Pledoaria unui mim

Image

                      Traim vremuri sumbre, in asteptarea altora mai negre, care sa ne puna capacul pentru vecie. Si, ca sa ne cream un final pe masura a ceea ce credem noi ca este umanitatea, suntem in plin proces de analfabetizare, proces dirijat, desigur, de niste minti ce ne supun de milenii. Imi veti reprosa ca mint, ca noi, cu exceptia tarilor din <lumea a treia>, stim cu totii(sau, oricum, o majoritate covarsitoare) scrie si citi.  Da, stim, dar in acelasi timp ne analfabetizam constant ; un analfabetism subtil, functional, care tinde sa ocupe tronul celei mai mari plagi a modernitatii.

In goana dupa materie, am uitat de spirit, de micile bucurii gratuite. Acum avem sufletele grele, grele de povara unei vieti care  ne pune in fata zidului de neinvins numit <TREBUIE SA AI….>, in care timpul nu ne mai ajunge si nu ne mai suporta, iar cererile celorlalti cresc vertiginos.

Am uitat sa vorbim! Da, am uitat.

Vorbim mult, insa, cu desavarsire despre nimic. Asta, daca mai vorbim in dimensiunea reala, asa cum cei de dinaintea noastra o faceau. Noi, “avansatii”  ,avem atatea mijloace de comunicare, incat am uitat aproape cu desavarsire cum sa comunicam.

Si ma gandesc cu groaza ca n-o sa putem niciodata sa vorbim in felul in care bunicii sau parintii nostri o fac: cu dragoste de vorba, punand in ceea ce spuneau bucati din sufletul lor, clar si lin, dar cu o nuanta a spectaculosului ireproductibila azi, cu toata bogatia de termeni ai limbii, de catre omul modern.

                          Nu putem, pentru ca am uitat cum  sa ne descoperim esenta-a noastra in primul rand. Esenta noastra de frumos si de gratie a vorbei, de cum sa ne punem sufletul in cuvinte.  Abia dupa ce vom redescoperi ceea ce ne da dreptul sa ne numim oameni, putem accede la esenta universului, data noua prin cuvinte.

              Caci omul nostru agasat de dorinte desarte, a uitat ca lumea-i e doar un cuvant, in care el, ca faptura supusa materiei, nu valoreaza nici cat un punct infim de cerneala. Ar trebui sa ne trezim candva tabula rasa, stapaniti de dorinta de-a invata de la batrani toate cate, din cauza materialismului infect in care ne-am afundat ca intr-o mlastina, intr-ale vorbei le-am uitat. Sa plecam in calatorii secrete, spirituale, pentru a ne regasi sufletele ce le-am avut candva ; calatorii care se impun ca necesitati stringente, organice, in contextul lumii actuale ce agonizeaza timid sub ochii nostri.

                      Trebuie sa reinvatam logica, retorica si filozofia nu ca mofturi, ci ca modalitate concreta si durabila de a invata sa vorbim, sa comunicam. Si asta deoarece, in pofida faptului ca suntem creatii (cam esuate as indrazni sa spun), a caror trasatura definitorie este, cel putin teoretic, sociabilitatea, devenim cu fiecare zi tot mai inchistati in noi, in cochilia noastra. Sau, ma rog, era, atunci cand marele antic isi enunta teoria.

Antichitatea a fost cel mai grandios moment al omenirii, alaturi de Renastere si Iluminism. Dar, cu toate acestea, omenirea nu a putut fi trezita din declinul in care-a intrat cu nonsalanta. Hai macar acum sa ne deschidem, asemeni unor flori fragile de nufar, sufletele ce demult asteapta, si sa le punem cu dragoste-n cuvinte. Caci prin cuvinte ni se deschid portale spre dimensiuni indescriptibile-nu exista evolutie fara cuvant, asa cum  nu exista decadere fara cuvant, muta.

   Daca, asa cum natura noastra-i construita, ni se va parea prea greu sa redescoperim arta cuvantului, macar sa-i indrumam pe cei din urma, inconstienti si iresponsabili, spre cuvintele mici, de aur, care ne oglindesc revolta cognitiva si durerea fata de o posibilitate pierduta voluntar.

   Hai sa tacem cate putin in fiecare zi, gandind la motivele pentru-a vorbi, la vorba care-si merita prinosul, la amintirea a ceea ce-ar fi putut exista din, in  si pentru noi, imbunand timpul si trecutul,ce ne privesc cu ochi mari, mustratori,  asteptand cuminti ca noi sa le meritam intoarcerea.

 Caci pana si cuvintele cele mai simple trebuie sa redea imagini si bestiare aparte, sa fie usi spre sufletul celui ce le rosteste.

                                    Fara suflet, cuvintele nu mai sunt cuvinte, ci, pierzandu-si magia specifica si milenara, devin reprezentari anemice, desuete, ruine a ceea ce au fost candva, asa ca hai sa vorbim din dragoste de vorba, de cuvant.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s