Timpul Ucide

Image

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 E vara…una de-o caldura ametitoare, aproape halucinanta. Si mai e ceva…un loc pustiu la margine de drum . Pe acolo nu trece nimeni, niciodata. Parca ar fi un blestem cumplit, nestiut de nimeni, dar simtit de toti. E un loc frumos, ce inspira armonie si dragoste.O casuta cocheta, o curte larga, plina de flori, cu un raulet de munte ca o cicatrice, ce curge repede, salbatic, spre alte zari.

  Un soim alb veghea luna, in timp ce o bufnita neagra pazea cu strasnicie soarele. Pe covorul de ametiste putrezite zacea un pui de caprioara cu ochii ca doua migdale de safir atintiti la suvoiul despletit de apa.

 La un moment dat, soimul, distras de zgomotele dulci ale padurii, intoarese capul, cu nostalgia dorului de-acasa si luna o zbughi pe cer, transformandu-l intr-o panza tesuta cu cerneala, pe care un vant zburdalnic pictase cu nisip un infinit de puncte albe, stralucitoare.

  Soimul vazu si planse cu lacrimi de plumb topit pana cand incepu sa se transforme, devenind, parca,o statuie din cioburi albe ,rosii, vinetii si negre, ofranda de lut si de fala, trofeu uitat.

Din casuta aparu un sarpe lung, stacojiu, cu o toga purpurie azvarlita pe pelea-i de gheata la intamplare. Se duse la statuie sub privirea disperata a bufnitei ce cauta nauca scaparea lumii ei, a padurii, a corbilor ce pazeau cu indarjire raul, nelasand nici macar un nor sa treaca de pe malul cel gri si monoton pe cerul lor de catifea cu stele de nisip. Era ultima supravietuitoare si vroia cu tot dinadinsul sa scape locul ala, de sub cupola de clestar, mozaic de lumini stinse si culori aprinse, locul pe care il iubea si de care se simtea legata, ca pamantul de cer.

  Incerca sa ii scoata ochii sarpelui, dar era prea tare si ramase fara cioc. Vru sa il raneasca cu ghearele-i ascutite ca lama unui cutit, insa pielea lui era prea groasa si ghearele-i ramasera infipte in el,ca o dovada a dragostei imense purtata de ea acelui taram.

 Invinsa si umilita de sarpe, bufnita se duse plangand langa puiul de caprioara in timp ce din ochi ii cazura doua rubine mari, asteptand supusa finalul.

 Sarpele se tari mandru, victorios, spre cadavrul soimului, care zacea la picioarele statuii, si ii lua cele mai frumoase pene, de un azuriu livid, indescriptibile.

  In acel moment cupola se sparse, raul seca, griul si tristetea navalira ca o hoarda barbara, casuta se prabusi fara sunet, iar in vazduh, sub indrumarea vigilenta a sarpelui cu pene, un pui de fluture verde invata sa zboare. Acum nu mai era nimic din splendoarea

de-altadata, doar statuia soimului de sticla ramasese amintire, totul se stinsese ca o lumanare veche.

   Caci da, timpul ucide. Ucide vise, suflete, sperante, temeri. Cu fiecare secunda ce trece saracim mai tare, inca un ciob aluneca in abis. Si inca unul, si inca unul…la infinit. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s