se izbea violent de caldaram. Langa oglinda, o fereastra monumentala ce dadea spre niste arbori vechi, disperati, si o cruce. Intunericul facea totul infiorator.

Irina facu un pas inapoi. Se albise la fata si tremura toata.

-Ci-ci-ne esti? reusi sa ingaime intr-un final.

-Sunt eu, cea fara de care tu n-ai exista. Si nu, nu sunt mama. Stiu ca la asta te gandesti, dar nu, e mult mai simplu.

-Te rog, spune-mi, nu ma speria asa, ca o sa mor aici! Zi-mi!

-Sunt umbra ta, draguto! Aprinde lumina si respira adanc. Linisteste-te scumpete, nu-ti va face nimeni rau. N-o sa-i las eu. Acum plangi, ca stiu ca asta vrei sa faci. Te-am speriat, nu? Cam tare chiar…

-Ooh, nu credeam in veci!

-Este?

-Ce om normal ar fi crezut? intreba Irina mirata.

Isi revenise din acel soc oribil si era curioasa ce-i va zice prietena ei. Ca doar trebuia sa fie ceva important daca o speriase in halul ala, nu? Adica, daca o lua logic, asa venea. Dar, sa vedem.

-Tocmai scumpo. Asta ar fi gandit orice om normal. Dar…cine ti-a bagat in cap ca esti normala?? Of, societatea asta a voastra….Uite ca am vesti noi. NU esti normala.

-Ce? De ce? Sigur n-ai gresit adresa??

-Prea sigur. Am un destin si-o poveste pentru tine, dar…cu o conditie!

-Care? Fac orice, zi doar!

-Hai ca te-am facut prea curioasa. Pune de-o cafea si-ti zic tot!

-Asta e conditia, sa pun de cafea?
-Momentan da.

Irina se duse cuminte si facu ce-i zise umbra. Nu era tocmai genul de fata care sa-si citeasca de trei ori pe zi horoscopul si care crede orbeste in lumi nevazute. De fapt,era un fel de Toma Necredinciosul : ea credea numai in ceea ce putea atinge, in ceea ce putea identifica senzorial.

Micuta si subtire, cu ochi mici, negri si sfredelitori, gura cu buze subtiri care, atnci cand zambea, parea rictusul unei ironii caustice, cu piele alba de aristocrata si par scurt, saten, era o fiinta cu care, in timpul discutiilor, nu aveai nici macar o sansa de izbanda. Vorbareata nevoie-mare cu apropiatii (despre care majoritatea cunoscutilor credeau ca nu exista), tacea din principiu, convinsa fiind ca nu e inteleasa corect, asa ca s-a abtinut eroic. Dar, paradoxal, era un suflet mare, care se speria usor si masca tot ce insemna traire interioara inainte sa clipesti.

Merse apoi si se intinse pe balcon. Afara inca ploua, iar vantul acela rece si odios o biciuia ca un tiran, patrunzandu-i intreaga fiinta.

-Ce faci acolo Irina? Poti sa-mi spui si mie?? ii zise umbra usor enervata.

-Stau, iar tu ai niste povesti de spus si explicatii de dat, asa ca poti incepe, te ascult.

-Nu asa. Intai intri in casa. Daca vrei sa afli si restul…altfel o sa raman doar o sperietura zdravana.

-Biine, vin…pisaloago! Si ma mai si santajezi…nu e cam mult pentru o umbra?

-Eh, uite ca nu sunt o simpla umbra. Sunt umbra TA,  a spaimei orasului astuia, deci nu diferim prea mult.

-Mda…pai din moment ce nu-mi lasi alternativa…

Se misca leent si se intinse pe sofa. Ziceai ca e o pisica sictirita.

-Esti multumita acum? Off, agasanta chestie mai esti!
-Mmda, in fine…Deci??

Timpul trecea mai mult decat greu, iar ploaia batea in ferestre in cadenta clopotului ce se balabanea in zare ca un copil cu valizele bunicului. Era, poate, cel mai batran lucru din orasul ala…Se credea ca are cel putin doua sute de ani. Fisura pe care o arata cu mandrie tuturor il facea sa semene cu fata unui pirat batran, care dupa o noapte de betie crunta cazuse cu fata pe lama iataganului, ce parea mai vechi ca el. Un gramofon vechi tot invartea o placa de vinil, fara ca insa sa se auda ceva. Irina deschise ochii si auzi iara acel suierat care o facuse sa-si sara din minti cu cateva ore in urma.

-Deci…incepi sa-mi povestesti??

-Da,incep cu finalul sau cu inceputul? intreba umbra.

-Cu inceputul, ca sa si inteleg ceva.

-Bine atunci. Sunt mai batrana decat iti poti imagina tu. Am venit la nastere sa te calauzesc, pui de pasare maiastra!

-Dar…cum? Si spre ce ma rog? intreba Irina circumspecta.

-Foarte simplu. Contrar a tot ceea ce stii, umbrele nu apar in momentul in care un om se naste. Noi suntem fiinte de sine statatoare, nu murim atunci cand omul de care am fost legate dispare. Atunci suntem chemate in fata Tribunalului sa dam socoteala pentru influentele noastre asupra acelui om. Tot Tribunalului ne adresam si cand vrem sa aparem in fata omului, cum ti-am aparut eu tie.

-Da? De fapt da, orice categorie de creaturi are nevoie de o oranduiala. Esti constienta ca daca afla cineva, o sa ma duc intai la psihiatru, iar apoi de rapa!

-Mda, dar pentru mine va fi mult mai grav, deoarece nu ti se da voie sa iei legatura cu zaua ta decat in cazuri extreme, cand aparitia ta se impune detasat ca solutie ultima. Daca nu reusiti, pedeapsa pentru umbra e extrem de grava, in unele cazuri chiar moartea.

-Moartea cui? Si cum e Tribunalul asta?? Ia-ma usor, sa inteleg si eu ceva!

-Presupun ca ai auzit de Inchizitie, nu? E cam aceeasi chestie, numai ca e format din 22 de umbre; ajutoarele Demiurgului.

-Adica vrei sa-mi spui ca va arde pe rug?? Hai ca pe-asta chiar ca n-o mai cred!

-Nu ne arde nimeni pe rug. In schimb, ne ucid legatura, prinzandu-ne la temelia caselor.

-Deci nu-i poveste de-adormit bebei?? Ca o stiu de cand eram mica, de la bunica.

-Chiar deloc. Batranii stiu uneori prea multe. Poate ca de-asta par asa ciudati. Au trait prea mult si prea multe.

-Da, asa-i. Nu m-am gandit vreodata ca istoriile cu care ma speria bunica ar avea vreo baza reala. Dar acum, spune-mi, ce te-a facut sa imi apari?
-Destinul tau. Ma lupt cu Tribunalul de 7 ani incheiati sa ma lase sa-ti apar. Urmeaza-ma si vei afla ceea ce am de zis. Nu-ti pot spune asa, mi-a fost interzis. Iar interdictiile de genul asta trebuie respectate.

-Si ce legatura am eu cu toate astea? Vreau sa dorm fiinta, e doua noaptea!!!!

-Bine atunci, iti voi arata in vis. E mai simplu pentru amandoua.

-Deci tu imi spui ca puteai scuti vremea si sa nu ma sperii…si n-ai vrut?? De ce?

-Unde mai era distractia??? Naivo! Somn usor…

  Ploaia incetase, iar acum luna arunca raze de otrava argintie, ce invadau acum incaperea. Irina adormise, iar in lumina lunii parea un mort. Umbra se opri langa patul vegheat de o pisica ai carei ochi scanteiara atunci cand ii simti apropierea.

-Of, copile, cat de rau imi pare ca tre’ sa fac asta, dar….N-am alta cale!

Asa ca ii intra in vis. O duse pe un camp ce tinea cat vezi cu ochii, strajuita de un bonsai ce parea urias. Un drum colbit si batatorit taia campia ca o cicatrice.

-Ce-i asta?

– Lumea. Lumea din tine. Iti place ceea ce vezi?

-Nu. Ar trebui? Ce vrea sa insemne asta??

-Ca esti la fel de stearpa ca pamantul asta, ca sufletul tau e mort. Sau, ma rog, aproape.

-Zau? Dar….e pur si simplu tragic!!

-Fereste, vine trenul!

Intr-adevar, din crapaturile adanci ale pamantului rasarise un tren vechi, dezafectat.

-Urca, pustiulica! tuna un glas de tren.

-Mergi linistita si nu pune intrebari-timpul e scurt. Ne vedem la trezire! zise umbra.

Irina urca, fara sa spuna ceva, desi i se parea ciudat ca un tren sa mearga prin aer. Dar stia ca doarme, ca visa, si ca se poate trezi oricand simte ca e de-ajuns, dar parea ca nu mai era ea cea care detinea controlul total, fapt care o speria intrucaatva, dar o si intriga deopotriva. Trenul avea un singur vagon, pe ai carui pereti tapetati cu o hartie lucioasa, visinie, se odihneau tot felul de desene. Ii amintea, intrucatva, de acele piramide despre care citise atatea povesti in copilarie. Se simtea ca si cum o alta fiinta o inlocuise-brusc se simtea mai dispusa sa riste, mai indiferenta fata de ceea ce va urma, ba chiar mai optimista. Si parca o prindea mai bine.

       Se aseza langa fereastra, pe o canapea roasa de vreme si privi tot drumul, fiind martora propriului destin. Fereastra era mare, murdara, dar totul se vedea clar. Afara era un soare bland, ce privea cu o raabdare netarmuita ceea ce urma. Caldura-i blanda se revarsa asemeni unor valuri, imbracand totul intr-o haina noua.

Privea cum, pe nesimtite, acolo unde acum mai putin de 5 minute era o mare de pamant uscat, arid si plin de cicatrici, acum era doar o unduire stralucitoare de apa. Pe apele intinse plutea un vas batran, de pescari, la bordul caruia se-afla un singur om: un batran ce parea de-o varsta cu lumea. Avea o vioara pictata in culori vii de-o mana de apasi vioi, la care canta, facand sa rasune pana si trenul de-o muzica ce nu ar fi putut sa inchipuiasca vreodata nicio fiinta umana, oricat de evoluata ar fi sau s-ar crede.

                      Era…era o muzica ce inlantuia pe strune profunzimi pe care omul nu a avut curajul nici macar sa-si imagineze ca ar putea exista vreodata, ca sunt profunzimi ale lor, nevenite nici din subteranul temut, nici de la cerul dorit de toti. Batranul urca si el in tren, facand strafundurile apelor sa bolboroseasca la fel cum o fac maruntaiele unui vulcan.

 Nu mica ii fu mirarea Irinei atunci cand putu sa-l priveasca atent pe menestrelul apelor. In alcatuirea sa intrau lucruri ce nu se potriveau deloc unele cu celelalte, dar care creau un tot armonios, insa la fel de ireal ca muzica acestuia. Desi era mai batran decat istoria omului, paru-i alb atarna pe umeri si umbla schiopatand si agale,ajutat de un baston, fata acestuia nu parea s-arate mai mult de 40 de ani. Purta ceva ce semana cu rasa calugareasca, din borangic nisipiu, cu un veston de blana neagra si sandale, dar ceea ce-i atrase fetei atentia cel mai mult era bastonul.

Acesta nu era nici pe departe unul obisnuit. Facut dintr-o singura creanga de stejar, rindeluita cam prost, era noduros, iar pe el se impleteau, intr-un mod ciudat, un fir de iedera si unul de zorea inflorita.

Canta dumnezeieste si se aseza langa tanara absorbita de muzica ce invaluia sfera aceea bizara. Intr-un final, se decise sa rupa acea mutenie taciturna-pana la urma, ce putea pierde?
-De ce canti asa, batrane?
-Ghiceste copile. Ia vezi, poti? rase batranelul

-Nu pot. Asta e muzica din mintea mea atunci cand trec pe langa fagii despuiati in zori de zi. E obsesia mea.

-Tocmai. Eu sunt Nimeni. Nu am exponent real…inca.

-Ba da, ai.

-Daca aveam, nu traiam atat amar de vreme.

-Crede-ma ca ai. Esti….esti…esti pacatul meu violet!!

-Am inteles…cred.

-E ca un sentiment enigmatic, ocult, constiinta faptului ca suntem peste orice lege, orice limitare. E atractie, dorinta intunecata…E ca un fel de putere pe care-am accesat-o, ca un drog, o dependenta. E un sentiment animalic. Obsesie. Asta e pentru mine muzica ta: obsesie in stare pura. Si imi doresc vioara aia asa mult….

-Stii si tu ca eu si vioara suntem inseparabili. Dar as putea incerca sa ti-o dau. Insa…

-Insa cine sunt eu? O picatura de apa sarata ce scanteie-n soare. Nu se merita.

-Vorbeste de parca ai muri diseara. Nu te grabi, trenul nu se va opri curand-coboram amandoi ACOLO-deci vorbeste cum trebuie, fata de carturari!
-E vorba despre faptul ca desi copilaria mea s-a terminat, eu sunt, dupa multi ani, inca un copil. Un copil intunecat si rau, dar cu toate astea inca incoerent. Si tu, cu muzica ta, ai patruns in lumea mea interioara. Ai venit ca un vrajitor diabolic si ai facut ca lumea asta a mea sa alunece spre dementa incet, dar sigur. Spre dementa si teroare. E pasiune, vina, furie, salbaticie. E ca si cum as sari peste orice echilibru numai ca sa ajung la tine, sa te ating, sa iti simt esenta infernala care face strunele viorii sa cante asa. De-asta nu o merit, pentru ca mi-e teama, dar o vreau si-o iubesc. Nu stiu cum ar fi sa am vioara in mainile mele de profana, dar stiu ca n-o merit. Muzica asta imi bantuie visele, fiinta-e ca un joc straniu, fara final.

-Spui numai prostii. O meriti, dar tac, nu pot zice absolut nimic. Afli cand se va ajunge.

Nu peste mult timp, trenul se opri. Ajunsesera acolo unde avea sa se decida totul.

Era un camp cu iarba scaldata de roua, inconjurat ca de-un zid de o padure de arama. In centrul pajistii era inaltat un rug maret, ce parea s-astepte pe cineva. De o parte si de alta a rugului sedeau doua tinere cu parul lung pan’ la calcaie, gatite cu rochii-nflorate, asteptau cuminti. Irina cobori prima.

                 Era curioasa nevoie-mare sa afle ce se va mai intampla, pentru ca atmosfera era vizibil tensionata, ca inaintea unui eveniment crucial. In urma sa, venea batranul, a carui prezenta facu padurea sa tremure. Reincepu muzica ce o facea pe Irina sa se dedubleze, focul se aprinse, iar fetele incepura sa danseze in jurul acestuia. Era un dans ciudat, fantasmagoric, la fel ca muzica. Au prins-o si pe ea in acel dans din alta sfera, iar, la un momentdat, focul paru ca e un vulcan ce erupe, iar cerul se rupse in fasii, ca o hartie.

Din foc se nascu atunci o papusa din lemn, ca cea a ventrilocilor ce umbla hoinari. Era cioplita atent, vopsita si lacuita. Fata ii era rumena, avea ochi mari si-un zambet larg. Pe corp avea pictata o rochita mov, ca un degradeu, totul lacuit.

       Cele doua fete sarutara pe rand acea papusa sosita de nicaieri, si i-o aruncara tinerei in brate. Intre timp, batranul incepu sa tremure, sa paleasca, iar in ochii altadata veseli si vioi, acum erau doar fulgere si scanteieri ale urii animalice ascunse atata vreme.

Vioara incepu o alta melodie, suava si lina, care produse schimbari ciudate : batranul muri, iar fetele incepura sa se zbata intr-un tremur spasmodic, implorand disperate amanarea finalului, arborii incepura sa fie absorbiti in subteran de o forta necunoscuta, cerul isi cusu ruptura, cenusa ce mai amintea focul se ridica intr-un vartej, iar Irina se trezi iarasi in campia crapata de secera de la inceput.

-Trezeste-te, ii spuse umbra, cu vocea sa calda.

  Fata se trezi si vazu langa ea in pat vioara si papusa din vis.

-Asta e destinul tau. Cel pe care l-ai zairt in vis era Pastratorul. Vioara e destinul tau, cele doua erau demonul si alter-egoul tau, iar papusa e calauza. Acum, trebuie sa dispar. Voi ramane mereu cu tine, dar nu mai pot sa ma arat ca pana acum. Sper sa intelegi.

-Da, inteleg perfect. Insa am multe intrebari.

-Stiu. Le am si raspunsurile, dar e datoria ta sa afli. Tot ce-ti pot spune e ca sunt mult mai simple decat ar parea. Acum te las, dar voi fi cu tine mereu.

Si astfel, dupa o noapte plina de-ntrebari, Irina ramase iar singura, in casa in care acum i se parea uriasa pentru un singur om. Era dimineatat, soarele batea in geam, asa ca merse la cafeneaua din colt, sa schimbe doua vorbe cu o faptura omeneasca la un ceai de iasomie.

 Azi era o noua zi, iar in sufletul ei se schimbasera multe. Irina cea veche murise la rasarit de soare.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s