Sfarsit

Image

 

Poate s-a terminat asa,

In linistea firava a serii,

Tulburata de murmurul celei

Ce-a fost, candva, ea

 

Zile firave dupa nopti de-argint.

Pe tine inca te mai simt

Aproape, in spatele meu, dandu-mi fiori reci

            Si inca m-astept sa pleci.

Asa trebuia sa se sfarseasca oare?

Dar nu mai vreau sa fim aici,

Sa stam asa, ca doi straini

Tacuti, ursuzi si amarati

Plecand de-aici spre nicaieri

 

Las totul la pamant si nu mai vreau

Sa-ncep un alt tablou cu-aceiasi

Vechi si tacuti copii mascati

Care m-au bantuit o viata,

Nesperat geniali, iremediabil singuri,

Si la final te uiti cu jale, ca-i la fel.

 

Fara zile-albastre sau speranta

Unei sublime legaturi afara

A tuturor relicvelor ramase-n scara

Si-a unei gri cutii de bere, goala.

 

Asa era tabloul meu

Cel nesfarsit si plin de jar

Insa cand te-oi gasi pe tine,

Jaru-mi devine jad iar

 

A fost sfarsit, dar nu regret

Nici macar o lacrima scursa,

Niciun sarut furat in gang,

Sau vieti de liniste apusa

 

Sfarsituri, inceputuri, drum.

Numai asa a mers mereu

Destinul unui pui de zmeu

Care nu mai putea sa stie cum

De cara el intreaga lume-n spate,

Cu-a ei tacere ce vesteste moarte

Si scari de bloc roase de-atatea soapte.

Zi de zi, in fiecare noapte…

Doar sfarsit.

Advertisements

Descantec

Image

La ceas de seară, lumea se-nfioară

Când vede că treci fără să te doară

Pe lângă cei ce te-ndrăgiră prima oară

Iar tu, ogar netrebnic, vrei să-i atârni în sfoară

 

Cale, leandri şi lămâi

Durerile-ţi cui le spui

Când în preajmă nimeni nu-i?

 

Babe cântă lângă şanţ

Că te lasă făr’ de-un şfanţ

Vracii, vrăjitoarele, tămăduitoarele

Care-nvie umbrele

 

Cu voce tare sau şoptit

Pe descântec s-au pornit

Din început spre sfârşit,

De nu mai ştii care ce mint

 

Tu miroase busuioc

Ce îţi va purta noroc;

Vrăjile vor sta pe loc,

Din minciuni va ieşi foc

 

Mucegai şi lemne aprinse

Zile de noroi cuprinse

Bibliotecile-s întinse

De la mare la ocean

Şi-ncă pe-o juma’ de an!

 

Tinereţea-i dusă-n van,

El se uită pe tavan,

Amintiri zac pe divan…

Şi a mai trecut un an

 

Închişi în biserică

Şoriceii rumegă

La ce-a fost şi ce va fi,

Cine oare i-o găsi

Şi de-o fi noapte sau zi

 

Clopotele cu sfori vechi

Urlă-ntr-una în perechi

Iar când văd că le pricepi

Nu te lasă vorba s-o începi

 

Mucegai şi haine noi,

Hai că vin şi eu cu voi

Alergând spre nicăieri

Până aflu ce-o să-mi ceri

 

Busuioc şi cu lavandă

Ca săţi ţină vara caldă

Pe o uliţă de sat

Unde fagul s-a uscat

De timp nefiind uitat

Sau, cu-atât mai mult, iertat!

 

Că e ziuă sau e noapte

N-ai răgaz de-atâtea şoapte

Ce îţi bântuie cugetul

Fie că ai vrea sau nu

 

E destin, e roată-ntoarsă,

E un basm, cochilie arsă,

E vraja, blestemul ce n-o să mai fie

Peste un an, zece, o mie…

Până nu şi-o găsi timpul soţie

Graba în frâu să i-o ţie!

 

Scuipăţi tu în sân, făţi cruce,

Rău-n alt loc s-o apuce,

Visu-n zbor să nu se-ncurce

Şi viaţa săţi fie dulce!

 

O termin cu un Amin

Simplu, sincer şi sublim,

Ca să ştii cum vrem sa fim,

Fără să ne chinuim

Coduri grele să citim

Şi tot nimic să nu ştim,

Că….prea tare ne grăbim!

 

 

Un nou inceput

Image

Era vara. Vara si cald. Insa nu si la mine. Am mainile reci, ochii goi si dusi departe, iar sufletul mi-e, si el, pustiit. Nu ma-ntreba cum ma cheama, ca nu-ti zic. Oricum n-ar mai avea cine sa ma cheme si-i nume jalnic, de napasta. Auzi, Radu…ce-o fi fost in mintea lor oare?

-Nu te uita c-am anii pe care-i am, ca de-ti voi zice povestea mea, o sa faci la fel.

-La fel cu cine? Sau…cu ce?

-La fel cu ei…cu toti. Se ascund atunci cand le spun, dar deh, era cazul. Stii cum e, la inceputuri noi, istorii vechi. Iar daca nici asta nu-i un nou inceput, atunci chiar ca nu stiu care mai e.

      Il priveam cu ochii mari, limpezi si duiosi, de copil fascinat, si mi se parea ca nu-mi e totusi asa necunoscut. L-am recunoscut intr-un tarziu dupa finetea vorbei si dupa cum se povestea pe sine unui tanc, dupa felul acela de-a spune o poveste pe care l-am admirat mereu ca pe o perla rara. 

Parea sa fie, totusi, el, acel actor pe care bunicul mi-l aratase cu-o mana tremuranda, parca speriat de maretia lui, in prima mea zi de teatru :

-Sa tii minte copile, omul asta nu-i ca oricare altul, ci-i chiar el, acel actor de geniu pe care l-ar vrea mort cu totii, intr-o clipita!

Fusese mare de copil, incepuse cu pasi timizi, dar lumea…nu l-a vrut! Caci Radu nu era de-al lor, de cei ce mint frumos si tragic, de-ar lua si haina de pe tine in gura iernii de le-ai da!

Era un tanar drept, cinstit, spunea fatis tot ce credea. Tot ce gandea, tot ce simtea si chiar de el era genial societatea nu-l voia, caci nu era din lumea sa, a celor ce te mint frumos, si mult si chiar cam prost.

El a fugit de mic de-acasa sa joace roluri mari pe scena, cand s-a intalnit

cu-n marinar. Batran, peltic si vorbind rar, batranu-i zise, leganandu-se agale :

-Tu n-ai ce face-n teatrul asta, pui de zmeu. Doamne bine gatite nu-ti vor lansa ocheade, nici domnii iuti la furie n-o sa ai cum sa-i misti. Dar teatrul tau e strada, iar alte mii de-artisti ti-or face loc cu drag prin lungul drum al lor. Tu tre’ sa joci in strada, sa-l bucuri pe popor!

Si-a disparut. Trei zile de-atunci m-am tot gandit, si am ramas pe strada. Nu, n-am innebunit. Imi cer doar libertatea, si-oi lua-o de la voi!

Atunci am plecat prima oara. Ma simteam ingrozitor. Pe de-o parte, vina ma rodea ca un vierme marul. Pe de alta parte insa, libertatea totala, la care imi dorisem mereu sa am acces ma imbata asa cum ma imbatase coniacul vechi al tatei, dintr-un pahar baut in graba, pe furis.

Dar, vezi tu, asta era altfel de betie, betia aia ce te rupe cu brutalitate de orice realitate inconjuratoare, cand toate simturile–ti sunt anihilate total, cand simti ca lumea-i a ta si ca nimeni nu te poate opri. E acea betie totala din care iau nastere marile opere, marile tragedii, insa si crimele.

  Pletele negre imi zburau in vant, insa nu-mi pasa…ma simteam ca nou, nu mai eram tanarul timorat, ce nu indraznea sa iasa de sub tutela parintilor exigenti si autoritari. A fost momentul meu de glorie dintr-o viata ce nu mai avea, pana la urma, nimic “al meu”. Primul meu inceput, primul dintre cele multe ce i-au urmat.

Viata pe care mi-o alesesem era una aspra, aspra si din cale-afara de meschina, insa asta era ceva ce-aveam sa aflu abia la ani distanta. Intre timp, repetam acea betie absoluta in mod regulat, insa profan, 

prin ceea ce faceam, in fiecare zi pe strada.

     Eram adulat de batrani si copii, insa hulit de mamele ce ma vedeau ca pe o amenintare, dar si de barbatii ce ma credeau o pierdere de vreme, un hoinar nebun. La un momentdat, m-am lasat, pentru 0 vreme, de teatru. Am inceput insa sa povestesc. Povesteam tot ce stiam, iar cand ceea ce stiam eu a inceput sa se repete, am dat-o pe fantezie. Le-am povestit tot ce-mi putea trece la vremea aia prin minte.

Asa mi s-au scurs prin fata ochilor apusuri iernatice si rasarituri de primavara, nopti tarzii de vara si dimineti pribege de octombrie, ca o insiruire de diapozitive. Cand am inteles ca era viata mea, ca ma blocasem acolo, in satele raspandite pe tarmul marii albastre, mi-am luat talpasita. M-am rupt de-acolo, asa cum cade o frunza ruginita dintr-un pom si-am pornit-o la drum. Aveam 28 de ani atunci. Acum vad ca, de ramaneam pe tarm, mi-era, poate, mai bine. Mi s-a zis tarziu ca devenisem febletea 

clandestina a doamnelor sus-puse, ce paleau aidoma unor mimoze atunci cand ne intalneam privirile pe strada.

Casa mea a fost, ani de-a randul, intreaga lume. Adica strada. Strada mea a tinut pe continente intregi, si-am luat-o la picior pe toata. Si nu ma laud. Ma pusesem la un momentdat “la casa mea”. Imi facusem o casuta pe malul Gangelui si visam c-o sa imbatranesc acolo.

Insa cum istoria e facuta sa se repete, n-am facut multi purici nici acolo.

Si-asa am ajuns acum aici, tocmai in Argentina. Drumu-i lung, povesti sunt multe…cine cauta s-asculte? Uite, vezi? Asta e noul meu inceput.

O voi lua de la capat, voi trai sa povestesc si ma voi hrani din zambetele oamenilor mei, ale copiilor ce vor sa ma plateasca in bomboane. Deh, altfel de viata n-am invatat, n-am ce altceva sa va dau, dar de tu stii ca sa

ma-nveti, de ai, ceva ce mie mi-a scapat..te las, ca prea mi-esti draga! Si, de te-i simti vreodata stransa cu usa, fugi!  Ca lumea n-are granite de simte c-o iubesti, de te stie-a ei.

Asta a fost legea pe care batranul cu ten ars de soare, brazdat de cicatrici, cu ochii mici, vicleni si blanzi, mi-o dete-atunci pe malul apei. Iar eu, ca o copila usor de fermecat ce ma numeam atunci, am tinut-o sfanta, gravat-adanc in mine. Libertatea deplina mi-a ajuns lege sfanta, 

primul si cel mai nou dintre inceputurile mele. Caci la mine spre deosebire de ceilalti, fiecare dimineata e un nou inceput si nimeni si nimic nu e la fel. Totul se schimba.

    Da da, si tu. Mai ales tu. Tu te schimbi cel mai repede, ca valurile repezi intr-o zi de mai. Doar eu ti-am mai ramas de-atunci, relicva vie si pustie.

N-ai ce-mi face, asta e lumea, asta e libertatea, asta-i linistea. Iar in umbra lor, ca zorile, suntem noi. Doi nauci apusi.

Libertate

Image

E libertate atunci cand lucrurile nu merg

Asa cum ai vrea, sa le fortezi pana converg,

Pana cand poti sa tipi “Eu pot sa aleg!”

 

Libertatea e dupa multe zabrele,

Nimeni nu poate sa le nege,

Pentru ca sunt incercari prea grele

Si sunt ale tuturor : ale lui, ale tale, ale mele

 

E numai o cusca umpluta de sange,

In care un suflet trist plange,

Prea disperat ca la lumea ei nu mai poate ajunge

Si ca, pe masura ce timpul curge,

Amintirea lumii de smarald despre ea se va stinge.

 

Un cocor melancolic apare pe valuri,

Un strigat funebru se-aude din zare

“Vreau sa fiu liber!!” e o iluzie oare?

Si amintirea tardiva a captivitatii dispare,

Ca un joc de zaruri in doua care

 

Libertatea o castigam fiecare

Luptand in fiecare secunda, prin aer, foc si mare,

Pana cand ultima farama de speranta moare

Urmata de o viata trista, plina de nepasare.

 

Reteaua

Image

-Daca ai avea in mana o arma cu un singur glont…ce-ai face cu el?

    E intrebarea pe care vocea mea interioara mi-o puse, dupa ce atat amar de vreme a tacut, fara sa scoata o vorba. Dar nu ma mira : e 7 dimineata, iar la ora asta-mi trec prin minte cele mai macabre lucruri, deci as putea spune

c-a fost chiar mai slab decat ceea ce asteptam eu. Si vremea asta englezeasca, orasul pustiu, devenit un anemic loc de pelerinaj pentru fantome, demoni si alte invizibilitati funeste..parca cere sange, jertfa, sacrificiu!

     Dar…n-am victima. Nu “o victima”, ci victima. Aia pe care sa o doresc, sa vreau sa-I vad sangele cald inca siroindu-mi printre degete. A ucide, oricati s-ar teme, oricine-ar blama, e o arta. Si, ca toate artele, o parte din noi. E instinct.

     Tu ce zici, ai ucide pe cineva…de placere? Doar asa, ca sa-i privesti moartea  cum ai privi un  spectacol?  Stiu, ti-e frica! Frica de pedeapsa, de lege, de consecinte. Dar in primul rand ti-e frica de tine.

Esti om. Esti las, esti sperios, anxios. Ti-e teama ca nu ai putea trai cu tine dupa. Fiindca tu ca om esti si moral. Asa te-au vrut ceilalti si asa te-au facut. Moral. Si victima.

      Si, cu toate astea, sunt inca aici, prizonierul fara sanse de scapare al unei retele fragmentate pe care voua va place s-o numiti, atat de frumos, “societate”. Stau aici, in biroul asta rece, care nu-mi insufla nimic, niciun sentiment, si ma uit pe geam. Imi aduc aminte de prima mea crima, de cum am fondat reteaua cealalta, cea reala, cu care operez si care ma face sa ma simt viu…si ma gandesc la cate alte victime ma asteapta acolo, afara. Iar eu sunt blocat aici, in locul asta plin de oameni. Cat de ironic, nu?

   Iar eu, ciudatul care va vorbesc, sunt Vladimir. Stiu prea bine ca asta voiati sa stiti. Asa sunteti voi, stereotipici. Vreti sa stiti totul despre un om : cine e, ce-i place, ce vrea de la viata. Eu nu-s ca voi, ma multumesc cu putin…vreau doar secretele cele mai ascunse ale victimelor, pe care nu si le-ar destainui nici macar lor insusi…si, in ultim stadiu, viata. Nu-i asa ca cer putin?

                Se uita la mine cu niste ochi blanzi, de caprior ranit, insa il demasca ranjetu-i ironic, cu multe intelesuri. Era un bun orator si priceput de minune la a induce victimelor starea de spirit pe care-o vroia el s-o aiba. Le omora frumos, elegant, fara tipete si fara bravada. Avea un carnetel micut, din piele alba, in care le tinea socoteala. Mi le-a aratat si mie, atunci cand am reusit sa-i castig increderea. Erau 60 la vremea aia. 60 de semne chinezesti sau arabe, nu-mi mai amintesc bine, caligrafiate exemplar.

Eu il iubeam si el stia. Nu pot spune ca nu m-am temut…as minti prea mult. Stia la fel ca mine ce simt…ce dracu’, nici el?! Ceva-ceva a fost, ceva numit, pe scurt, “a fair affair”. Pe larg, eram pe punctul de a-i deveni, si eu, prin prisma sentimentelor, victima.

Dar am fost norocoasa : a vazut el “un ceva” in ochii mei si m-a crutat. M-a luat cu el. Am fost primul membru din banda. Si, cand mi-a zis ca din acel ceas aveam sa fiu partasa unei legende, m-am cutremurat toata. Atunci m-a prins de umeri si mi-a aratat, deschis, un sipet. Acolo zaceau, azvarlite de-a valma, copii ale scrisorilor de adio ale tuturor victimelor sale.

Mai puteam eu oare spune ceva? Pana la urma, el imi daduse sansa respinsa de “societate”. Ma culesese dintr-o scara unde ma adapostisem de ploaie cu alte cateva proscrise sa fumam o tigara.

      Zambea larg atunci cand le-a oferit fetelor tigari din cele ce nu se gasesc peste tot si fara riscuri ca sa-si tina gura. Ne-am  oprit intr-un gang. Se uita lung la mine, parca fascinat. Si, dupa foarte multa vreme, mi-a spus ca nu mai simtise acea fascinatie de multa vreme. Nu stiam niciodata daca era serios sau doar de-o ironie amara, insa-mi aduc aminte perfect scena.

        Stateam in gang, cu ochii la el, asteptandu-i miscarea. Eram cu spatele lipit de zid. Tricoul meu de-un alb murdar era ud leoarca, iar sfarcurile-mi intarite se vedeau prin el. Ochii imi erau mari iar pulsul o luase razna.

El statea in fata mea, muscandu-si buza. Nu stia nici el prea bine ce vrea sa faca. Intr-un final, m-a luat la el. Asa a inceput totul.

Nu e bizar ca-mi aduc aminte de Lola tocmai acum? De ce acum, de ce de

ea. Ceva, undeva, imi scapa. Pendulul din hol se auzi, grav ca o sentinta la moarte.

Incepe haosul de-acum. S-a terminat programul, deci toti se vor grabi sa ajunga “acasa”. La familie, copii si prieteni. La alte zabrele practic. Si eu vreau acasa. In strada, in mijlocul retelei mele, construite cu atatea chinuri si atata grija. Dar nu o regret. Eu nu stiu ce-i ala “regret”. Si nici nu tin mortis sa aflu.

       Reteaua era pe faza, astepta cuminte in aceeasi scara in care o descoperise pe Lola acum 10 ani. Si chiar de trecuse atat amar de vreme de cand se gasisera, toti sceleratii, inca tineau unii de ceilalti. Se respecta ierarhia, care era luata dupa vechime, si fiecare isi stia rolul, exact cum albinele dintr-un stup si-l stiu pe-al lor. De fapt, asa si erau cunoscuti, sub numele de “Stupul”.

Pusesera pe jar KGB-ul de la prima crima. Niciodata asa ceva nu se intamplase pana atunci. Si nu, n-au fost prinsi niciodata.

       Vezi dac-au avut organizare si strateg priceput? Lola era strategul trupei si nu daduse niciodata gres. Era agera la minte, zvelta la trup si vicleana ca fire, chiar de-o facea pe naiva. Numai cine nu voia ea, nu-i cadea in plasa.        Tot ea ajunsese sa aleaga victimele si modul de operare. Era in perioada de angoasa a lui Vladimir, desi n-a tinut mult. Vezi tu, cea mai mare nenorocire e sa lasi conducerea unei bande pe mana unei femei. Te vinde pe doi centi si-o floare, fara sa stea pe ganduri.

-De ce ma privesti asa inspaimantata, crezi ca-s din ai lor? Nu draga mea, si nici n-am fost. Ca de era sa fie-asa, pai nu ai fi aflat de ei nici ca exista. Adica, nu de la mine cel putin. La ei era la mare pret tacerea, iar de nu taceai si te aflau, taceai de tot. Si reteaua asta, Stupul, inca traieste. Si va trai mereu, chiar daca ei dispar.

Eu insa le-am furat arhiva. Si ma tem. De-aia-s aici. Am gafat-o rau, ca astia ma gasesc si-n Patagonia.

Asta-mi zicea mai deunazi Boris, vecinul meu de scara, cand m-a chemat la o tigara de foi, la el. Si-l cred, era tare speriat…iar eu imi zambeam in sufletul meu si ma gandeam ca mi-ar placea sa ma culeaga si pe mine Stupul, sa seman si eu spaima ;eu, Sonia de la 14. De n-o fi doar o poveste frumoasa, nascocita pentru amatorii de adrenalina…eu stiu?

Dar v-am zis, daca Stupul vine dupa Boris, lasati-le adresa mea. Va rog!