Regrete

Image

 

Era odata un satuc mic, inconjurat de padure asemeni unei tabere de talhari. Vara plecase, era ultima zi de august colorat si solar. Toti copiii erau gatiti de sarbatoare si se perindau falosi pe-o ulicioara plina de praf.  Acolo, la capatul drumului, era o bisericuta veche, uitata, ce respira sfintenite. Era destul de mare sa fie numita biserica, dar ii lipseau pompa, fastul pe care le afisau, sfidand smerenia impusa de Cel Sfant, suratele sale cele noi.

Mia ajunse ultima. Era o fetita isteata, care iubea povestile si visa mult. Tot satucul o iubea pe mica Mia, care, de cand bunicii murisera, devenise copila tuturor. Daca intrebai pe cineva de ea, de povestea ei, te privea in ochi si se multumea sa ofteze lung si sa plece capul, intristati.

 N-avea nici 19 ani, dar traise deja atatea necazuri….si numai bunul Dumnezeu ii fusese alinare. Parintii ii fusesera luati prizonieri de nemti cand ea avea numai trei luni. Nu-i cunoscuse  altfel decat din vorbele si amintirile bunicilor si celorlalti batranei din sat. Si ar fi vrut asa de tare sa petreaca macar o ora cu mama si cu tata…sa-i vada ea, sa simta cat de tare o iubesc! Dar..nu se putea.

 Cand a facut 6 ani, bunica a hotarat sa o dea la invatatura preotului, ca poate o nimeri vremuri mai bune biata lor fetita. Preotul, un batranel inalt si uscativ, cu barba alba, lunga privirea curioasa si totusi impaciuitoare, o primi pe fata la invatatura fara plata, ca prea trecusera multe nenorociri pe la ea. In schimb, il lua pe bunicul la targ, iar de bani il ajuta sa-i aleaga un  calut alb si sprinten.

Anul trecu asa cum trece un norisor pe cer, iar batranul se imbolnavi de plamani. Vantul incepu sa se inaspreasca, ploaia cea de neoprit devenise rece si biciuitoare, iar copacii erau dezgoliti, asemeni unor cersetori solemni, chiar demni. Batrana il duse la doctori, vraci, preoti si vrajitoare, micuta Mia statea la capatai si il mangaia pe paru-i de zapada,s punandu-i povesti inecate de lacrimi amare.

-Buna mea nepoata, nu mai plange, totul va fi bine, ai sa vezi! Gata, linisteste-te! zise batranelul abia soptit ,cu un zambet larg pe fata.

-Dar tie iti e din ce in ce mai rau bunicule, cum oare as putea sa fiu linistita, data fiind recunostinta pe care ti-o port!??

-Stiu, insa tocmai ca ma respecti iti cer sa fii linistita. Roaga-te la Dumnezeu pentru parintii tai si pentru mine.

-Bine bunicule, cum vrei tu.

    Iarna sosi, iar odata cu intrarea Rusiei in razboi si la implinirea a 10 ani de Mia, batranul muri.

Muri intr-o dimineata in care geamurile incepura sa fie pictate cu flori de gheata aspre si reci, taioase, care, odata atinse, iti lipeau degetele de ferestre. Focul dansa vesel in soba, in timp ce pe plita innegrita de vreme fierbea linistit un ibricel cu ceai de musetel.

  Batrana intra in camera cu gandul sa puna lemne pe foc si sa il inveleasca. Atunci cand il atinse , raceala-i nefireasca o facu sa rabufneasca intr-un planset mut, cu lacrimi fierbinti, insuportabile. Vedeai durerea de pe chipul schimonosit de lacrimi, iar mutenia batranei iti impovara si tie sufletul.

La un momentdat, Mia intra in incapere, tiptil ca o pisica. O izbi violent imaginea batranei ce ingenunchease langa pat. Se albi la fata, lacrimile ii venira in ochi si, traumatizata vizibil, se puse in genunchi si zise:

-Te rog bunico, spune-mi ca doarme! Te rog!

-As vrea sa te mint draga mea…sincer; chiar as vrea. Dar e imposibil.  Vezi si tu, bunicul  nu mai e.

-Nuuu!!! De ce bunico? Mi-a zis ca e bine, ca o sa treaca….de ce s-a dus, noi cui ramanem!!??? Cui???!?! Buniculeee! striga fetita printre lacrimi si suspine.

    La inmormantare fu tot satucul prezent, de la prunci la batrani, deoarece era iubt de toti pentru jovialitatea lui, pentru snoavele si povestile pe care le spunea copiilor cu drag, la o stafida si un pahar de sirop. Mia nu zicea nimic, privea pamantul alb si ofta prelung. Batrana bocea, facand sa se sparga linistea monumentala a iernii. Ii promise nepoatei ca o va ajuta sa treaca peste cu brio si o facu sa zambeasca atunci cand, in momentul in care ultimul pumn de pamant cadea peste el, incepura sa cada fulgi de nea mari, ca din povesti.

-Vezi, si bunicului ii pare rau ca a trebuit sa plece, zise preotul mangaind-o parinteste. Lasa, va avea grija de tine alaturi de parintii tai si de ingeri.

-Da, asa e, dar  tot regret ca a plecat parinte. E tata, nu am cum sa il uit.

-Asa-i, acum zambeste copila, caci era om bun si nu i-ar fi placut sa te vada trista.

-Uite, vino de maine la noi, zise preoteasa. Te voi invata sa brodezi, daca vrei. Mereu mi-am dorit sa am o fiica, ce zici?

-Va multumesc, o sa vin, promit. Mi-ar placea asa de mult sa stiu sa croiesc si sa brodez…

-Lasa, o sa inveti, esti un copil bun. zise preoteasa, o femeie maruntica si blajina, gata oricand sa ajute.

     Venira primavara, si toamna, iar Mia crestea cu fiecare zi tot mai armonios. Trupul era inalt si zvelt, sufletul pios si fragil. Era gratioasa si feminina, o croitoreasa priceputa ce isi imprastia stiinta peste tot, ca o floare parfumul. Petrecea timp mult la biserica, pentru ca isi cauta linistea si era singurul loc unde o putea gasi, locul in care vremea statea-n loc.

La doi ani distanta, odata cu aparitia ghioceilor, bunica muri si ea, lasandu-i mostenire casuta si o educatie bazata pe valori solide.

 Avea acum 17 ani, asa ca se gandi ca ar fi vremea sa isi aranjeze cumva viata ce urma sa inceapa, asa ca se duse in oras si se angaja croitoreasa pentru uniformele soldatilor, pentru ca, in vara, sa plece si ea pe front, ca sora medicala.

 Mia iubea  oamenii prea mult pentru a fi femeia devotata unui singur om, asa ca isi dedica viata oamenilor care aveau nevoie de ea.

   Regretele insa ii apasau sufletul mai greu pe zi ce trecea, terminandu-si povestea cu un oftat greu intr-o chilie din manastire, in credinta, smerenie si singuratate depline.

        Caci viata e facuta ca sa o traiesti, fara ca, insa, sa ajungi in punctul in care traiesti exclusiv pentru tine, fiindca orice zi, oricat de mizera, devine o zi frumoasa cand vezi zambetul recunoscator al copilului pe care tocmai l-ai ajutat. Altfel, ce rost are viata, daca nu sa te faca sa imparti zambete si sa termini fiecare zi senin si implinit?

 

  

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s