Reteaua

Image

-Daca ai avea in mana o arma cu un singur glont…ce-ai face cu el?

    E intrebarea pe care vocea mea interioara mi-o puse, dupa ce atat amar de vreme a tacut, fara sa scoata o vorba. Dar nu ma mira : e 7 dimineata, iar la ora asta-mi trec prin minte cele mai macabre lucruri, deci as putea spune

c-a fost chiar mai slab decat ceea ce asteptam eu. Si vremea asta englezeasca, orasul pustiu, devenit un anemic loc de pelerinaj pentru fantome, demoni si alte invizibilitati funeste..parca cere sange, jertfa, sacrificiu!

     Dar…n-am victima. Nu “o victima”, ci victima. Aia pe care sa o doresc, sa vreau sa-I vad sangele cald inca siroindu-mi printre degete. A ucide, oricati s-ar teme, oricine-ar blama, e o arta. Si, ca toate artele, o parte din noi. E instinct.

     Tu ce zici, ai ucide pe cineva…de placere? Doar asa, ca sa-i privesti moartea  cum ai privi un  spectacol?  Stiu, ti-e frica! Frica de pedeapsa, de lege, de consecinte. Dar in primul rand ti-e frica de tine.

Esti om. Esti las, esti sperios, anxios. Ti-e teama ca nu ai putea trai cu tine dupa. Fiindca tu ca om esti si moral. Asa te-au vrut ceilalti si asa te-au facut. Moral. Si victima.

      Si, cu toate astea, sunt inca aici, prizonierul fara sanse de scapare al unei retele fragmentate pe care voua va place s-o numiti, atat de frumos, “societate”. Stau aici, in biroul asta rece, care nu-mi insufla nimic, niciun sentiment, si ma uit pe geam. Imi aduc aminte de prima mea crima, de cum am fondat reteaua cealalta, cea reala, cu care operez si care ma face sa ma simt viu…si ma gandesc la cate alte victime ma asteapta acolo, afara. Iar eu sunt blocat aici, in locul asta plin de oameni. Cat de ironic, nu?

   Iar eu, ciudatul care va vorbesc, sunt Vladimir. Stiu prea bine ca asta voiati sa stiti. Asa sunteti voi, stereotipici. Vreti sa stiti totul despre un om : cine e, ce-i place, ce vrea de la viata. Eu nu-s ca voi, ma multumesc cu putin…vreau doar secretele cele mai ascunse ale victimelor, pe care nu si le-ar destainui nici macar lor insusi…si, in ultim stadiu, viata. Nu-i asa ca cer putin?

                Se uita la mine cu niste ochi blanzi, de caprior ranit, insa il demasca ranjetu-i ironic, cu multe intelesuri. Era un bun orator si priceput de minune la a induce victimelor starea de spirit pe care-o vroia el s-o aiba. Le omora frumos, elegant, fara tipete si fara bravada. Avea un carnetel micut, din piele alba, in care le tinea socoteala. Mi le-a aratat si mie, atunci cand am reusit sa-i castig increderea. Erau 60 la vremea aia. 60 de semne chinezesti sau arabe, nu-mi mai amintesc bine, caligrafiate exemplar.

Eu il iubeam si el stia. Nu pot spune ca nu m-am temut…as minti prea mult. Stia la fel ca mine ce simt…ce dracu’, nici el?! Ceva-ceva a fost, ceva numit, pe scurt, “a fair affair”. Pe larg, eram pe punctul de a-i deveni, si eu, prin prisma sentimentelor, victima.

Dar am fost norocoasa : a vazut el “un ceva” in ochii mei si m-a crutat. M-a luat cu el. Am fost primul membru din banda. Si, cand mi-a zis ca din acel ceas aveam sa fiu partasa unei legende, m-am cutremurat toata. Atunci m-a prins de umeri si mi-a aratat, deschis, un sipet. Acolo zaceau, azvarlite de-a valma, copii ale scrisorilor de adio ale tuturor victimelor sale.

Mai puteam eu oare spune ceva? Pana la urma, el imi daduse sansa respinsa de “societate”. Ma culesese dintr-o scara unde ma adapostisem de ploaie cu alte cateva proscrise sa fumam o tigara.

      Zambea larg atunci cand le-a oferit fetelor tigari din cele ce nu se gasesc peste tot si fara riscuri ca sa-si tina gura. Ne-am  oprit intr-un gang. Se uita lung la mine, parca fascinat. Si, dupa foarte multa vreme, mi-a spus ca nu mai simtise acea fascinatie de multa vreme. Nu stiam niciodata daca era serios sau doar de-o ironie amara, insa-mi aduc aminte perfect scena.

        Stateam in gang, cu ochii la el, asteptandu-i miscarea. Eram cu spatele lipit de zid. Tricoul meu de-un alb murdar era ud leoarca, iar sfarcurile-mi intarite se vedeau prin el. Ochii imi erau mari iar pulsul o luase razna.

El statea in fata mea, muscandu-si buza. Nu stia nici el prea bine ce vrea sa faca. Intr-un final, m-a luat la el. Asa a inceput totul.

Nu e bizar ca-mi aduc aminte de Lola tocmai acum? De ce acum, de ce de

ea. Ceva, undeva, imi scapa. Pendulul din hol se auzi, grav ca o sentinta la moarte.

Incepe haosul de-acum. S-a terminat programul, deci toti se vor grabi sa ajunga “acasa”. La familie, copii si prieteni. La alte zabrele practic. Si eu vreau acasa. In strada, in mijlocul retelei mele, construite cu atatea chinuri si atata grija. Dar nu o regret. Eu nu stiu ce-i ala “regret”. Si nici nu tin mortis sa aflu.

       Reteaua era pe faza, astepta cuminte in aceeasi scara in care o descoperise pe Lola acum 10 ani. Si chiar de trecuse atat amar de vreme de cand se gasisera, toti sceleratii, inca tineau unii de ceilalti. Se respecta ierarhia, care era luata dupa vechime, si fiecare isi stia rolul, exact cum albinele dintr-un stup si-l stiu pe-al lor. De fapt, asa si erau cunoscuti, sub numele de “Stupul”.

Pusesera pe jar KGB-ul de la prima crima. Niciodata asa ceva nu se intamplase pana atunci. Si nu, n-au fost prinsi niciodata.

       Vezi dac-au avut organizare si strateg priceput? Lola era strategul trupei si nu daduse niciodata gres. Era agera la minte, zvelta la trup si vicleana ca fire, chiar de-o facea pe naiva. Numai cine nu voia ea, nu-i cadea in plasa.        Tot ea ajunsese sa aleaga victimele si modul de operare. Era in perioada de angoasa a lui Vladimir, desi n-a tinut mult. Vezi tu, cea mai mare nenorocire e sa lasi conducerea unei bande pe mana unei femei. Te vinde pe doi centi si-o floare, fara sa stea pe ganduri.

-De ce ma privesti asa inspaimantata, crezi ca-s din ai lor? Nu draga mea, si nici n-am fost. Ca de era sa fie-asa, pai nu ai fi aflat de ei nici ca exista. Adica, nu de la mine cel putin. La ei era la mare pret tacerea, iar de nu taceai si te aflau, taceai de tot. Si reteaua asta, Stupul, inca traieste. Si va trai mereu, chiar daca ei dispar.

Eu insa le-am furat arhiva. Si ma tem. De-aia-s aici. Am gafat-o rau, ca astia ma gasesc si-n Patagonia.

Asta-mi zicea mai deunazi Boris, vecinul meu de scara, cand m-a chemat la o tigara de foi, la el. Si-l cred, era tare speriat…iar eu imi zambeam in sufletul meu si ma gandeam ca mi-ar placea sa ma culeaga si pe mine Stupul, sa seman si eu spaima ;eu, Sonia de la 14. De n-o fi doar o poveste frumoasa, nascocita pentru amatorii de adrenalina…eu stiu?

Dar v-am zis, daca Stupul vine dupa Boris, lasati-le adresa mea. Va rog!

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s