Fantezie

Image

E fantastic de  bine cand ma scufund in apusul crepuscular,

De parca m-as gasi pe mine iar…si iar…

Arzandu-mi farame de suflet negru mai rapid decat cel mai rosu jar

Inca din vremea cea roz cand inca speram

 

Fantezia e un evantai colorat, care, deschis fiind, zboara,

Se joaca, pluteste, vine inapoi

Obosita de cautat diamante in gunoi,

Vine sa faca tumbe cu noi

 

Un copil afara.

Doua pasari dorm pe scara,

Sase mate-au bal diseara

Iar alti patru catelusi

Dorm si plang sub scara

Ca niste papusi

 

Vezi? E treaba serioasa

Fantezia-i generoasa

Sa fii pe dinafara nu te lasa,

Ca un preot cersetorul intr-o noapte geroasa

 

Zambeste, nu te uita

Ca un copil bosumflat de zana cea rea,

Caci fantezia nu-i a mea

Asa ca vino sa ne jucam toti cu ea

 

Ia uite, la mine-i vant,

La ea brazi se-aud cantand

Iar la el un caine zboara…

Viata asta-i prea usoara!

 

Hai copii din toata lumea

Sa vedeti si voi minunea

Ce-apare doar joia si lunea!

 

Nu-i un rau de ciocolata,

Nici un munte de-nghetata.

E ceva ce nu s-explica,

N-are si-ea nicio logica

Fie ca esti mare, mica,

Sufletu’ pe loc-ti ridica

 

Uite-un soare, da-ncoa’ luna,

Nu-i nici vorba de furtuna!

Baba merge-ncet pe drum,

Din cenusa facem fum

Si din trei cirese scrum

Ce miroase a parfum

 

Ea se leagana de zor,

Eu nu prea regret ca mor,

Tu te uiti partinitor,

Cap al rautatilor

Si regin-a tuturor,

Zeit’a artistilor!

 

Fantezia mea-i lugubra,

Uneori devine sumbra;

Dar e bine si asa,

Sa ramana dac-o vrea

Muza mea, a lui si-a ta!

 

Rauri roz si valuri lungi,

Disperarea ne-o alungi

Ca la urma tot sa fugi…

Pan’ la urma, tot tu plangi!

 

Fantezie, copil nebun,

Parintilor nu te spun

C-ai sculptat cerbi in baloane de sapun,

Deoarece unul prinse viata chiar acum

 

Esti prea capricioasa draga mea,

Dar eu te iubesc asa

Si un lucru te-as ruga:

Daca poti, nu te schimba!

 

Ba e noapte,ba e zi.

Oare maine ce va fi?

Nu mai ai vreo aventura,

Slalom de la dragoste la agonie si ura,

Fantezie, draga mea fecioara

La minte si spirit deloc pura?

 

Mana m-alearga nebuneste pe foaie,

Picioarele m se-nmoaie,

Ochii tot se uita-n zare

Iar tristetea-i trecatoare

 

Gusta nuci si te desteapta!

O sa vezi ce te asteapta

Cand intri-n papucii mei…

 Vei avea si tu pe-ai tai

Sa te duca unde vrei

 

Si nu sperai,

Ca gasisi scara spre Rai

Tocmai cand nu mai visai…

Vezi, nu ramane fara grai,

Caci din Rai devine Vai!

Si-alta sansa dupa, zau ca nu mai ai…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Advertisements

Povesti

Image

 

De ce-i cerul albastru?

Dar tu de ce mă-ntrebi,

Nu vezi în zori vreun astru

Cu port de copil măiastru

Visând la harpă-n cer?

 

Nu-ţi cer nimic,

Cele mai importante lucruri

Mi le-ai dat deja,

Odoare sacre care gem în mine

Cu parfum suav de râset şi de suspine

 

Iar totu-i o eternă ruletă

Rusească sau secretă, morală sau incertă

Şi dor când te gândeşti

Că nu vor fi scrise niciodată,

Că nu vor fi spuse vreodată,

 

Dar tot păşeşti pe căi cu poveşti

Făr’ ca măcar să gândeşti

Sau să vrei să te opreşti…Glumeşti?!?!

 

 

Şi se uită lumea toată

Ca o ţaţă contrariată,

Enervată şi mirată

La cum ţi-am intrat pe poartă

Fără să observi măcar.

Ceea ce…se-ntâmplă rar!

 

Că de roata se-nvârte bine

Eu mi-am găsit naşu’ fine,

Naş de tren, de sticlă spartă

Şi de zi pe sfert uitată

Ca o floare veche-n glastră

 

Cânt de pasăre măiastră,

De ce-mi urli la fereastră

Şi oare ce mă aşteaptă

Dup-astă călătorie?

 

Numai dracu’ poa’ să ştie,

Du-te înapoi în vie şi-ascultă ce va să fie

Fiindcă roua nopţii ştie

Greierii din bălărie

Care-au pus-o de-o chindie

Pentru-a lor Sfântă Mărie!

 

Pledoaria unui mim

Image

                      Traim vremuri sumbre, in asteptarea altora mai negre, care sa ne puna capacul pentru vecie. Si, ca sa ne cream un final pe masura a ceea ce credem noi ca este umanitatea, suntem in plin proces de analfabetizare, proces dirijat, desigur, de niste minti ce ne supun de milenii. Imi veti reprosa ca mint, ca noi, cu exceptia tarilor din <lumea a treia>, stim cu totii(sau, oricum, o majoritate covarsitoare) scrie si citi.  Da, stim, dar in acelasi timp ne analfabetizam constant ; un analfabetism subtil, functional, care tinde sa ocupe tronul celei mai mari plagi a modernitatii.

In goana dupa materie, am uitat de spirit, de micile bucurii gratuite. Acum avem sufletele grele, grele de povara unei vieti care  ne pune in fata zidului de neinvins numit <TREBUIE SA AI….>, in care timpul nu ne mai ajunge si nu ne mai suporta, iar cererile celorlalti cresc vertiginos.

Am uitat sa vorbim! Da, am uitat.

Vorbim mult, insa, cu desavarsire despre nimic. Asta, daca mai vorbim in dimensiunea reala, asa cum cei de dinaintea noastra o faceau. Noi, “avansatii”  ,avem atatea mijloace de comunicare, incat am uitat aproape cu desavarsire cum sa comunicam.

Si ma gandesc cu groaza ca n-o sa putem niciodata sa vorbim in felul in care bunicii sau parintii nostri o fac: cu dragoste de vorba, punand in ceea ce spuneau bucati din sufletul lor, clar si lin, dar cu o nuanta a spectaculosului ireproductibila azi, cu toata bogatia de termeni ai limbii, de catre omul modern.

                          Nu putem, pentru ca am uitat cum  sa ne descoperim esenta-a noastra in primul rand. Esenta noastra de frumos si de gratie a vorbei, de cum sa ne punem sufletul in cuvinte.  Abia dupa ce vom redescoperi ceea ce ne da dreptul sa ne numim oameni, putem accede la esenta universului, data noua prin cuvinte.

              Caci omul nostru agasat de dorinte desarte, a uitat ca lumea-i e doar un cuvant, in care el, ca faptura supusa materiei, nu valoreaza nici cat un punct infim de cerneala. Ar trebui sa ne trezim candva tabula rasa, stapaniti de dorinta de-a invata de la batrani toate cate, din cauza materialismului infect in care ne-am afundat ca intr-o mlastina, intr-ale vorbei le-am uitat. Sa plecam in calatorii secrete, spirituale, pentru a ne regasi sufletele ce le-am avut candva ; calatorii care se impun ca necesitati stringente, organice, in contextul lumii actuale ce agonizeaza timid sub ochii nostri.

                      Trebuie sa reinvatam logica, retorica si filozofia nu ca mofturi, ci ca modalitate concreta si durabila de a invata sa vorbim, sa comunicam. Si asta deoarece, in pofida faptului ca suntem creatii (cam esuate as indrazni sa spun), a caror trasatura definitorie este, cel putin teoretic, sociabilitatea, devenim cu fiecare zi tot mai inchistati in noi, in cochilia noastra. Sau, ma rog, era, atunci cand marele antic isi enunta teoria.

Antichitatea a fost cel mai grandios moment al omenirii, alaturi de Renastere si Iluminism. Dar, cu toate acestea, omenirea nu a putut fi trezita din declinul in care-a intrat cu nonsalanta. Hai macar acum sa ne deschidem, asemeni unor flori fragile de nufar, sufletele ce demult asteapta, si sa le punem cu dragoste-n cuvinte. Caci prin cuvinte ni se deschid portale spre dimensiuni indescriptibile-nu exista evolutie fara cuvant, asa cum  nu exista decadere fara cuvant, muta.

   Daca, asa cum natura noastra-i construita, ni se va parea prea greu sa redescoperim arta cuvantului, macar sa-i indrumam pe cei din urma, inconstienti si iresponsabili, spre cuvintele mici, de aur, care ne oglindesc revolta cognitiva si durerea fata de o posibilitate pierduta voluntar.

   Hai sa tacem cate putin in fiecare zi, gandind la motivele pentru-a vorbi, la vorba care-si merita prinosul, la amintirea a ceea ce-ar fi putut exista din, in  si pentru noi, imbunand timpul si trecutul,ce ne privesc cu ochi mari, mustratori,  asteptand cuminti ca noi sa le meritam intoarcerea.

 Caci pana si cuvintele cele mai simple trebuie sa redea imagini si bestiare aparte, sa fie usi spre sufletul celui ce le rosteste.

                                    Fara suflet, cuvintele nu mai sunt cuvinte, ci, pierzandu-si magia specifica si milenara, devin reprezentari anemice, desuete, ruine a ceea ce au fost candva, asa ca hai sa vorbim din dragoste de vorba, de cuvant.

 

Dune

Image

Mă simt mică, între dune de gheaţă,
Între care un freamăt e semn de viaţă,
Şi un izvor de sânge mă izbeşte în faţă….
Sunt speriată şi încep să văd viaţa în ceaţă

Dunele sunt uriaşe, impunătoare,
Mă fac să mă simt mică şi temătoare,
Simt lipsa unei dâre de soare,
Îmi curg lacrimi pe faţă-
Vreau doar scăpare
Şi o altă poveste de viaţă

Sunt mari acele dune,
Nimeni nu poate spune
Că mă încearca doar un sentiment anume,
Pentru că sunt un ghem de sentimente şi traume

Mă tem de ce-a fost, ca de mine.
Dar mai mult mă tem de ce va fi
Deşi poate o să mai fie poveşti calme, bune,
Cheiţe care să mă scape de dune,
Să mă arunce în lumea cea gri,
Fără sângele, albul şi albastrul din lumea terorii

 

Am ajuns aici pentru că am prins

Bumerangul trimis de trecutul pe care-l ştiam stins,

Însă în lumea terifiantă a dunelor m-a împins,

Fără să ştiu ce m-a cuprins

Confesiunile Tigaii

Image

 

Of, ce soarta! N-am avut noroc in viata asta nici cat un paduche, sau cat o capusa macar! Si oamenii astia, tare greu de inteles mai sunt..Vor egalitate, vor bunatate, simpatie si toata suita, dar numai pentru ei. Pai da, cum sa se gandeasca ei bunaoara ca tigaia mozolita din bucatarie stie si altceva decat sa prajeasca pulpe si cartofi, ca urechile oalelor ce stau nefolosite de cand cu “criza”(care, intre noi fie vorba, a fost mereu cu noi, dar n-am vazut-o pana  nu s-au vaitat aia de peste mari si tari), riscand sa rugineasca sau sa le acopere praful, le aud certurile pe tema banilor si barfele nascute din ura?

Nu, tigaia e doar un biet obiect, bun doar de pus la munci si de care niciun om intreg la minte nu s-ar atasa vreodata. Pai da, voi ati auzit vreodata pe cineva zicand “aia nu se arunca, e tigaia mea de la bunica!” ? Eu nu, nici macar pe cei mai mari “chef-i” ai lumii! Ca deh, mai nou asa li se zice bucatarilor..am evoluat, nu?

Si le dau dreptate- nu prea ai cum sa fii afectuos cu o tigaie. Pentru ca tigaia nu e nici frumoasa, nici surazatoare, nu are nici povestea sau aerul aristocratic pe care-l manifesta, bunaoara, cestile de ceai de exemplu.

Tigaia e neagra, purtatoare de mirosuri grele, unsuroasa..cum s-o iubesti?          N-ai cum, si de-ai incerca.

Cu cestile de ceai, e altceva…ele amintesc de seratele cu ceai din vremea bunicelor, unde fetele mari, pure si suave isi gaseau, pe vremuri, viitorii soti,  prin albetea lor aproape ireala, de reginele vremurilor apuse prin eleganta cu care innobileaza orice masa, cat de simpla ar fi ea, prin desenele ce le gatesc si prin fragilitatea lor..doar sunt de portelan, ce naiba, n-ai cum sa ii dai cu ele in cap sotului ca a venit la 5 acasa, adus de doi amici mai…hai sa zic intregi, desi nu-i chiar cuvantul potrivit.

Prin comparatie, tigaia e buna doar de facut mancare, de ascultat si inghitit lacrimile si tristetile bucataresei din indiferent ce epoca (nu cred c-a existat femeie care sa nu fi plans niciodata in bucatarie..si nu mereu “din cauza cepei”). Tigaia nu e chiar un obiect nelipsit de pe masutele decorate pretentios din sufrageriile “doamnelor” impodobite cu panglici roz asortate la ruj si manichiura…Da’ chiar, a incercat cineva sa foloseasca o tigaie pe post de ornament? Sunt chiar curioasa daca da, ce-o fi iesit. Dar tigaia in schimb, este, alaturi de facalet, o arma redutabila din razboiul sexelor(credeti-ma, in anumite cazuri, sintagma se aplica la propriu!). Sotia te-alearga zor-nevoie cu tigaia, dornica sa-ti dea de nu in cap, macar pe spinare vreo cateva ca te-a prins cu alta “la birou”..nu stiu cum de te vede printre lacrimile alea ca de crocodil, nascute din ciuda si frustrare(nenorocita era aranjata in asa fel, incat ea si pusa la 4ace tot din Neanderthal parea, si asta nu ti-o va ierta nici moarta. Nu ca ai inselat, ci ca ai facut-o cu una superioara ei.)

Daca stratagema ei cu tigaia da gres, nu rasufla usurat! Vine…SOACRA. Cu facaletul agatat de sort, pufuind pe nari, cu basmaua intr-un haos general, vine dupa tine, sa vada ce i-ai facut tu fetitei ei! Si orice femeie, in momentul in care devine soacra, devine o super-soacra! Maestra in aruncarea facaletului de la 15m cu tinta fix intre sprancenele tale, mare minune de nu te va si nimeri. Macar o data, sa le poata povesti apoi nepotilor ce tata prost au! Daca nu te nimereste intre sprancene, tot n-ai scapat, pentru ca, spre amuzamentul general, tot te vei alege cu cateva lovituri de facalet bine croite, dupa ceafa. Ce credeai, ca facaletul e doar chestia aia cu care nevasta intinde foile de placinta ca sa te vada pe tine multumit? Maare greseala, pentru ca facaletul e de lemn sanatos, si combinat cu vreo alte cateva lovituri de tigaie(asta nu vor face cestile in veci, si-s tare mandra!), cu zgarieturi, tipete, reprosuri si alte arme tipic feminine, te va face sa-ti marturisesti vina si pentru caderea Imperiului Roman!

Astea-s momentele noastre de glorie, cand ne mandrim ca iesim si noi din bucatarie, eu si bunul meu prieten Facalet, ca o echipa..fatala! Daca stiti sa ne manuiti, evident. De nu..asta e, mai incercati! Repetitia e mama invataturii, nu-i asa?

Si astea au fost, pana una, alta, povestile mele. Sper ca v-am smuls macar un zambet si va mai astept prin bucataria mea si alta data!

                                      Cu drag,

              Tigaia, regina neincoronata a bucatariei.

Vals Rusesc

Image

 

Fâşii de noroi şi lacrimi de brocart.

Afară plouă, deşi ceru-i prea puţin înnorat,

Iar flaşneta repetă o bucată de demult

 

Camera-i goala, plină de păpuşi,

Berze şi egrete ascultă pe la uşi

Iar ariciul ţese o altă lume

 

Le-a pus pe păpuşi să danseze,

Acel vals perfect, de artişti desenat,

De micuţa ascunsă după draperie imaginat

 

Matrioşka zburdă vioaie,

Afară, pe caldarâm,

Umbra uitării pierdută printre zoaie,

Rozele-nfloresc din zăpadă

Iar din cer amintiri încep să cadă

 

O copilă pe colina dansează

Călare pe tarantula cea mai vitează

Uimind mai bine de-o lume

Cu simţu-i ce pare c-apune

 

E învăluită ca de un şal

De muzica mundană pe care-o simte,

Care-o supune fără cuvinte

Dictată de ritmul ancestral

Ce-i inundă vintrele, val dupa val

 

Pianul din cameră-mparte medalii,

Miticelor păpuşi ce trăiesc fără detalii,

Dansându-şi cu teamă ultimul vals

Iar de la iubire la ură-i mai puţin de-un pas

 

De după draperie a ieşit o babă

Ce vocea trecută o cheama,

Ţinând în mân-o tavă iar pe cap un sfeşnic,

Trezind din adormirea-i timpul cel veşnic

 

Valhala e mare, uriaşă, de gheaţă

Regina unor vremi mustind de viaţă

Se transformă, se contorsionează, transfigurează,

Până când miticul originar explodează!

 

I-a explodat şi ei pe tavă într-o doară,

Născând, spre stupoarea generală,

O bucată de hârtie smucită-n chip de scrisoare

Scrisă cu limbă de soare

 

E şi-a mea, şi-a ta, şi-a noastră.

                O oaza sisifică şi vioaie în glastră

Cu slove de ibis şi papură albă,

Pe care dulce o leagănă

În cânt strident de lebăda

Pe harpa lui Orfeu,

Ce păzeşte enigma oricât pare de greu,

Că, până la urmă,

Drumul din munte nu-i drept mereu

 

A crescut copila de după draperie,

A îmbătrânit şi pianul

Însă nimic nu-i mai sperie

Pe temerarii ce-au murit rescriind runele

Ce-acoperă, dantelate, dunele

 

E ultimul acord din valsul rusesc,

Un incendiu din cutia de chibrite stins cu vodcă,

Păpuşi îmbătrânite oarecum tardiv

Dacă te uiţi în urmă şi vezi cât greşesc

Atunci când sub ultimul pământ mănăstiresc

Tainici bobocii de rouă înfloresc

Şi cortina cade…

Lăsând mărturie mii de şoapte

Care săţi tulbure sufletu-n noapte,

Călător ingenuu pe mai departe.

 

Scrisoare catre Dumnezeu

Image

Doamne, daca existi, arata-Te! Vreau sa Te simt, sa ating materialul Tau divin cu

mainile-mi de profan. Am atatea intrebari sa-ti pun, incat ne va lua pe putin o eternitate. Sper doar sa-ntelegi.

Nu prea pot gasi ratiunea in virtutea careia ai lasat omul sa ajunga la ideea profanatoare  ca esti in toti si toate, ca tu ai toate cheile dimensionale si factice. Si ca esti mare, drept, bun. De ce-ai lasat omenirii spre rezolvare atatea enigme? Si de ce le-ai lasat Iadul atat de hulit in vietile lor, pline cu atrocitati de tot felul?

Nu-i asa, Doamne, ca fiecare fiinta poate sa devina Dumnezeu? De ce, cu “bunatatea-Ti suprema” ii lasi pe oameni sa renege si sa uite concepte uitate, esentiale evolutiv?

De unde vine egoismu-ti fara margini, cotropitor ca o sleahta de vandali, dorinta de a fi SINGURUL Dumnezeu? Si de ce mereu trebuie sa ai cu Tine un animal de companie care sa Iti conduca Iadul, aplice raul, ca un judecator hain?
TU esti Raul, neputinta,durerea, chinul, moartea. Daca esti toate astea, de ce nu Te autodistrugi? Ca doar te condamni prin definitie.

La cat sange s-a varsat pentru Tine,i n voile-Ti, nici n-ar conta, nici n-ar fi sesizat. Lasa-ne fara grija-Ti de batran nebun, putem fiinta si fara tine, chiar daca nu-Ti place.

Pana la urma, nimanui nu-i place sa fie inutil, nu?

Ce ma uimeste pe mine e cum de poti fi atat de uman, de mizer si de las. Doamne, esti o canalie! Tu chiar n-auzi urletele cosmice ale disperatilor infiniti? Esti infect Doamne, in toata goliciunea poleirii-Ti cu aur, esti ca o buba enorma, plina de puroi si supuratii. De ce nu dispari odata, cat ne mai vinzi iluzii?

Esti mare Doamne, mare genocid, infama lepra!

Scrisoare

Image

 

 

 

 

A ajuns oare la destinatie scrisoarea mea?

 

Oare cat s-au bucurat cand au citit ce era scris in ea,

 

Marturii tacite ale zilelor fugite

 

Pe covoare de vant, spre alta lume,

 

Nelasand in urma nici macar un nume

 

 

 

E scrisoarea mea pe vant,

 

Scrisa cu lacrimi in gand

 

Terorizata de intrebarea cand

 

Va disparea ultima urma de sfant

 

 

 

E o petala de trandafir uscata..

 

Dovada a vremii ce inca se desarta

 

Indolenta spre alte vami,

 

Fara sa ii pese de povesti, lacrimi sau vremi

 

 

 

A aparut ca din senin scrisoarea

 

Ce nu face decat sa sporeasca mirarea

 

Despre tot ceea ce va ramane din nisip,

 

Doar un alt castel in Spania pustiit

 

 

 

Pe brate de vant strengar purtata

 

E scrisoarea cea nou creata

 

Din amintiri vechi si noi

 

Care in fiecare secunda viata imbata

 

La fel ca un parfum tare, cu rama cerata

 

Purtat in acelasi timp de doi

 

Copii veseli, ce isi cautau in gunoi

 

Visele, povestile, sufletele inghetate sloi,

 

Ucise nevolnic de ura din noi

 

 

 

E doar o scrisoare pe aripi semete de vant

 

Si timid ca o straina iti aluneca in gand

 

Amintirea visului cel mai naucitor

 

Care ti-a navalit sufletul de muncitor

 

Asa cum ziua il ucide, otravitor,

 

Cum un altar sacru e cuprins de foc mistuitor

 

O ultima granita e trecuta de dor

 

Asasinul umbra, parte din decor,

 

Pitit sagalnic dupa un sters sicomor

 

Gandind in liniste si parfum urmatorul omor

Ultima Ploaie

Image

Intr-un apus timid de noiembrie se concretizeaza toata poezia defuncta si filozofia lumii, gandea el in timp ce se lasa leganat de mersul trenului, molcom si dulce, spre nicaieri. Parea un batranel fragil si sfatos, care gustase din toate voluptatile vietii.

 Cu un gest tacticos isi scoase tabacherea din buzunarul sacoului, isi aprinse o tigara si incepu sa viseze, privind melancolic fumul ce se ridica asemeni unei jertfe spre cer. La un moment dat, usa compartimentului se deschise si nu mica ii fu mirarea cand vazu ca intra o papusica. Fetita sa tot fi avut cinci anisori; era durdulie, cu pielea alba, bucalata, cu ochii ca iarba si parul inele de aur ce ii acopereau,grele, rochita ei cea neagra.

“Ce faci fetito, unde sunt parintii? Esti singura?”, o intreba vizibil surprins, iar ea, cu o voce calda, de inger ii raspunse. “Da. Mami si tati au murit, iar eu ma duc la buni, sa vad daca mai traieste .Ia uite,ploua!”

Si, intr-adevar, afara incepuse sa ploua cu picaturi mari si colorate. Batranelul o lua in compartimentul sau si deschise valiza.

  Din valiza incepura sa iasa la ivela masti impodobite,bombonele de ciocolata si o carte mare, cu poze. Fetita le privea dezorientata, nu stia daca are voie sa le atinga sau nu.

Zambetul batranelului o incredinta ca e premis, asa ca incepu sa analizeze cu ochi curiosi mastile gatite cu fulgi colorati, cu matase fina, dantela roasa de vreme si sclipici,gusta luand cu o manuta tremuranda bombonica din cutiuta mesterita din acelasi lemn fin, cu arabescuri atent sculptate in el, ca in tabachere, captusita elegant, cu catifea rosie. Insa cartea cea mare, cu pozele-i minunate, cuceri pe data sufletul speriat al copilitei, ducand-o in alta lume, una de basm.

  Vazu un baiat cu un bici in mana, ce era ascultat de caluti frumosi, micuti sau mai mari, dar la fel de puternici, un copil serios, cu o palarie mare pe cap, inalta parca pana-n tavan, scotea iepurasi gingasi din fundul ei, facea porumbeii sa rada, iar plantele sa zboare.  Aparu, apoi,o fata tanara, cu un corp sprinten de gazela, cu pielea de nea, iar parul imbraca in negru toata faptura ei, pana la genunchi, imbracata cu o rochie albastra de brocart, cu biciul de piele in mana, facea sa joace, supuse, sapte pisici mari, spre teama, admiratia si deliciul privitorilor.

 Caci da, batranul fusese, candva, circar. Plecase de copil prin lume, caci simtea ca nu isi va gasi locul pe lume pana ce nu-si va indeplini misiunea; aceea de a le smulge oamenilor macar un zambet, de a le da macar o secunda de placere si fericire.

Avusese ocazia sa vada toata lumea si poate tocmai de-aia era mai bun si mai visator ca ceilalti de seama lui.

Insa inocenta fetitei fu captata cu desavarsire, ajungand sa o transpuna chiar si fizic, langa scena cea mare, ascunsa dupa cortina de catifea visinie, ghemuita, temandu-se sa nu fie gasita.

Era ultimul om de-acolo; doar ea si cei doi clovni ramasesera in arena uriasa, ei insisi parand niste uriasi pusi pe sotii pe langa micuta.

Uriasii aveau si ei masti pe fata, desenate maiastru. Aveau pielea alba ca prima ninsoare dimineata, un nas rosu de cauciuc, ochii si gura laargi, conturate cu negru. Vesmintele le erau largi si colorate in nuante tipatoare, tichii contrastante si pantofi albastri, mari, stransi pe glezne, cu varfurile intoarse in mod hilar. Singurul lucru ce ii deosebea era mimica : unul era trist, pe cand celalalt mustea de veselie.  Tortele se aprinsera, iar fata putu sa ii vada cum incep un joc vechi, care ii lega intr-un fel, facut pentru sufletele lor, ascunse dupa masti si ridicol.

Claunul cel trist lua 12 lumanari micute,in culori ce compuneau curcubeul, si le aprinse. Le-a aprins pe rand, pe masura ce se aprindeau aruncandu-le intr-un cerc mare, jongland cu ele mai lent, tot mai lent, pe masura ce flacarile cresteau mai mari.

Flacarile cresteau tot mai mult, pe masura ce clovnul vesel alerga in genunchi in jurul sau, adunand de nicaieri cutite si sageti.Incepu sa arunce cu ele in pereti, fara nicio directie clara, ca intr-un haos general. Erau 14 cutite si 20 de sageti ce zburau in aer, biciuind nemilos resturile de Dumnezeu lasate de cel de dinaintea sa, pana la apogeul nimicniciei.

  De dupa cortina cea mare, toata trairea ludica a sufletului intrus se concretiza intr-un suspin taios ca otrava din sageti. Si, pe data, camera incepu sa se stranga, scena se ingusta, cutitele si sagetile cazura la unison cu un geamat surd, reflectand in raceala ascutita a metalului toropeala mistuitoare a flacarilor cerate ce inghiteau lacome tot cuprinsul incaperii, fara pic de mila.

 Acum, copila era pusa sa aleaga: fie se ducea la unul din clovni si il ruga sa o salveze, fie murea odata cu locul unde fusese martora minunii.

Fugi spre mascariciul cel trist si ii sari in brate, cu toata nadejdea ei ca va scapa. Si, deodata, vazu cum tristetea incepe sa ii paraseasca sufletul si chipul, fiind in acelasi timp inundat de o lumina necunoscuta, ciudata, din alte dimensiuni.

  In acelasi timp, izvorul de veselie incepu sa fie umbrit de sarpele pizmei, ce ii inflorea in ochi. Se lasa la pamant, lua singurul pumnal-stea de acolo si pe masura ce locul trosnea sub forta lumanarilor, inainta viclean spre tovarasul lui, care incerca cu orice pret sa scape, atat el cat si copila, de valtoarea ce atingea asemeni unei promisiuni de razbunare cerul, si luna, si norii.

 Alerga ca nebun, caci vroia prea tare sa scape prin biata copila si sufletu-i putrezit de-atatea lacrimi, incat nici nu vazu de ce gingasa faptura din bratele sale il strangea tot mai tare de mana.

Tovarasul sau de joc si hoinarit prin lume, omul alaturi de care impartea bucurie altor oameni, era acum posedat de ura si pizma ,nebun gonind cu pumnalul in mana prin marea de foc pentru a-l ucide si a sfarsi astfel totul.

 Dar din tavanul inalt incepu sa picure ; era sange. Reusise sa il zgarie pe gat cu lama cea inmuiata in venin si cianura, iar acum sangele sau ucidea valtoarea cea nemernica. O salvase, dar nu asa cum vroia, iar ea, pentru a-i rasplati sacrificiul, lua patru lumanari aprinse, le aseza in forma unei cruci, ingenuncihe si striga o incantatie nascuta odata cu timpul, invatata de la batrana satului.

 Atunci, o gaura incepu sa se caste sub ucigasul al carui ras de psihopat cutremura ceea ce mai ramasese din cupola uriasa, facand cortina sa joace, terifiata de cele ce vazuse.

Pamantul il inghitea pe cel a carui fapta il cutremurase, insa lent, ca sa poata auzi cum rasu-i devine raget de disperare.

Cupola se darama, iar el fu inghitit in totalitate de pamant, razbunator al sangelui varsat, sub privirile impietrite ale copilei, care fugi de locul atrocitatilor plangand, tremurand.

In urma nu mai ramasese decat o feriga mare nascuta dintr-un morman de scrum, o dara de praf, mirosul de mosc, de liniste si pustiu.Totul era disparut acum.

  Cartea cea mare se terminase, odata cu tigara batranului. Acesta alese cea mai frumoasa masca din toate si i-o oferi cu sipetul in care erau bomboanele, spunandu-i duios “Sunt ale tale acum, dar iti doresc sa nu ai nevoie de ele .Pentru mine ,e prea tarziu.”

Inchise ochii si se duse si el. Unde? Acolo unde nu se stie. Fetita ofta si se aseza sa priveasca pe geam.

 Ploaia se oprise, dar trenul tot cutreiera prin marea de alb. Ninsese, iar ea era purtata spre alte tarmuri, alte povesti, alte iluzii…Caci totul e fara de sfarsit, nu doar timpul si adevarul.

 Ca ludicul unei imagini cu un copil in leagan, cadou de la si catre viata. Fara menajamente, cenzura sau resentimente .Doar ludic si-atat.

 Simplu,nu?

 

Citadela

Image

 

Papusa mea cu ochii grei,

De unde vii?

Din ce livezi de toamna grea

Ai ajuns pe campia mea

De fiare si beton armat,

Al carei stindard e purtat

De sute de misei?

 

Desen de carpe, viata-i grea

Fie c-o ai sau c-o doresti.

Mai stii tu oare cine esti,

Copil rapus de-atatea vremuri

Care-ncet s-au scurs

Printre ogoare, munti si dealuri?

 

Nu ma privi cu ochi de plumb

Si nu te teme de ce-ti spun,

Caci am venit cu gandu-mi bun,

Vechea ofranda ce o pun

Pe-o tava tuturora.

 

Si ploua molcom, cu acid..

O frezie doarme pe trotuar

In timp ce eu chem iar si iar

Zei morti, ca un saman batran

Ce sta pe-un pat de gheata

 

Intre atatea strazi inguste

Si oameni prosti ca trei manguste,

Vei mai putea tu oare

Ramane cine-ai fost,

Scump pastrator de dor si-odoare?

 

Sau iti vei legana in care

Dulceata parului balai

Si chipul tau ce striga “Rai!”

Fugind de dimineti prea grele si amare?

 

Cand simti un damf de putregai

Venind din citadela mea de lemn si fiare

Tu nu lasa ca sa te prinda-n gheare

Infernul unei lumi imaginare

Ci-mbraca haina de otel

Si fugi acasa draga mea,

Pana cand primul fulg de nea

Ramane-o amintire pentru cel

Ce iti gravase frumusetea-n el

 

Eu plec, si voi fi mut de-acum

Cum e un inger ce strabate marea

Si mica nu-ti va fi mirarea

S-auzi ca eu vin din interior,

Pitit pe dupa primul bloc lasat in spate,

Fiindca amintirile sunt moarte toate

 

Insa tu, draga mea, trai-vei pururea in noapte

Si-mbracata in strai de ceata

Eu fug si fara sa mai sper

Iti voi lasa ca pe-un mister

De dezlegat de dimineata

Pe perna-ntreaga, noua-ti viata.