Declaratia de dependenta

Image

 

O recunosc acum, dupa lupte una si-o mie,

Depind de tine cum n-o sa mai depinda nimeni,

Ca pamantul de nori si linistea-i pustie

Mi-e greu sa-mi recunosc asta pana si mie

 

Si-i trimit soarelui ocheade

Perfide, clandestine la apus,

Imprastiind o boare ce s-a dus

Alunecand pe funii de nisip,

Pana la tine.

 

Nu mai astept nimic.

Te uiti siderat, dar nici pe tine,

Caci te-am zarit in ape cat poti fi de mic,

In apele tulburi ale lui atunci

 

De fapt, nu-s dependenta nici macar de tine,

Insa umbra ta-i placerea mea vinovata

Ce-mi ghilotineaza clandestin perceptia franjurata

A unei lumi venale, de care totul tine

 

Iar acum o iau tacut din loc,

Chiar daca plec sa stiu c-am unde sa ma-ntorc,

Murind sa-ncep un ritual olog

Ca un tribut anemic pentr-o iubire ciuta

 

Viata-i ca un dop de pluta

Ce-ascunde-n sine ambrozie si cucuta,

Vorbind cui vrea s-o stie

Si fugind nauca de cei ce vor s-o pastreze

Numai pentru ei.

 

Si-acum alunga-ma de vrei,

Caci n-am sa plec cu ochii grei

De lacrimi si-un suflet negru de venin

Nu. Eu de azi n-am  sa mai tin

Cu mine decat umbra-ti,

Ca sa-mi fie paznic

Atunci cand te vei mai intoarce

Prin vreun viclesug napraznic

 

Advertisements

Un gram de fericire, va rog!

Image

 

Vremurile în care suntem ”forțați”, de o entitate de-obârșie incertă, să ne ducem existența, seamănă din ce în ce mai mult cu un montaigne-russe.

Suntem o nație (sau, poate, o specie?) de bezmetici ce-aleargă năuci, fără să știe de unde, încotro, și mai ales de ce, vrând parcă să păcălească timpul, să mintă că ei chiar caută…ceva. Ce? Nu se știe.

  Oricum trăim într-un regat al nebunilor, în care singura lege fundamentală rămâne paradoxul : trăim în ”era informației”, dar, cu tot volumul indecent de informații care ne este pus în mod constant pe tavă, nu mai știm să lucrăm cu ea, spunem că suntem stăpâni pe noi când, de fapt,  ne mulțumim să vegetăm într-o stare de profundă scârbă, lehamite, apatie, încorsetați ca într-o menghină de reguli și norme (etice și nescrise majoritatea) și adormim hăituiți de ceea ce se poate lejer numi ”plaga mileniului” :  dorința de a avea.

Credem cu tărie că totul se poate cuantifica, stoca, eticheta, categorisi, cumpăra, avea.Tot, fără discriminare. Inclusiv fericirea. Mai ales fericirea. Pe scurt, cu cât ai mai multe, cu atât  gradul de fericire crește. Și, cu toate astea, oamenii cie mai bogați ai lumii (și, prin urmare, cei mai fericiți – ipotetic vorbind) sunt, totodată, cei mai nefericiți. Pentru că omul e, înainte de toate, cel mai mare naiv.

E credul și nu vrea să accepte forma brută a realului, neprelucrat de toate născocirile-i numite, pompos, ”convenții sociale”. Nu ; el crede ce-i place lui să creadă, ceea ce-l liniștește, îi asigură un minimum de confort psihic.      Astfel, cum a aduna e, de departe, una dintre cele mai simple activități, nu-i de mirare că tot mai mulți suferă de ceea ce se numește ”Sindromul Hârciogului”. Simt nevoia compulsivă să aibă cât mai mult din orice, în virtutea ideii că ”nu se știe niciodată când îți vor folosi”. Așa apar, din Neant parcă, legiuni de colecționari fără vocație, de avari fără discernământ, de frustrați fără cauză.

Uneori tot acest talmeș-balmeș unanim acceptat, însușit în mod deliberat, tacit, la nivel macro, mă face să mă întreb cine deține cu adevărat Fericirea. Religiile? Nu, sigur nu ele, deși o promit cu o falsă vitejie-n glas, indiferent de dogmă. Poate că fericirea-i un drog. Dar, dacă e așa, dacă fericirea e dependență, atunci hai să-i căutăm pe EI, pe acei dealer-i egoiști ce-o țin doar pentru ei, și să le-o cerem. Să ne cerem, fiecare, partea de adicție ce i se cuvine. Dar se impune altă întrebare : oare ne-am permite-o?

Noi, oamenii, TOȚI oamenii…ne-am permire oare Fericirea? Se pare că nu, din moment ce n-o putem nici măcar defini. Poate-i în noi și am fost orbi. Sau, poate că nici nu există de fapt. Poate a inventat-o vreun nebun, într-un moment de lucidă cruzime asumată.

Câte fire de nisip, atâtea posibilități și încă pe-atâtea răspunsuri…cine-o știe??

Până atunci, până unul din voi o află, o să-mi închid ochii și-o să murmur încet, abia șoptit, ca pe o incantație străveche : ”Dați-mi un gram de fericire, vă rog! Unul…atât!”

Vreau…

images (8)

 

Vreau sa fug departe,

Sa ma pierd in noapte,

Sa dispar incet, incet,

Fara nici macar o urma de regret

 

Vreau sa ma pierd,

Sa dau uitarii tot ce-a fost,

Tot ce-am fost,

Fiindca azi trecutul

Nu mai are rost

 

Vreau sa las in urma tot,

Ca si cum nu ar fi fost

Sa uit cine eram

Si sa ma regasesc

 

Vreau ranile sa imi inchid,

Sa uit, sa nu mai stiu nimic,

Nimic sa nu ma mai raneasca

Oricat de-adanc incearca sa tinteasca

 

Vreau sa fiu eu,

Dar sa nu doara.

Fiecare om sa fie

Ca un strain dintr-o gara,

Ca o iluzie, o stafie,

Departe insa aproape mereu,

Aproape aici, departe in sufletul meu

 

Vreau sa strig incat toti sa auda

Ultimul sunet scos de-o disperare muta,

Sa ramana pironiti in loc

Si strigatul sa parjoleasca tot,

Pana vor vedea ca nu e un joc

Fereastra cu minuni

Image

 

E una din zilele acelea dulci-amarui de toamna, lungi ca un rau linistit, cu parfum de trandafir, tamaioasa si nuci. Frunzele zboara, ca intr-un dans ciudat, ancestral. Pe prispa unui conac, o fetita canta din flaut un cantec vechi si dulce, de mult uitat. Langa ea, o batrana isi bea cafeaua cu inghitituri mici, jucandu-se, nostalgica dupa vremuri apuse, la fel ca soarele acum, cu o crenguta de maturica.

-Bunico, de ce pleaca toate pasarile? De ce oamenii raman mereu pe loc?

-Ehei, draga bunicii, esti prea mica acum…cand vei mai creste, o sa vezi, draguto, ca si oamenii pleaca, pentru ca alearga dupa “mai bine”. Vino cu mine.

  Rasuci o cheie in usa care, pe langa fetita, parea un urias din lemn sculptat. Cantecul se terminase, iar Ingrid o urma curioasa.

Ingrid era o fetita ce te ducea cu gandul la un vulcan in eruptie. Era micuta, fragila, cu ochii ca doua bucati din noapte, de un albastru sublim, apropiat de negru, cu piele alba de aristocrata si  parul ca o vapaie nestinsa, vesnic pusa pe sotii, de o veselie molipsitoare, care te coplesea.

 Fetita era lumina batraneilor, care, de cand parintii fugisera de responsabilitati, abandonand-o, au avut ca unica vrere sa o creasca frumos, armonios, si sa isi reverse tot prinosul de iubire asupra ei. Bunicul o invatase sa cante la flaut si pian, bunica o invatase sa picteze si sa citeasca. Si viata era abia la inceput.

      Ajunsera intr-o camera mare, ai carei pereti erau tapetati cu carti legate in piele maronie. Un candelabru vechi, ce pastra amintirea regalitatii, un semineu si o pendula erau piesele in jurul carora fusese amenajata incaperea. O masa simpla, din lemn de cires, cu picioare de fier forjat trona in camera, inconjurata de scaune din lemn si piele moale, iar la picioare le stateau covorase de blanita facute din capturile bunicului, vanator inrait, si de lana colorata, primite in dar de bunica.

Bunica se duse sa ia o carte din biblioteca, in timp ce Ingrid rasfoia de zor colectia de viniluri, in cautarea discului pentru acea zi. Scuzabil oarecum, caci era o copila indragostita de muzica.

-Ingrid, vino sa iti arat ceva, scumpa bunicii!

-Imediat buni! Si incaperea rasuna de acordurile de jazz ale melodiei. Pe masa, ceaslovul visiniu cu monograma si ceainicul de bronz asteptau, cuminti, sa le vina randul.

-Ce e asta bunico? Intreba fetita in vreme ce isi turna in cescuta cu flori desenate ceai de tei si flori de portocal.

-Asta, draga mea, e albumul familiei noastre. E foarte vechi si valoros, contine chiar si gravuri ale strabunilor nostri, comoara transmisa de la o generatie la alta, imbogatit de fiecare prin a carui mana a trecut.

-Wow! zise copila…Bunicul im promisese ca mi-l va arata intr-o zi…

-Dar, banuiesc, nu e nimic rau ca ti-l arat eu. Nu?

-Normal ca nu!  Si-asa ma facuse curioasa..stii cum e el.

 Degetele-i firave si lungi mangaiau paginile ingalbenite de timp, in vreme ce imaginatia-i bogata o trimitea in vremuri cu parfum de leventica si mosc, la fel ca povestile vanatoresti ale bunicului ce o tineau cu sufletul la gura in serile geroase de iarna. O singura gravura ii atrase atentia, deoarece asemanarea fizica dintre ea si doamna aceea era vizibila.

-Bunico, cine a fost ea?  De ce semanam atat de mult? intreba micuta cu ochi curiosi.

-Asta…e o alta poveste, pe care insa ti-o voi spune acum.Sau vrei sa fac si eu ca bunicul? zise ea razand.

-Nuu, hai la fereastra sa-mi spui, zise fetita asezand ceaslovul inapoi in biblioteca.

-Cum vrei tu.Se face tarziu si nu stie nimic de noi. Sa vezi ce-o sa ne caute bunicul…zise Maria zambind strengareste.

-Lasa-l pe bunicul, zi-mi povestea! Off, si mai si ziceai ca nu vrei sa faci ca el!

-Bine curioasa mica!  Femeia aceea e ruda bunicului, caci bunicul are radacini italienesti. Ea a fost ducesa de Napoli.

-Da? Ce frumos!  Ducesele erau un fel de printese, nu? Ca bunicul asa zicea.

-Da, un fel…ca multe-ti mai spune si el!

-Si cum o chema?

-Numele ei era Elena si trebuie sa-ti spun c-a jucat un rol imporant in inflorirea Renasterii.

-Daa? Cum asa? intreba fata, insetata de cunoasterea trecutului.

-Pai, draga bunicii, fiind ducesa, era o persoana foarte influenta. Avea  niste standarde exigente, iar artistii care o cucereau, isi cucereau si gloria. Multi au fost trimisi la curti regale sa le decoreze castelele. Si mai trebuie sa afli ca ti-a lasat cu limba de moarte bijuteriile ei, atunci cand contesa de Provence, geloasa pe faima ei, a otravit-o.

-Mie? Cum asa?? Ca doar nu ti-o fi zis bunicul ca ma cunostea!

-Eei, bineinteles ca nu, dar ea stia viitorul. Nu ti le-a lasat tie explicit, dar a zis ca la un timp se va naste o fetita care sa ii semene identic. Acea fetita va primi comoara ei.

-O comoara? Doamne Dumnezeule, o comoara! Nu e si-o pisica in comoara aia? Imi doresc tare mult o mata!

-Nu, mata nu e, dar iti va placea. Hai sa ti-o dau, vrei?

-Bine, dar nu se supara bunicul?

-De ce? A sosit timpul.

 Asa ca isi desprinse esarfa de la gat si o lega la ochi.

-Miroase a busuioc!

 Se duse la subsol, printr-o trapa, de unde veni cu un cufaras croit dintr-o singura bucata de jad.

-Gata, poti deschide ochii!

-Wow….ce frumos e! Pot sa-l deschid?

-Doar de-asta ti l-am adus. Ia-l! E al tau acum.

 Il deschise cu maini tremurande, si ochii i-au fost luati pe data. O bratara cu opale calde si onix grafic, un medalion din safir de culoarea ochilor ei si diamant pe un lant in forma unei franghii subtiri de argint si o agrafa de prins in coc cu perle, rubine si smaralde vioaie, ce contrastau placut cu parul de morcovi al copilei.

Alaturi, o scrisoare fragila, in italiana veche, testament al viitorului.

-Buni, e superb! Nici nu visam macar la asta…auzi, tu imi poti citi scrisoarea?

-Nu, nici macar bunicul. Sarcina care iti revine tie, e sa o descifrezi si sa o implinesti intocmai. Accepti?

-Desigur! Sunt atat de curioasa incat as incepe de-acum.

-Lasa puiule, mai bine hai la cina. Bunicul o fi ingrijorat peste masura. Uite, cheia bibliotecii ramane la tine, langa scrisoare si bijuterii.

-Bunicule, bunicule, ce e de mancare? intreba Ingrid aruncandu-se in bratele batranului.

-Pateu de rata cu stafide, dupa o reteta veche a familiei mele. Tocmai l-am terminat. Iar

 te-a inchis buni in biblioteca sa-i asculti povestile? zise mosul razand cu pofta.

-Ma tem ca azi ea m-a sechestrat pe mine, glumi batrana. E tarziu, eu ma duc la culcare. Noapte buna, dragilor!

-Noapte buna! rostira ei in cor.

  Afara, luna rosie domina lanurile de lavanda melancolica. Ingrid se duse, culese o crenguta  si intra incetisor in casa, spre cameruta-i cu ferestre mari.

-Ca sa dorm linistita, ii sopti ea pisicii albe ce venise la picioarele ei. De maine o sa se schimbe multe, rosti ea cu un ochi pe cer si altul la pisica, vizibil ingandurata.

  Ca astea sunt conjuncturi rare ,iar un om trebuie sa fie pregatit mai ales pentru neprevazut, nu credeti?

Tragism contemporan

Image

 

E prea multa singuratate-n jur

De cand ea a plecat pasind agale,

Cu ochi inlacrimati si visatoare,

Luand cu sine tot soarele stradutei tale

 

Ca o poveste fara nume,

Precum o boala fara leac,

Expus ca roiul spiralat

Te simti acum si tu

 

Si fugi, si cazi, si-nsingurat,

O iei la goana prin oras,

Incepi s-o cauti si alergi

Bezmetic, sa prinzi vis de-o mana

 

Dar ea s-a dus,

Iar fara tine

Se simte goala si pustie,

O pasare din colivie

Ramas-a nimanui

 

“Am sa te port in gand mereu,

Caci fara tine nu sunt eu,

Ca soarele fara de noapte,

Ca zgomotul fara de soapte,

La fel cum fra ploaia grea

Ardoarea n-ar mai exista…

Eu fara tine..nu m-as vrea.”

 

Graieste mintea-i cam confuza

De razvratit-a lumii noi,

Ce trece pe la noi pe-o frunza

De alba floare de trifoi,

Ca o firava calauza

 

Picta de zor si tot spera

Sa o mai caute candva

Mireasma-ti dura de tutun

Pe care-o simte si acum

Cand ii apari in gand

 

 

Dar e final, sunt flori si-i plans

D-egreta bolnavioara.

Iar tu, ca un bufon meschin,

Ai zugravit cand ai zarit-o prima oara

 Pe-o struna amarata de vioara

Tot ce urma de-acum s-apara

 

Magnoliul alb si azi se infioara

Cand vant adie din periferii

Si-aduce acum cu sine sute, mii,

De fumuri de tigari nestinse,

Pan’ la tine.

 

Cum oare sa-ti mai fie bine

Atunci cand perle-ti napadesc obrajii

Si te lasi posedat de nostalgii,

Nemernic demon al zarilor albastre,

Si prilej de intersectari nefaste la apus?

 

Caci toate vin precum s-au dus

Si orice clipa moare…

Ascunsa sau vagabondand

Printre alte gri betoane

Ce rupte-n doua inca sunt

De-o apa curgatoare.

Scrisoare catre lume

Image

 

Da, stiu, timpul te preseaza si te grabesti. Nu vrei sau nu poti sa mai citesti. Insa eu tot am cateva lucruri sa-ti spun. Ramane la latitudinea ta daca le vei afla si cand.

Stiu tot ce ti se imputa : ca esti meschina, rea, duplicitara, egoista, marsava, a dracu’, rece, ca ucizi tot ce au oamenii mai bun in ei, si ca furi tot ce se poate fura din vietile oamenilor ; chiar stiu. Dar eu iti multumesc.

Iti multumesc pentru tot ce am avut ocazia sa vad pana acum, pentru ca

mi-ai dat modele care sa ma ghideze, mi-ai oferit ocazia sa ranesc, sa fiu ranita, sa-mi expun sufletul si sa le vad expuse in toata goliciunea lor pe ale altora. Mi-ai pus in fata ingeri si demoni cu aparente de oameni si m-ai lasat sa aleg de a cui parte sunt. M-ai lasat sa imi imaginez tot despre toti si toate si m-ai lasat sa–mi vad fantasmele implinite sau naruite. Nu m-ai cenzurat, ba chiar din contra, mi-ai aratat tablouri antagonice si m-ai lasat, ca pe un curios intr-0 galerie de arta, sa le iau din toate unghiurile. Ai fost un profesor exceptional, aratandu-mi toate consecintele posibile departe,  intr-un plan abstract, ca intr-un vis.

Si am atatea inca pentru care ar trebui sa-ti multumesc, incat mi-ar lua o vesnicie sa le-nsir pe toate. Dar asta nu inseamna ca n-o sa incerc. Unul dintre cele mai importante este, fara indoiala, faptul ca inca exist. Si nu oricum, ci sub o forma careia nu am prea multe sa-i reprosez.

De la tine am invatat multe : ca nimic nu poate fi considerat ca drept, ca de multe ori e loc intai de mai rau si-abia apoi de mai bine, ca actiunile nu pot fi rupte de context sau de vremea in care se petrec, ca singurul timp existent este doar cel al vietii noastre interioare, racordat la cine stie ce dimensiune eterica, fascinanta, ca oamenii sunt fiinte din cale-afara de complexe si, pe alocuri, ciudate.

Iti multumesc pentru faptul ca nu mi-ai rapit inca nonsalanta si ironiile, ca nu mi-ai taiat aripile si ca, desi nu merit, ma ajuti sa dau inainte

punandu-ma in jurul celor mai diverse categorii umane, chiar daca nu am realizat dintotdeauna acest lucru. Tu mi-ai aratat sacrificiul si iubirea, iar eu nu-ti pot fi decat recunoscatoare. Mi-ai mai aratat si ura, viciile si autodistrugerea, dar, ca de obicei, m-ai lasat sa aleg de una singura.

Si-ti promit ca voi incerca, pe cat posibil, sa-ti intorc darurile. Asa simt eu ca trebuie facut. Ca eu nu exist fara tine, dar disparitia mea nu e nici un impediment in calea fiintarii tale. De fapt, eu cea de azi nu sunt altceva decat creatia ta. Si iti multumesc pentru ca ai putut fi atat de marinimoasa cu mine ; n-o sa regreti.

Acum te las, caci ti-am rapit destul de mult timp si nu trebuia. Tine minte : orice s-ar intampla, pentru mine vei ramane mereu cea mai buna varianta, dintre toate optiunile probabile.

Debusolare

Image

 

Ieri în miez de dimineaţă,

O rază lividă de viaţă

Erupe din nadir, frizând infinitul,

Ucigând lent şi fără milă zenitul

 

Lumea se ascunde sub umbrele albe

Cerul tristeţea fragilă i-o soarbe

Rămânând măcinată de regrete şi dor,

Pământul dându-le timp de întors tuturor,

Să revină în zile cu soare când în suflet e nor

 

Viaţa asta e ciobită, căci a scăpat de ceas,

Iar acum te lasă să vezi tot ce a rămas

Fără voalări mai mult sau mai puţin subtile

Însă cu desăvârşire de prisos şi inutile,

Căci valorile sufletelor sunt aproape nule

 

Şi vezi mereu acelaşi film, cu aceiaşi oameni trişti

Inundaţi de frustrări, baricadaţi după măşti,

În fiecare secundă vezi Mari Ipocriţi falsând,

Mari singuratici izolaţi, disperând,

Murind în încercarea de a salva o lume ce dispare curând, agonizând

 

Şi începi să te întrebi unde ţi-e locul

Atunci când retina-ţi nu mai vede scopul

Iar crivăţul începe săţi otvească gândirea..

Nu trebuia să te pierzi cu firea

În faţa celor ce vroiau stăpanirea

Ultimului suflet blând,

Şacali şi lupi minute numărând

 

Fugi şi ascunde tot ce ţi-a mai rămas

Strigă toţi prinşii în ultimul ceas

Cu demonii temerilor în glas,

Viperele şi ura-mi întreagă ţi-o las

 

Pământul şi cerul s-au scufundat în purpuriu,

Eu de mine nu mai am cum să ştiu,

Mi-e greu să-mi dau seama care-i mort, care-i viu,

Căci e doar mărturia unui suflet pustiu

 

Un zid a mai fost dărâmat

Şi ultima barieră s-a sfărâmat,

Drumul dintre viaţă şi moarte fiind pavat

Cu albastru, cu negru şi nisip căutat

Prin zăpada ucigătoare

De celelalte două bătne vrăjitoare

Ce în maci s-au îmbrăcat

Şi fără teama de mâine clepsidra de safir au spart

 

Vremea s-a împrăştiat

În cioburi inedite, infinit colorate,

Căci, aşa cum ne-a arătat,

Toate-s vechi şi nouă-s toate,

Iar din morţi se-ntoarce cine poate.

Regrete

Image

 

Era odata un satuc mic, inconjurat de padure asemeni unei tabere de talhari. Vara plecase, era ultima zi de august colorat si solar. Toti copiii erau gatiti de sarbatoare si se perindau falosi pe-o ulicioara plina de praf.  Acolo, la capatul drumului, era o bisericuta veche, uitata, ce respira sfintenite. Era destul de mare sa fie numita biserica, dar ii lipseau pompa, fastul pe care le afisau, sfidand smerenia impusa de Cel Sfant, suratele sale cele noi.

Mia ajunse ultima. Era o fetita isteata, care iubea povestile si visa mult. Tot satucul o iubea pe mica Mia, care, de cand bunicii murisera, devenise copila tuturor. Daca intrebai pe cineva de ea, de povestea ei, te privea in ochi si se multumea sa ofteze lung si sa plece capul, intristati.

 N-avea nici 19 ani, dar traise deja atatea necazuri….si numai bunul Dumnezeu ii fusese alinare. Parintii ii fusesera luati prizonieri de nemti cand ea avea numai trei luni. Nu-i cunoscuse  altfel decat din vorbele si amintirile bunicilor si celorlalti batranei din sat. Si ar fi vrut asa de tare sa petreaca macar o ora cu mama si cu tata…sa-i vada ea, sa simta cat de tare o iubesc! Dar..nu se putea.

 Cand a facut 6 ani, bunica a hotarat sa o dea la invatatura preotului, ca poate o nimeri vremuri mai bune biata lor fetita. Preotul, un batranel inalt si uscativ, cu barba alba, lunga privirea curioasa si totusi impaciuitoare, o primi pe fata la invatatura fara plata, ca prea trecusera multe nenorociri pe la ea. In schimb, il lua pe bunicul la targ, iar de bani il ajuta sa-i aleaga un  calut alb si sprinten.

Anul trecu asa cum trece un norisor pe cer, iar batranul se imbolnavi de plamani. Vantul incepu sa se inaspreasca, ploaia cea de neoprit devenise rece si biciuitoare, iar copacii erau dezgoliti, asemeni unor cersetori solemni, chiar demni. Batrana il duse la doctori, vraci, preoti si vrajitoare, micuta Mia statea la capatai si il mangaia pe paru-i de zapada,s punandu-i povesti inecate de lacrimi amare.

-Buna mea nepoata, nu mai plange, totul va fi bine, ai sa vezi! Gata, linisteste-te! zise batranelul abia soptit ,cu un zambet larg pe fata.

-Dar tie iti e din ce in ce mai rau bunicule, cum oare as putea sa fiu linistita, data fiind recunostinta pe care ti-o port!??

-Stiu, insa tocmai ca ma respecti iti cer sa fii linistita. Roaga-te la Dumnezeu pentru parintii tai si pentru mine.

-Bine bunicule, cum vrei tu.

    Iarna sosi, iar odata cu intrarea Rusiei in razboi si la implinirea a 10 ani de Mia, batranul muri.

Muri intr-o dimineata in care geamurile incepura sa fie pictate cu flori de gheata aspre si reci, taioase, care, odata atinse, iti lipeau degetele de ferestre. Focul dansa vesel in soba, in timp ce pe plita innegrita de vreme fierbea linistit un ibricel cu ceai de musetel.

  Batrana intra in camera cu gandul sa puna lemne pe foc si sa il inveleasca. Atunci cand il atinse , raceala-i nefireasca o facu sa rabufneasca intr-un planset mut, cu lacrimi fierbinti, insuportabile. Vedeai durerea de pe chipul schimonosit de lacrimi, iar mutenia batranei iti impovara si tie sufletul.

La un momentdat, Mia intra in incapere, tiptil ca o pisica. O izbi violent imaginea batranei ce ingenunchease langa pat. Se albi la fata, lacrimile ii venira in ochi si, traumatizata vizibil, se puse in genunchi si zise:

-Te rog bunico, spune-mi ca doarme! Te rog!

-As vrea sa te mint draga mea…sincer; chiar as vrea. Dar e imposibil.  Vezi si tu, bunicul  nu mai e.

-Nuuu!!! De ce bunico? Mi-a zis ca e bine, ca o sa treaca….de ce s-a dus, noi cui ramanem!!??? Cui???!?! Buniculeee! striga fetita printre lacrimi si suspine.

    La inmormantare fu tot satucul prezent, de la prunci la batrani, deoarece era iubt de toti pentru jovialitatea lui, pentru snoavele si povestile pe care le spunea copiilor cu drag, la o stafida si un pahar de sirop. Mia nu zicea nimic, privea pamantul alb si ofta prelung. Batrana bocea, facand sa se sparga linistea monumentala a iernii. Ii promise nepoatei ca o va ajuta sa treaca peste cu brio si o facu sa zambeasca atunci cand, in momentul in care ultimul pumn de pamant cadea peste el, incepura sa cada fulgi de nea mari, ca din povesti.

-Vezi, si bunicului ii pare rau ca a trebuit sa plece, zise preotul mangaind-o parinteste. Lasa, va avea grija de tine alaturi de parintii tai si de ingeri.

-Da, asa e, dar  tot regret ca a plecat parinte. E tata, nu am cum sa il uit.

-Asa-i, acum zambeste copila, caci era om bun si nu i-ar fi placut sa te vada trista.

-Uite, vino de maine la noi, zise preoteasa. Te voi invata sa brodezi, daca vrei. Mereu mi-am dorit sa am o fiica, ce zici?

-Va multumesc, o sa vin, promit. Mi-ar placea asa de mult sa stiu sa croiesc si sa brodez…

-Lasa, o sa inveti, esti un copil bun. zise preoteasa, o femeie maruntica si blajina, gata oricand sa ajute.

     Venira primavara, si toamna, iar Mia crestea cu fiecare zi tot mai armonios. Trupul era inalt si zvelt, sufletul pios si fragil. Era gratioasa si feminina, o croitoreasa priceputa ce isi imprastia stiinta peste tot, ca o floare parfumul. Petrecea timp mult la biserica, pentru ca isi cauta linistea si era singurul loc unde o putea gasi, locul in care vremea statea-n loc.

La doi ani distanta, odata cu aparitia ghioceilor, bunica muri si ea, lasandu-i mostenire casuta si o educatie bazata pe valori solide.

 Avea acum 17 ani, asa ca se gandi ca ar fi vremea sa isi aranjeze cumva viata ce urma sa inceapa, asa ca se duse in oras si se angaja croitoreasa pentru uniformele soldatilor, pentru ca, in vara, sa plece si ea pe front, ca sora medicala.

 Mia iubea  oamenii prea mult pentru a fi femeia devotata unui singur om, asa ca isi dedica viata oamenilor care aveau nevoie de ea.

   Regretele insa ii apasau sufletul mai greu pe zi ce trecea, terminandu-si povestea cu un oftat greu intr-o chilie din manastire, in credinta, smerenie si singuratate depline.

        Caci viata e facuta ca sa o traiesti, fara ca, insa, sa ajungi in punctul in care traiesti exclusiv pentru tine, fiindca orice zi, oricat de mizera, devine o zi frumoasa cand vezi zambetul recunoscator al copilului pe care tocmai l-ai ajutat. Altfel, ce rost are viata, daca nu sa te faca sa imparti zambete si sa termini fiecare zi senin si implinit?