Autumnale

Image

 

Apus de toamnă violet,

Pădurea gri îngână

Dar ramura-i urcă spre cer

Cu ură şi bătrână

 

Plecai din nou spre nicăieri

Căutând zilele de ieri

Când ziceam că trebui’ să speri,

Eternul posedat de albi luceferi

Ce nu demult păreau doi luciferi,

Spânzuraţi de-un cedru, stingheri

Ştii foarte bine că nu mai contează ce-mi ceri

 

Oglinda-i udă de noroi,

Desen pictat aievea

Când micul suflet ce-l avea

S-a spart in mii de ţăndări

 

Lumina şuiera încet,

Căci soarele-i pustiu

Iar luna te-o veghea de sus

Când nu o să mai fiu

 

Valuri de lumină curg,

Iar ceru’ parcă-i acru

Şi dacă asta nu-i destul

La uşă-mi aud un şperaclu

Ce râcâie tare şi monoton,

În timp ce-mi fac sul

Visele în geamantanul de carton

 

Eu am plecat, lume senină!

Te-aş ruga să mă uiţi curând,

Căci din ziua cea senină

Cu greu dacă ţi-oi scrie-un rând

Şi să ştii, n-o să fiu de vină

 

Toba începe să bată-n geam,

Arborele  de pe ea prinse viaţă

Iar acum se-ntinde pe un an,

Mijlocitor, pod între oameni şi speranţă

În vreme  ce o cucuvea mi se-aşeză pe clanţă

 

Toamna îmi mângâie cu drag

Sufletul lăsat pe prag,

Împachetat într-o hârtie

 

Iar eu mă uit pe geam

Că plouă peste-un deal cu vie.

Sunt singură şi-aştept să văd ce va să vie

Dar…cine oare ştie?

Ce-a inundat acum vajnica-ţi câmpie

Când a auzit strigând

Veveriţa tare-n crâng.

Advertisements

Mine in oglinda

Image

 

Era o zi de toamna lunga, cand melancolia facuse cerul sa planga cu lacrimi reci, vinete si taioase, ce cadeau lent, ca apoi sa moara fugind, pe ulita colbita, ascunsa sub hainele-i de arama si cupru. Din cand in cand, o adiere blanda, cu miros de mere, crizanteme si tamaioasa iti ingreuna sufletul, aducand la suprafata amintiri, oprind parca timpul.

La capatul ulicioarei, se afla o manastire. Era micuta, smerita si cernita, ce te facea sa vezi si altceva decat ceea ce atingi. Nu fusese acolo dintotdeauna, de fapt era un lacas unde se adaposteau femeile a caror viata fusese grav incercata, suferind mai mult decat ai fi crezut ca se poate. Si acolo erau hoate batrane, care furau ca sa traiasca, femei vaduve pe care societatea le izolase, neveste de ocnasi, copile din flori.

              Aveau o rasa lunga, albastrie, care era legata in talie cu cate-o franghie simpla, de lana,i ar pe cap purtau valuri de borangic alb, brodat. Nu aveau nume si erau mai mult o familie decat orice altceva, unite de amarul vietii traite pana atunci si credinta ce nu le parasea niciodata, in vremuri mai bune.  Gazduiau fiecare drumet, impinse de vorba staretei lor, care spunea ca: “De unde dai,Dumnezeu iti da.”

Pe drumul pustiu, strajuit de mesteceni si stejari ruginiti, mergea agale o caruta vopsita in culori vesele, trasa de un asin, ce contrasta cu rugina  locului. In caruta, sub lacrimile ploii, erau trei mimi: visatorul dezamagit, tristul notoriu si veselul acut.

Erau imbracati cu pantaloni negri, stramti, bluze albe cu dungi, palariute de fetru si manusi albe, scurte, de catifea. Fata le era pictata cu un strat gros de pudra alba, ochi conturati cu negru, iar gura larga si rosie. Astfel, unul avea o lacrima desenata pe obraz cu tus, gura cu colturile lasate, ca o intrupare fireasca a tristetii. Celalalt, visatorul, o fata in fapt, lucru ce il spunea cocul din ceafa, avea ochii conturati astfel  incat sa para ca mereu se uita pe o fereastra, iar veselul o gura ce ii punea un zambet larg pana la urechi pe fata.

Se oprira, uzi pana la piele si infometati, sa ceara adapost maicutelor.Cea mai tanara novice broda la fereastra, ascultand caderea cadentata a ploii.

-Maica Lionora, maica Lionora, ia uite, vine o caruta-ncoace! zise Elenuta.

-Lasa-i sa vina copila, ca Domnul primeste pe toata lumea in casa Lui. Or fi niste drumeti apucati de ploaie pe drum, spuse Lionora cea sfatoasa. Avea 83 de ani, dar nu isi simtea corpul asuprit de betesugurile varstei.

Asa era. In scurt timp, in poarta de lemn pictat a manastirii, rasunara trei batai scurte.

-Intra, usa noastra iti este deschisa, oricine-ai fi! se auzi vocea unei calugarite.

                      Cei trei mimi intrara, timizi, in curtea larga ce arata ca o lume pierduta. In curte erau ca strajeri artari rosii ca focul, vita-de-vie, iedera si nuci, la baza lor fiind crizanteme si dalii rosii, galbene, albe si roz. Dovlecii isi intindeau alene vrejurile pe pamantul negru, etalandu-si parca mandri sferele portocalii si vivace. Era liniste acolo, multa, cat pentru tot zumzetul si galagia pe care le avusesera de indurat pana atunci in orasele mari prin care trecusera.

Caci erau oameni de poveste acesti mimi ; fiind tot mai putini pe zi ce trecea. Se afundasera de prunci in tacere, fara a fi fost siliti de nimeni, vorbind numai prin semne si chipul lor pictat.

Numai ici-colo cate o maicuta isi murmura fierbinte rugile, tulburand o liniste altfel perfecta.

Veni seara, iar ploaia care abia incetase dadu loc unui apus splendid, fara nori, sa se desfasoare in toata splendoarea sa pe cer, lasandu-te mut.

Pusera masa in curte si mancara, plini dee recunostinta si evlavie, dupa care oaspetii au fost dusi de catre stareta in chilia ce le era mereu gatita de musafiri.

Camaruta se afla chiar langa capela, micuta si curata, asteptandu-si, cuminte, locuitorii.     Era cu o ferestruica prin care se vedea gradina cu flori ingrijita de maica Lionora cu atata drag, ca pe ceva de pret. In mijlocul gradinii cu dalii si trandafiri de toamna ce stateau alaturi de petunii colorate si o tufa de Mana-Maicii-Domnului, era un iaz pe care se jucau voiosi cativa bobocei de rata, sprinteni si frumosi.

                                  Amicii erau in camera, pregatindu-se sa dea de mancat asinului ce-i astepta cuminte, priponit la poarta, cand Amelia, fata din grup, gasi o usa pipaind in joaca peretele de langa soba. Ii trimise pe cei doi la asin, ea ramanand sa isi exploreze descoperirea.

Deschise usa cu teama, cand se pomeni intr-o alta cameruta, insa mai mica, mai obscura. Era oincapere ingusta ,iar cand aprinse opaitul ce-l luase cu sine, vazu ca era, de fapt, la capatul unui coridor lung. Pe coridor erau felinare presarate din loc in loc, sparte si vechi, ce luminau ambiguu cu o lumina calda, ca de torta si de soare. Continua sa mearga printre cufere vechi ca povestile bunicii si panze de paianjeni, pana cand dete de o alta usa. O deschise si gasi, dupa ce ajunse intr-o zona mai sigura, caci imediat cum intrai, peretii se cutremurau si incercau parca sa se surpe; gasi o perdea orientala din carbuni stinsi, uzi si grei, insirati pe-o ata groasa, care dormea bland si greu. Misca doua ate si merse mai departe, avida de curiozitatea a ceea ce o sa mai gaseasca.

La picioare ii cazu, de nicaieri, o scrisorica roasa de soareci pe alocuri si ingalbenita de prea-multul timp ce trecuse peste ea, dar, cu toate astea, slovele inca se mai puteau citi clar.

Iata ce spunea: “Trecutul se-ntoarce, constiinta nu-ti da pace. Stii ca nu esti chiar ce pari, asa ca degeaba sari. Eu stiu cum esti si nu te  las, Linistita sa faci vreun pas. Invarte-ti capul de 2 ori, invarte-te cu totul de la stanga la dreapta,b ate din palme odata si afli ce-a mai ramas!”

In acel moment, ochii Ameliei se inlacrimara si se auzi un sunet grav, de orga. Deveni si mai curioasa, asa ca facu intocmai ce zicea ravasul buclucas, care o trimise intr-o camera uriasa, in care era un labirint facut din oglinzi ce straluceau ciudat, fara ca cineva sa le fi curatat vreodata.

                    Si erau acolo oglinzi venetiene, ovale, cu rame de argint, patrate, triunghiulare, mai mari si mai mici, insa regina se afla undeva departe. Era o piramida uriasa din oglinzi, in varful careia se aflau, i se parea ei, o gasca si-un batlan.

Se privi in prima si se vazu asa cum era acum, un mim. In a doua care ii iesi in cale se vazu copila cu plete negre, bruna, cu o cununa de maci pe crestet, zburdand pe camp.

         Atunci izbucni intr-un planset mut, de neimaginata obida. Trecu pe langa alte cateva oglinzi cochete si ajunse la o oglinda triunghiulara, cu baza in sus, unde vazu o batrana imbracata saracacios, cu o rochita de voal rosu, insa pastrand manusile scurte si palaria de mim. Era ea, la batranete, lucru care o cam sperie, dar nu destul cat sa se opreasca…Nu inca.

Pasind agale, o boare incepu sa intre prin crapaturile tavanului, stingandu-i opaitul firav. Oricum, lumina din tavan intrase in camera, unde vazu ca, de fapt, doar putine din oglinzi erau bune, restul fiind murdare de lacrimi,de sange, ciobite, prafuite. Mai avea doar putin pana la piramida pe care vazu ca stateau, de fapt, o bufnita alba si un corb cu aripile desfacute.

In oglinda patrata la care ajunse, zari un demon cu ochi de ceara si par lung, fara gura, doar cu urechi si niste maini lungi; era raul din ea, pe care incerca, de ani buni, sa-l ucida. Fugi de la acea oglinda la dreptunghiul care era ultima oglinjoara inainte sa ajunga la piramida.

Dreptunghiul ii arata o fata cu par de cenusa, subtire la corp, cu aripi mari, de tina uda, purtata de fluturi ecvestrii pe brate, ca o zeita .Si isi aminti, razand ,de tabloul bunicii, cu a lui poveste.

In vremea asta, colegii ei de drum o cautau, ingrijorati, prin manastire, in timp ce isi repetau de zor numarul pentru festival.

Ajunse pana la urma langa piramida, invartindu-se pe langa ea de cateva ori, fiind convisa ca trebuie sa fie undeva o intrare. Si gasi, intr-adevar, intr-un perete, o fisura micuta, cat sa incapa doua degete subtiri. Baga degetele in fisura si incepu sa traga asa cum tragi de-un material, si se desfacu, imprastiind lumina.

Intra si vazu o spirala groasa de ametiste mate, care urca spre varful piramidei, printre care intrau de nicaieri in spirala raze de lumina. Insa nu era nici pe departe o lumina normala, ca cea a zilei, ci una rece, albastra, taioasa ,insa deopotriva frugala si moarta.

Pasi spasita si ingandurata in spirala, unde pe data cugetul ii fu amortit de atatea miresme. Rodie, nuci, iasomie, lavanda si brad, toate sub  carmuirea unei umbre firavede mosc, se unisera pentru a o duce departe. Si simti cum aerul o ridica intr-un iures napraznic, cum pietrele devin stralucitoare, doar pentru a se rematifia, ca intr-un haos ce te pierdea, nestiind de-i aievea sau nu. Ii zbura palaria, pe care i-o prinse in cioc bufnita, in vreme ce corbul dadea din aripi tot mai tare.

Ajunse in varf, unde isi primi o pereche de aripi cenusii, baroce, sculptate, si palaria ei cea draga. Pe brat ii aparu un dovleac din care se revarsau iedera si orhidee albastre, semn ca povestea ce patise nu fusese aievea.

 Fu expulzata pe data din acel loc, odata ce incepu sa se darame, cu toata povestea aia naucitoare, naluca. Si se pomeni iar in gradina, insa acum era primavara si parfumul salcamilor si-al iasomiei te imbata, pe cand florile rozalbe ale ciresilor te orbeau cu frumusetea lor fara cusur. Fu intampinata de macaiala ratustelot catarate in umbrele colorate ce zburau prin aer, aievea, copilareste.

Dar magarusul, caruta si cei doi prieteni plecasera, iar ea ramase si-acum cautandu-i prin alte zari, devenind cunoscuta  tuturor ca Amelia, Regina de Cenusa a Mimilor, prietena tuturor copiilor din lume si ocrotitoarea povestitorilor nomazi.

Incantatie

Image

 

Era un miez de zi ca nici un altul,

Ce învelea aleea de castani

Într-un parfum discret de crizanteme

De care s-a îndragostit de ani

 

Şi toamna îşi preumblă iar

Nudul său simplu, de ştrengar,

Ce-ar dărui întregii lumi un zâmbet

Dar cei din jur, mult prea grabiţi, dispar

 

Afară, pe covorul de aramă,

Zumzetele micilor minuni crează larmă

Fără săţi dea impresia de cazarmă

Sau să facă bătrânele să geamă

 

Pe geam, frunzele dansează frenetic

Iar pierdută în decor

O bătrână tristă  rostea o incantaţie

Camuflată-n întuneric

Şi arzând ultima scrisoare de-amor

 

Ceru-i pustiu, lipsit de nori,

De umbre, într-un bleu perfect

Şi-o linişte cutremurătoare…

 

Dacă n-ar fi invadat

De un balon plin de culoare

Ce-o distruge, ca un tiran abject

Îmbrăcat cu zâmbete şi flori

 

Şi curând, lumea toamnei de basme

A fost dată peste cap

De copilul agitat peste măsură

Ce-ntr-un elan de nebunie

Luase globul din cutie

Şi-ncepuse să se joace

Ca şi cum n-aveai ce-i face

 

Însă povestea nu se termin-aici

Căci artificiile-au năpădit

Lumea din glob ca un arici

Deghizat în măscărici,

Cum doar un copil vivace

Aşa pozn-ar putea face

Mistuit de patima-i vorace

 

Dar lucrurile se schimbă într-atât de repede

Încât e vital pentru cel ce vede

Să lase-n urma-i semnele schimbării,

Portretele terne ale lumii

Pe care, aproape-apusă,

La masă înc-o vezi pusă

Cum se-apucă de furat

Când de ceilalţi a scăpat

 

E o continuă cursă pentru supravieţuire

Care-a năvălit fără să dea de ştire,

Întunecând raţiunea, desfiinţând orice simţire,

Şi-acum aleargă nebună, după fire

Ca să poată să respire

Dominând întreaga lume.

EA e plaga fără nume!

Casuta de nicaieri si palatul de acolo

Image

A fost odata, nu demult, in universul asta meschin si multifatetat in infinitatea lui, o prietenie. Mai ciudata, dar era o prietenie frumoasa intre o cometa pe nume Ă si o calatoare prin infiniturile acelea ciudate, pe nume Kara.

Kara era o pamanteana care, satula de iadul de acasa, a plecat de pe planeta ei sa caute viata. Era o fata inalta, vioaie, cu ochi verzi si patrunzatori si par ce batea in mov de la ultima explozie stelara,  chiar daca ea era roscata.  Se imprietenise cu Ă atunci cand aceasta o ajutase sa scape cu viata de pe o planeta ostila. “Ce primitivi, nu stau nici macar la poza!” Si, de-atunci, ea si Ă erau nedespartite, pastrand totul pentru ele, vazand tot ce se putea vedea impreuna.

Ă era o cometa batrana, cu o coada din pulbere de stele pe care “vara” o facea sa semene cu apa, pentru ca micuta ei prietena sa poata inota aidoma unei sirene, iar atunci cand Kara socotea c-ar fi iarna, ii facea din coada ei partie pe care sa patineze-n voie. O iubea nespus pe curajoasa pamanteana, astfel incat o lasa, in mod ciudat si neasteptat, sa locuiasca in capul sau.

Capul cometei era mare, incapator, iar doua ferestre mari ii tineau loc de ochi. Interiorul semana cu cel al unei casute, spatioase si calde, plin de lucruri care ii aminteau de casa. La loc de cinste stateau albumul de fotografii cu prietenii ei, un cufaras in care erau adunate scrisori de la Kali, prietena ei din India.

Pe Kali o cunoscuse acum multa vreme, la un templu budist in care intrasera ea de curioasa, sa vada cum e atmosfera, iar cealalta se duse sa se roage, despovarandu-se de povara ce-i atarna pe umeri. Si, ca un facut, tot curiozitatea le-a imprietenit. Kali vroia sa stie mai multe despre albii care-i facusera atata rau ei si familiei sale, pe cand Kara vroia doar sa afle cum gasesc maestrii pacea interioara.

             Erau doua lumi aflate intr-un templu, aflat la capatul unui labirint de poteci, pentru ca, desi era un oras destul de mare, drumurile nu erau nici macar pavate, fiind lesne, ca strain, sa te ratacesti prin acel labirint cusut din zeci de ulicioare, fara nici o alta farama de sacru, in afara acelui templu care-l marginea, izoland parca labirintul de vitregia timpului si de ura altor lumi. Era refugiul suprem, coltul de cer spre care si saracii, si oamenii bogati se indreptau cu aceeasi smerenie si-aceeasi vrere nebuna de-a atinge Nirvana.

Orasul semana cu-n ou de sticla brodat cu lacrimi de vreme, trist si saracit de razboaiele cele multe si grele ce dusese pana atunci. Doar soarele si tinerii mai zambeau catre intinderea nemangaiata de ape. De la un kilometru distanta, palatul maharajahei veghea cu atentie la viata supusilor, alaturi de ruinele vechiului oras, care priveau nostalgice parca, cu putina vlaga ce le-o mai lasau mangrovele ce le napadeau fara scrupule, acaparandu-le si ultima farama de viata, in vreme ce se-ntindeau aidoma unei caracatite lenese in grota submarina.

Dupa razboi, care, fiind ultimul, era si cel mai devastator, lamaiul ce ajungea deopotriva in cer si in inima pamantului, era unicul loc de intalnire al tinerilor ce nu fusesera luati prizonieri. Coroana-i acoperea asemeni unei umbrele-gigant orasul pasnic, iar florile-i se impleteau cu aerul de mare, facand o atmosfera de poveste.

Linistea tulbure a amiezii fu sparta-n piese mici de cofetarul ce striga, suparat

nevoie-mare, la o pisica tarcata ce-i furase, pe nesimtite, tava cu briose tocmai cand a

 scos-o din cuptor, spre deliciul copiilor ce radeau, tinandu-se de burta.

-Mojicilor, voi ati dresat-o! Las’ ca v-arat eu voua! si incepu sa-i alerge pe langa pom.

-Nu noi nenea, nu noi! ii strigara copiii.

-Asa face mereu? intreba Kara mirata, decojind o lamaie rosie, fara graba, catarata-n lamai asemeni unei maimute.

-O da, mereu! El a-mbatranit, mata a prins gustul prajiturilor si-acum i le fura. Nu-l inteleg de ce nu-si ia un ucenic, zau asa!

-Sau sa-nchida naibii sandramaua daca nu mai e-n stare! replica obidita Kara.

-Nu, asta nu! Ce ne facem noi fara patiseria asta? Asa cum o vezi, sandramaua asta-i coace prajiturile maharajahei! E locul nostru de-adunare atunci cand ploua, nici in gluma sa nu mai zici asta!

-Imi pare rau, nu stiam!

-Da, se vede ca nu esti de prin partea locului. Uite, ne-a lasat si noua pisica, ia de gusta!

Si ii intinse doua briose ce abureau, neatinse.

-Mm, sunt bune ,zise Karina. Nu credeam partea cu maharajaha, dar acum nu mai am nici macar o umbra de-ndoiala. Dar ia te uita, ce-i acolo?
-Unde?

-Pe mal, fetele de-acolo, ce fac ele? intreba Kara, care descoperea timid lumea plina de magie a Orientului, care pentru albi era ferecata cu o mie de lanturi.

Pe malul oceanului, doua fete se jucau cu esarfe de purpura. Aveau pe ele sari, care se cam udasera, lipindu-se de piele.  Una din ele era inalta, impodobita cu aur si imbracata cu un sari de culoarea movului episcopal. In maini avea doua esarfe lungi si rosii. Cealalta, mai mica, purta un sari ca de cerneala, avand in maini aceleasi esarfe lungi ca si sora sa cea mare. Singurele-i podoabe erau bratarile late de aur, acoperite de perlele cele mai frumoase.

-Oh, ele…ele sunt culegatoarele de perle. Sunt iubite de toata lumea, insa ele isi vad doar de perlele lor. Numai cea mica mai e si tamaduitoare.

-Da? La cat este de mica, nu prea-ti vine sa crezi.

-Stiu. Si cu toate acestea, e-adevarat. Au invatat de la bunica lor, mare tamaduitoare, fata de care avem un respect profund.

-Si cea mare…Doamne, e perfecta, daca ar ajunge in lumea alba ar deveni Miss Europa pe data! Nu credeam ca exista o asemenea frumusete!

                -Miss? Ce-i aia?

-Cea mai frumoasa fata. E un titlu pentru care unele fete muncesc toata viata ,si tot nu-l obtin!

-Ce ciudati mai sunteti si voi, albii…Aproape ca mi-e mila de voi!

Fetele se jucau in lumina crepusculara asemeni unor nimfe ce-au venit din Iad sa ispiteasca omenirea, sa o distruga-n joaca.

Se unduiau pe muzica marii asemeni unor trestii udate de-o furtuna, intr-un mod care, pentru albul profan, ar fi cel putin erotic, facand sa-i fiarba sangele statut ca lava unui vulcan naravas.

“Si ma mai mir ca sunt asa iubite! Pai, dac-as fi ca ele, as fi adorata, nu iubita!”,gandi Kara privindu-le cu atentie printre ramurile bogate ale lamaiului, ca un elev stangaci ce vrea

sa-si imite maestrul. Shiva, cea mare, se lasa in genunchi si incepu sa se miste ritmic pe muzica lumii, miscand cu moliciunea ce imbie la cunoastere si indoiala bratele-n care tinea esarfele, si intregul sau trup, acoperit de paru-i din carbune, ce se atingea de nisipul alb si granulat, facand o imagine idilica,de neuitat.

Atinse o creanga si, deodata ,se pomeni urcand in varf, intovarasita de strigatul prietenei sale:

-Sa-mi scrii fetito! Da?
-Daaa! se auzi raspunsul Karei ce parca era aspirata de arborele imens, gatit de sarbatoare cu flori verzui.

Se trezi in aer, in varf de luna, cu o sticluta in buzunar ce adapostea ,ordonate pe etaje, toate miresmele ce-o imbatasera-n visul Indiei: parfumul de ciocolata fierbinte si vanilie al brioselor furate de mata, mireasma aparte a lamaiului ce-o adapostise, de saratura saturata a oceanului, cu unda de cafea arabeasca si condimente fierte-n apa de mare al culegatoarelor de perle incitand la vise infiorator de reci in fierbinteala umezita a  soarelui ce parjolea dement, deopotriva, apa si uscatul.

In lumina selenara, inconjurata de pulberea stelara ce impestrita coloristic albastrul sobru-al infinitatii aleia covarsitoare ,Kara avu o revelatie: ala era, de fapt, Arborele Vietii, venerat in draci de samani, pe ale caror tobe sta desenat intr-o maniera impozanta, mai ales de prietenii sai,apasii.

Atunci, un raset sincer cutremura din radacini universul, un ras de copil care se prinsese unde i se ascunsese comoara lui de dulciuri. Pentru ea nu era deloc covarsitoare acea infinitate, ba chiar ii placea, se simtea familiara,ca…..acasa. Un alt <acasa>, pentru ca pe cel vechi il parasise fara multe remuscari la 13 ani, cand plecase dupa cheile universale ale realitatilor posibile, existente si fictive, lasand toata comunitatea socata, traumatizand-o si mai mult cand promisese ca va reveni ea….candva.

Asa ca trase aer in piept si o porni la pas pe Luna, sa vada ce gaseste. Fu oarecum dezamagita cand gasi doar o arcada de fildes sculptata, dar se remonta rapid si trecu prin ea, curioasa de ce-o sa fie. In mai putin de 5 secunde se pomeni pe-o planeta gri, sumbra si trista, ce parea pustie.

-Doamne, parca toti au murit pe-aici! ofta ea.

Cand termina de zis,  vazu ce se afla dupa perdelele gri ce invaluiau, ca sa

te-nsele, intreaga planeta. Incerca sa-i fotografieze, dar ii sparsera obiectivul.

“Drace, isi zise, astia-s dementi, aici mor!” gandi ea. N-apuca sa isi termine gandul, ca o lumina puternica-i striga cu glas de tunet.

-Sari!

Era Ă.

-Mersi ca m-ai salvat, altfel acolo-mi ramaneau ciolanele!

-Eeh, nu-i nimic. Dar ce dracu’ faceai pe planeta aia? Sunt cei mai uraciosi din tot universul asta!

-Pai…am picat din Luna! ii raspunse razand.

-Mda, nu esti prima. Dar esti prima care scapa. Ah, era sa uit: numele meu e Ă.

-Eu sunt Kara. Drace, era cat pe ce! Daca vrei, putem fi prietene.

-Sigur! Nici nu ma gandesc sa te las de capul tau prin universurile-astea.

-Pff…iti raman recunoscatoare.

-Bine-bine, dar pana una-alta, hai la bord!

Astfel se imprietenira cele doua; o prietenie care dura cateva eternitati.

La un momentdat, tot cutreierand, ajunsera si in dimensiunea viselor. Acolo, Kara dete peste un baiat aidoma cu cei de-acasa. Era inalt, cu plete blonde, ondulate si pielea de nea.

-Ce faci aici? il intreba mirata. Din India n-am mai vazut oameni decat in poze.

-Te asteptam. Eu sunt Ian.Tu esti Kara,nu?

-Ba da.Dar….cum?
-Pai ,e simplu. Am fost blocat aici si mi s-a zis ca nu voi iesi de-aici decat atunci cand voi simti o dragoste imensa pentru una din fetele ce se vor perinda pe-aici. Ti-am  simtit venirea. Si de  cand te-astept…

-Stai asa, tu-mi zici mie ca suntem predestinati, sau cum? Ca nu mai pricep chiar nimic!

-Da. Tu trebuie sa vii cu mine, doar eu si cu tine, altfel vechea noastra lume se va sfarsi!

Ea se duse, traumatizata,l a Ă si-i zise:

-Ce ma fac soro? Zi-mi! Ca nu vreau sa te las singura, da’ nici sa se termine cu pamantenii din cauza mea!

-Eh, e simplu. Gandeste-te doar la batranii chinezi si la sticlutele lor ferecate.

-Chi! Asta era! Esti cea mai buna Ă! Hei, Ian, ia vino! Nu pot merge cu tine, dar tu vei veni cu mine.

-Cum? intreba acesta privind-o ca pe-o nebuna.

-Ei, cum….Chi! Tu intri in sticluta, iar eu o iau cu mine.

-Aah, da…Altfel nu?
-Nu. Hai, intra!

Si astfel prietena universului, Kara, isi continua peregrinarile cu dorul de casa alinat de sticluta cu chi ce-i facea sufletul sa planga cu povestile ei pe care i le soptea, iar ranile i le ungea ca un balsam magic cu mireasma Indiei.

Poate c-a gasit cheile si-o mai fi haladuind si azi galaxiile, daca nu s-o fi intors pe jumatate moarta de dor si mistuita de ganduri, acasa, la lamaiul cu flori verzui si nisipul alb.

 

Moartea unei nevertebrate

Image

La buna vedere, lume a contrastelor incerte,

M-oi retopi in tine pe-nserat,

Prin vremea ce taranii vin de la arat

Cu boabe de sudoare acum pe tample

 

Adio mozaic de sumbre megalopolisuri,

Nu va voi mai vedea umbra-n veac

Si n-am sa mai aud in grave ceasuri

Huruitul rotilor sau vocea de cazac

 

Si nici tu nu-mi vei duce lipsa,

Un spectator marunt, nici cat o pata,

Un suflet ce ieri a-ncetat sa bata

Ascuns in umbra celui ce-si reneaga clasa

 

Voi urca pe un bloc galbior de desen

Din camera copilului ce doarme

In paza geamului deschis spre soare

Si-o sa m-arunc intr-o cafea cu lapte,

Lasat-acolo de-un parinte neglijent

 

N-am sa-ti cer lacrimi sau durere,

E mult prea mult, iar de mi-ai cere

Sa mai raman pe-aici un timp,

Tot as pleca.

 

M-as pitula agale

In camera acelei domnisoare

Ce plina de sarcasm si-ngrijorare

Nu stie nici macar in vise

C-o vietate mica are calcaiele-aprinse

Dupa ea.

 

M-oi arunca

Sub tocul ei ca de regina,

Voi termina cu viata-n tihna

Si ascutisul tocului,

La fel ca varful unui cui

Se va opri, ca lama de cutit,

In gatul meu.

 

 

Eu n-am nevoie de-un calau

Ca sa va scap pe veci de mine,

Un mic acarian grabit,

De-un strop de soare-ndragostit

Ce i-a grabit sfarsitul

 

Te las acum, tre’ sa ma duc,

Ma duc sa mor, tot singur cuc

Asa cum mi-am trait intreaga viata,

Intr-un amurg cu vag parfum de dimineata

Nu mai e timp

Image

Nu mai e timp pentru foarte multe lucruri, mai nou. Să zâmbim (sincer de preferat), să fim fericiţi, să iubim ceea ce ne-nconjoară, să ne bucurăm de mărunţişurile ce ne umplu viaţa.         Unii nu mai au timp nici să respecte, să SE respecte. Că deh, d0ar traim in secolul vitezei, fapt ce impune ca principiu universal graba. Din ce in ce mai multe decizii se iau pe

repede-nainte, indiferent de consecinţele pe care le aduc cu sine.

    Şi totuşi…când s-a instaurat dictatura lui ACUM? Pentru că, mai deunăzi, aceiaşi oameni pretindeau că ‘Graba strică treaba’. Ce s-a întâmplat cu ei? Au murit? S-au reorientat? Pentru că a devenit o stare de fapt-în locul bunurilor puţine şi de calitate, trainice. făcute pe-ndelete, avem bunuri mai multe şi mai proaste, făcute de nişte maşinării reci.

‘Nu mai e timp’ ne-auzi spunând cu resemnare-n glas toţi : de la cercetăt0ri la băbuţa tristă de pe stradă. O spunem cu tragism şi cu emfază unii dintre noi, de parcă am fi descoperit f0rmula adevărului infailibil, universal şi infinit. Şi ne gândim cu jind la copilărie, perioada noastră de aur, vremea în care încă mai era timp.

De parcă timpul s-ar vinde la kilogram şi s-a epuizat stocul! Ei bine, nu! Încă mai e timp. Şocant, nu?

Timp e, dar s-a gândit să ne dea frâu liber. Aşa, ca de experiment. În schimb, noi ne-am îmbolnăvit, subit, un popor întreg de…sindromul hârciogului. Şi ne-am pornit pe adunat…cele mai diverse lucruri, creând un stat al perpetuei competiţii, unde cifrele-ţi dictează parcursul social până la moarte.

Nu contează CE aduni, daca tu ai 10 tablouri moştenite de la străbunica, iar vecinul de la patru are 30 de clasoare cu timbre, gata, ratat te chemi! Că el are de doua ori peste cât ai tu, chiar dacă nu e vorba de acelaşi tip de colecţie. Cam bizar, nu? Aşa ziceam şi eu.

Păi în toată harababura asta generală, întreţinută (voluntar sau nu, asta-i altă poveste), de presă prin titluri ca ‘X şi-a luat geantă de 10.000$’, cum să avem noi timp şi de-altceva?

Nu conştientizăm încă faptul că lucrurile din jur ne influenţează doar în măsura in care noi le lăsăm s-o facă.

Ar fi necesar să ne revizuim puţin (puţin mai mult chiar) priorităţile şi valorile, să încetăm să ne judecăm prin prisma avutului. Şi să-ncercăm, măcar pe final, să ne găsim un minimum de echilibru. Dacă-l vom găsi sau nu, e deja o altă discuţie, dar mcar vom fi împăcaţi de gândul că am încercat. Doar aşa timpul va redeveni prietenos şi răbdător cu noi, furnicile cu ego mare. Atunci când vom avea înrădăcinată adânc în suflete importanţa pe care oamenii ar trebui s-o aibă pentru noi, nu obiectele sau cifrele reci, impersonale.

Aşa că hai să zâmbim larg, să fim mai toleranţi si să ne spunem că avem tot timpul din lume. Nu-i mai bine deja?

 

 

Obsesie

Image

 

Te vreau şi nu pot s-o mai neg

E-aproape clar.

Raţiunea-mi e pierdută iar,

Iar din acel imens bazar

Ai devenit obsesia pe care nu pot să o şterg

 

Dar nu mă supăr, nu-i nimic

Am mai păţit şi…ce să zic?
Aproape mi-a p
cut.

E-un freamăt ce iute-a trecut

De carne, sfâşiindu-mi lobul urechii

Şi pătrunzându-mă

Cu-imaginea perechii

Ce dansa, pe moarte, vlăguită de ciumă

 

Obsesia-mi pentru tine nu-i doar un simplu vis,

Este fărâma-mi de paradis

De care o să ţin mereu cu dinţii;

Chiar dac-o să ucid toţi îngerii şi sfinţii

 

Nu-mi pasă de ce s-a văzut!
Vreau s
ăţi fur un ultim sărut,

Să-i iau esenţa şi să-l pun sub lacăt

Aşa, povestea-mi n-o să aibă capăt sau final,

Spărgând cu indecenţă un stereotip banal

 

Dar stai…de ce pleci chiar acum?
M
âine-o s-apară un alt drum

Născut din ploaie şi din fum,

Mocirlă şi speranţe scrum,

Dar azi eşti doar al meu!

 

Te sperii chiar atât de rău?
M
ă scuzi…nu asta am vrut eu,

Însă aşa păţesc mereu

Chiar dacă nu mi-e greu

Să-mi opresc inima la timp

 

Nu-ncerc sa fac apologia

Unei minţi ce dezgroapă mumia

Prafuita a-unei minti candva de aur,

Ce-a născut pasiuni şi-obsesii mari cât un balaur

Şi care încă nu s-a potolit,

Dând naştere şi-acum unor demenţe

Care fac mantii regale din două zdrenţe

 

Acum eu plec…rămâi cu bine!

Când poţi, mai dă şi  pe la mine,

Căci uşa-mi e mereu deschisă

Şi torţa din fereastr-aprinsă,

Drept călăuză tuturor

 

Căci eu trăiesc, eu simt, ador

Şi vise,  lespezi reci şi ude

Pe-a căror margine mai mor

O ferigă şi-un sicomor

Care se descompun uşor-uşor

Privindu-mă cum îmi omor

Pe un altar păgân de flori

Îndată tot trecutul.

 

Şi-obsesia zboară în văzduh…

Ca un ştrengar de ne-mblânzit

Ce pe dată a-ncălzit

O lume-ntreagă

Cu parfumul său de fragă

 

Pe mine m-a-nnebunit

Cu răvaşul de pe pernă

Şi cu alba-i diademă

Ce-o făcea o zână bună,

Fiindcă nu e chiar de glumă

Cu obsesia mea golaşă

Iarăşi m-a făcut trufaşă!

Carinthia

Image

 

In Carinthia-s copaci de cristal,

Si vise ce susura-n vale,

Paraie de viata ce musca nebune

Din maluri albastre, din diamante

 

Acolo-i un duh ce zburda strengareste

Cocotat pe-un solz de peste

Prin vazduhul colorat in acuarela,

In nuante de rosu, de verde, lavanda.

 

Dar esti si tu-n Carinthia,

Stai pe lang-o comoara

Inca pazind afise desenate cu creta,

Vechi de cand muntele inlocuia foaia

Si inca te vad…

 

Sunt doar doi oameni

In acea tara de umbre,

Tu si cu mine

 

Tu inca vanezi naluci cu arcul,

Iar eu intind in parc cearsaful

Mototolit, carpit, de vis zdrobit

Si nori trandafirii de la apusul

Ce parca ne-a robit

 

Carinthia, taramul meu de vis,

La cate patimi m-ai supus

Aievea, si la ce dureri

Stropite cu parfum de mosc

M-ai inchinat, drept prada innoptarii…

Or face-o altii-n locul meu,

Caci eu, eu nu ti-o iert!

 

Ereditate

Image

E noapte si n-aud decat

Bataia inimii ce se-mpleteste

Cu vantul ce loveste crunt

In intunericul sublim

 

Aceleasi soapte, iar pacate,

Pierdute-n pestera uitarii

Ne-or aminti vreodata, poate,

De asprul gust al dezolarii

 

Aceleasi fete, alte masti

Pasesc de-acum agale,

Iar eu ma uit acum ascuns

In umbra dumitale

 

Ma uit pe mine, pentru ce?

Ma uit ca-ntr-o oglinda,

Caci plansul Necuratului

M-a invadat in tinda

 

Si totusi nu e chiar asa

Cum fuse altadata,

Chiar daca tie ti-ar parea

Ca arde lumea toata

 

Iar patul asta-i inca gol,

In negura pustie,

Doar ceasul stie, uneori,

Ca nu o sa mai fie.

 

Din pielea-ti alba, de cristal,

N-a mai ramas nimic..

O stea pe geana agatata,

Un fald usor acum se-arata

Intregii lumi cat e de mic

 

Eu inca ma  mai uit la mine

Prin ochii tai, ca-ntr-o oglinda,

Ca un pisic ce stie cine

Ramase fara tihna.

 

 

Dar nu mai vreau sa fim asa,

Sa dau de tine-aievea,

Ci de ma ai si nu m-oi vrea

Tot eu sa-ti fiu pecetea.

 

Imi curgi prin sange

Si ma tem

Sa nu raman nauca,

In ziua cand te voi vedea

C-atarni de o uluca,

 

Sarmanu-mi vis nebun,

Cu chef de duca,

Om fara tine, bestie cu ea,

Care te-arunca ieri in calea mea

Inspired by

Image

 

 

 

Stau cu foile-n fata si ma-ntreb

De unde vii si tu?
C-aici ceru-i negura si te-alerg

Pentru c-atunci n-am stiut ce s-aleg

Iarasi fara valuri, iara eu

 

Dar nu sunt singura ce sta,

Vad ca si tu-astepti

Si ceri din cer, ca cica

Asta viata-i mizera si vrei alta

Tu astepti, dar intre timp te si certi

 

Cu soarele-n spate si vantul in fata plec,

Nu-i drum sa nu-l apuc, carare sa nu stiu unde duce,

Iar tu stai sa te uiti chioras la mine..SI CE?

Mie nu-mi pica din cer decat inspiratia,

Insa de la un timp incep s-am senzatia

Ca viata ta-i un mic vis de marire,

Soarta ingrat-a celui ce vrea-mbogatire

 

Si te uiti ca nu-s ca tine,

Eu iti zic sa te uiti bine,

Sa tii minte pana maine

Ca din pomi nu cade paine!

N-astept sa pice din cer

Ca meteoritu, dar

Vreau sa fiu sigur c-atunci

Cand o sa mor o sa-mi admir sfarsitu’

Insa timpul trece, zboara ca uliu’

Si nu zice nimeni ca tre’ s-o stii tu!

 

Deci pune-ti bariere,

Scrie-ti limite, opreste-te inainte de a incepe,

Va trece totul si vei vedea

 Cat de ingusta ramane lumea ta

 

Fiindc-apropiatii pleaca din ea

Instinctiv, cand simt ca nu mai ai ce le da,

Asa cum pasari de prada

Scruteaza gratios ceru’

Asa ca trezirea, ai dormit destul,

Lasa visele sa cada

Si apuca-te de treaba

 

Zi-i pe bune,

Scoate dume,

Reuseste de-ti fa nume

Si fi sincer cu tine :

 

Lupti pentru o minune sau

Te-au azvarlit intr-un ocean cu spume?

Ai grija de ceea ce clepsidrele-ti dau

Si spune-le intotdeauna pe sleau!