Zbor

Image

 

Nu-i nimeni pe strada,

Dam cu banul cheri?

Sa vedem ce-o sa pice-n

Linistea amiezii

 

Un corp mic si fragil misuna pe carare.

Colb alb in spate, unde-o fi mergand oare?

O aripa franta-si taraste dupa el,

Cu damfuri de stele si deja nu mai sper

La un alt eu agale

 

Te uiti la el si te feresti.

Pe pod, o ceasca goala

Si-un ban zvarlit a mia oara

Din praf spre cerul azuriu

Te vad cum cauti nestiutul,

fara glas.

 

Pe-ale sale aripi sta, ascunsa, uitarea.

S-a facut calatoare, ar vrea sa vada marea

De vise si sperante moarte, parasite,

Dar si orasele ticsite

De bieti nostalgici ai lui Ieri

 

Ti-a luat moneda ca sa te ridice

Spre cerurile cele mai funeste,

In timp ce te priveam, neputincioasa

De jos, cum renuntai la lumi terestre

 

Cu umbra mea haladuiai alaturi

Pe drumul cel uitat de vremi si sectionat de soare

In care umbra pasilor se pierde-n zare,

Iar eu privesc si rad ascunsa dupa Luna.

 

Un plai de maci si doua flori albastre,

Oglinda cerului viclean de pe pamant.

Mireasma-ti de cafea o port in gand

Si parc-aud cuvintele curgand

Involburat, pe strune de vioara aspra.

 

 

 

 

 

Ma-nalt aievea catre strada

Ce ne-a pazit uimirea prima oara

In zbor timid, de-o gratie amara,

Iar timpul, dintr-o mare calimara,

Mai vars-un pic de sulf pe felinarul tau.

 

Si totusi…unde ne aflam?

Cu-atatea rasarituri si apusuri

Uitat-am de ce am plecat

Taras, doi prosti,

Pe-un drum far’ de raspunsuri

Dar cu un zbor de glas de pasare maiastra

Ce da din aripi noaptea la fereastra.

Advertisements

Scrisoare catre natiune

Image

Lume, lume! M-am intors tot la tine, desi speram ca nu o voi mai face vreodata asa. Te privesc si parca nu-mi vine sa cred in ce hal ai decazut, dulce Romanie! Ai fost ca o copila naiva ce-a devenit cocota unui mos libidinos pe-un pumn de bomboane, pe nesimtite. Te-au dezamagit toti si tu, ca rasplata, le-ai dat, in continuare, tot ce-aveai mai bun in tine.

Dupa razboi, i-ai asteptat cu bratele deschise pe americani, dar te-ai pomenit impinsa de la spate parca intr-ale rusilor. Si, dupa 50 de ani de comunism, de abolire a adevaratelor valori, le-ai dat, cu darnicie, tot – de la pamanturi, la minti de aur si placeri avizilor din Occident, in loc sa-ti iei revansa.

Dar ce se vede in afara, e nimic, cancerul e-n tine, macinand cu spor ce-a mai ramas bun pe acolo. Ai urcat scroafele-n copaci si te-ai chinuit sa nu se rupa crengile sub greutatea lor. Pe melteni i-ai facut domni, iar neavenitii, agramatii, au ajuns sa-ti decida viitorul, la fel cum pestele decide ce-o sa se intample cu cocota. Le zici “sa traiti!” celor ce-au uzurpat niste locuri fara sa para ca i-a vazut cineva, c-ar sti cineva cum au ajuns sa fie acum acolo, in timp ce-ti  mai inghiti o lacrima pentru “vremurile de odinioara”. Te uiti prea mult in spate, zau asa!

Si ceea ce conteaza e in fata, e pe pozitii, gata sa te surprinda. Deci mai bine aduna-ti tinerii rataciti prin Strainezia, ocroteste-i pe cei ce-s inca aici, cu tine, protejeaza-i pe toti, pe tineri si batrani deopotriva, pe cei ce au facut sacrificii pentru tine si pe cei ce vor face.

Nu le mai da sa-nghita toate deseurile pe care altii le-au numit  “divertisment”, ci

creaza-ti-l  tu pe al tau. Ca ai putea. Ajuta-i sa-si infiga radacinile aici, nu in lumea mare, descoperindu-si trecutul. Motiveaza-i sa fie cei mai buni.

Renunta la toti parvenitii, la toate mimozele ce-s noile etaloane ;  niste etaloane grotesti, de care nici macar Caragiale n-ar mai rade.  In schimb, fa-i sa reinvete drumul spre teatre si biblioteci, sa-si apere ideile si, mai ales, sa gandeasca singuri!

Ca nu te definesc tiganii deportati sistematic de francezi (cata democratie!!), nici ura italienilor fata de romani sau “eterna” rivalitate cu maghiarii pentru o palma de pamant.

La fel cum nu te definesc nici incapacitatea conducatorilor de-a-ti fi lideri si modele, extravagantele lor adesea kitschoase, gafele monumentale sau luxul lor morbid in care se lafaiesc, de ani de zile, cu-atata nonsalanta.

Tu ai valorile tale ingropate-adanc nu-n piatra, ci-n suflet de batrani. Scoate-le din cotloanele in care s-au pitit sub praf, munti de praf, ignoranta si uitare. Nu stiu cat le meritam, dar lasa-ni-le pe mana macar asa, de proba, ca sa vezi ce-am face. Suntem tot ai tai si noi, da-ne o sansa doar. Nu aur, nu averi. Alea trebuiesc meritate, castigate. Da-ne reperele si valorile de care avem atata nevoie. Iti vom fi recunoscatori.

Te las, inchei aici, caci ti-am rapit deja prea mult timp si nu se mai intoarce. Probabil ca-l puteai folosi mai intelept de-atat, insa eu am vrut doar sa deschizi ochii, sa te trezesti.

Nu cer prea mult, nu-i asa?

 

Reversibilitate

Image

 

Daca nimic nu e reversibil,

Atunci eu unde mai sunt?

Hoinar ratacit in goana dupa naluci,

Doar c-am uitat unde te duci

 

Sau nu sunt eu acum, aici?

N-o poate sti nimeni cu siguranta,

Iar ghemuit pe-o piatra un arici

Isi ia, sfarsit, adio de la viata

                                                                                

Vad totul de sus,

Aproape m-am dus

In liber picaj, pana-n pamant.

O groapa-n pavaj e cimitirul

Atator amintiri funeste.

 

Dar poate-i doar un alt nor de fum

Si noi calcam de fapt pe scrum,

Iar venele pamantului uscat

Ne sapa-n talpa harti obscure, adanci,

In timp ce noi ne urmarim fiecare firu’ lui,

Dansand ca orbii pe muzica lumii.

 

Deci da, totu-i reversibil.

Si asta doar pentru ca nu exista, de fapt

Nici macar un ceas, nici macar un fapt adevarat,

Iar de existente reale nici nu mai zic

 

E ceata, fum si sufocare.

La o privire-atenta vezi ca nimic nu fiinteaza,

Totul doare cand apare,

Iar ceea ce numim viata e-o tortura fina,

Ce se declina cu o mare lina

 

Si semnele de intrebare

Ce cresc din noi la fiecare pas

Arata ca n-a mai ramas

Decat nisipu-n lume…

Din tot ce-a fost candva, numai nisip,

Aidoma unei clepsidre ucigase, sparte.

 

Teoria Chibritului sau despre Cornul Abundentei la romani

Image

România e un stat tânăr, cu 154 de ani de istorie în spate, istorie presărată din belșug  cu momente tensionate și tușe de culoare in stilul autentic național, tușe date și de modul unic în care au înțeles românii că ar trebui să se raporteze la tendințele și valorile europene. În acești ani de existență, statul a trecut prin multe – a trecut, pe rând, prin monarhie, dictatură, regim fascist, comunist, ca să se oprească, deocamdată, la democrație, însă este de apreciat faptul că, în iureșul atâtor schimbări, și-au apărat identitatea națională, folclorul și snoavele, cutumele și tot ce-i face unici. România s-a schimbat așa cum un cameleon își schimbă culoarea pentru a se feri de prădători, însă un singur ”lucru” a rămas neschimbat : românii.

    Românii, fie c-au suferit asprimile dictaturii, (spre care, dacă privim în urmă, se pare că au avut predilecție) fie că au fost iobagi sau oameni liberi, cu drepturi depline, au trăit și au dat mai departe frumusețea numai de ei știută a lui ”lasă că merge și-așa.

S-au proclamat urmași ai unui întreg șir de eroi, unul mai strălucit decât celălalt, însă, cu toate acestea, au ales să…se plângă. Ori de câte ori le-a fost greu, au preferat să se jelească, să-și înece amarul în amintirea unui trecut glorios, (să nu uităm de popularitatea filmelor ce au ca subiect diverse episoade ale istoriei neamului, nici de exclamațiile nostalgice din ciclul ”Unde ești tu Țepeș când avem atâta nevoie de tine??”) și…să-și înjure printre dinți conducătorii de mamă, că din cauza lor a ajuns la sapă de lemn un neam întreg, un neam atât de falnic si măreț odinioară.

Însă românii sunt, deopotrivă, răbdători, încăpățânați, docili și, nu în ultimul rând, foarte optimiști ca fire, ceea ce îi face favoriții conducătorilor. Pentru că românul nu se va plânge niciodată de nedreptatea comisă de un conducător împotriva unuia de rând, ci va rânji ironic, gândindu-se că ”de, ăla și-a meritat-o”. Dacă are frigiderul plin și ziua de mâine nu-l face să își frângă mâinile de spaimă, românașul nostru e ”surd, orb și tace”(pentru a parafraza un vechi proverb sicilian) la nedreptățile comise de conducătorii lui.

Popor cu înclinații naționaliste moștenite din tată-n fiu mai ceva ca ”Miorița”, românul își va blama mereu conducătorii pentru viața aspra pe care o duce, sau îi va ierta,

spunându-și că, de fapt, ”nenorociții ăia de străini ne vor răul, că ce bine ne era noua până să ne băgăm în cârdășie cu ei. Europă am vrut, Europă avem!”. Plângând mereu după vechii conducători, pe români nu i-a interesat de fapt niciodată că ar avea, și ei, românii mici, drepturi. Li s-au părut dintotdeauna sinonime cu privilegiile, ori, privilegii aveau doar nobilii, aristocrații, nicidecum gloata. Așa că la ce bun să și le caute, să le învețe?

Bunicii noștri-l plâng și azi pe Ceaușescu, acel lider legendar ce adusese neamului o viață de basm în țara unde curgea doar lapte și miere, bătrânele ce-au lucrat ”pe vremea lu` Ceaușescu” le mai spun și azi, în 2013, nepoților despre binefacerile și prosperitatea aduse de regimul socialist. De fapt, nu îl plâng tocmai pe el (pe Ceușescu, n.a.), abilitățile sale de conducător, ci un fapt cât se poate de simplu : atunci nu era discriminare la furat.

Furau toți, și șefii, și subalternii. Unii mai timid, alții mai cu spor, dar toată lumea avea de câștigat. Poveștile bătrânelor ce au lucrat în fabrici de conservă te fac să crezi că era, de fapt, un alt tărâm pe nume România, un paradis căruia i-am pierdut cheile. (”Țin minte și-acum campaniile de vară : pământul rodea (un ciorchine de struguri ajungea și la 2kg,) iar toți se adunau, cu mic, cu mare, la cules. Veneau elevi, studenți, militari, deținuți, salaori..practic oricine putea să ajute. Nu se mai prididea cu munca. Și nici noi, în fabrici, nu stăteam o clipă locului. TIR-uri întregi pline cu marfă stăteau la coadă în vămi să treacă de nu mai știai care intră sau care iese, iar carnea zăcea pe la tomberoane de nu o mai voiau nici câinii măcar, se plictisiseră până și ei de-atâta carne ce ne rămânea nouă. Făceam și norma, băgam și-n gură..mai luam și acasă câte ceva (câte puțin și pe furiș, chiar dacă toși știam și toți luam, de la portar până la ăia de sus, dar n-aveam voie să pomenim de asta nici măcar între noi. Cam cum e acu` cu chiulitul la voi în școli.) Acum, la ani de la moartea vechiului regim, au început parcă să vadă altfel lucrurile. Au început să-i privească cu ură pe conducători pentru că și-au oprit ciolanul doar pentru ei și-ai lor, și au găsit un nou țap ispășitor – corupția. Nu mulți știu ce înseamnă, și mai puțini vor să afle, dar le sună bine, place urechii acest nume de demon ce-a posedat o țară întreagă.

Dar, ca de obicei, nimic nu e ceea ce pare. Corupția nu e un simplu termen ce dă bine în discursurile viitorilor cârmuitori care se acuză între ei cu îndârjire,  sperând să mai fie lăsați în vârful ierarhiei încă puțin. Nu, corupția este o realitate ce a însoțit românul în evoluția sa ca nație…de când se știe. De la iobagul ce se ducea spășit la boier cu birul, dar cu toate astea zâmbind larg și spunându-i ”Săru-mâna, boierule!”, ca și cum boierul îi făcea o favoare că îl obligă să-și rupă din sărăcia lui ca sa-și sporească el avutul, la alegătorul de azi ce se vinde pe-o găleată și pe niște alimente, întrebându-se mai apoi de ce merg toate pe dos, corupția ne-a urmat îndeaproape indiferent de drum.

Nu suntem o nație de hoți, cum pretind unii luați de-avânturi xenofobe. Nici de viteji, cum ne minte folclorul. Suntem o nație de oameni ce s-au obișnuit cu jugul, s-au convins că așa trebuie să fie, c-așa e bine pentru toți, că e normal. Azi românul nu se mai întreabă ”Eu cu cine votez??”, ci așteaptă cu interes licitația premergătoare alegerilor, precum și can-can-urile imediat următoare, întrucât vechiul principiu roman ”pâine și circ” e mai actual în România anilor 2013 decât oricând, deși, la drept vorbind, poate acum e mai puțină pâine pentru plebei decât era atunci.

Și totuși, poate nu e totul pierdut. Poate nu încă. Observ la cei din jur c-au început, încet dar sigur, să se trezească. Încep să-și caute drepturile, să vadă cine li le-a încălcat și, mai ales, că îi văd deciși să își recupereze ce-i al lor. Se simt ca și cum s-au trezit dintr-un somn adânc, ce s-a întins pe câteva sute de ani, iar acum au energia necesară să inverseze raporturile. E vorba de oameni maturi, resemnați, crescuți în comunism, de elevi de liceu ce au aflat că, dacă protestează atunci când un coleg le este abuzat nu se va întâmpla nimic rău, de oameni. Oameni de toate vârstele și categoriile sociale ce încep să se dumirească, cuprinși parcă de o epidemie.

O epidemie care, pe cât de benefică le este lor, pe atât de periculoasă este pentru ceilalți.Pentru ceilalți, adică pentru jefuitorii pe care fiecare român asuprit îi înjură printre dinți atunci când le vede zâmbetul larg și promisiunile false. Îi înjură și se..jură! Se jură că nu îi va mai alege în veci pe ei, pe trădătorii de neam și țară…până la următoarea campanie, când licitația începe iar, ca și cum nu s-ar fi terminat cu adevărat niciodată.

Pentru că România e un stat cameleon, patria contrastelor și paradoxurilor care, pentru un englez de exemplu, ar putea părea situații imposibile, fantezii incoerente ale unui om nebun, însă…nu. Majoritatea românilor sunt doar ei înșiși : dă-le mici și manele, (sau merge și-o populară, că aia-i a lor;) lasă-i să se certe cu ungurii care au fost primii în Transilvania, ca doi copii de a III a, dă-le politicieni care se ceartă în fața camerelor ”pentru binele poporului” și liniște. Așa, ai șanse mari să te mai aleagă și data viitoare.

C-așa e el, om bun. Se-nfurie repede, iartă la fel de repede, și uită ca și cum nici n-ar fi fost. Dar urmele…rămân.

Dacă nu în conștiința oamenilor, măcar în paginile istoriei, dar nici de ea nu mai suntem siguri c-ar mai fi rămas nefurată, necosmetizată ca să se muleze pe anumite interese.C

Debusolare

Image

Lumea se ascunde sub umbrele albe

Cerul tristeţea fragilă i-o soarbe

Rămânând măcinată de regrete şi dor,

Pământul dându-le timp de întors tuturor,

Să revină în zile cu soare când în suflet e nor

 

Viaţa asta e ciobită, căci a scăpat de ceas,

Iar acum te lasă să vezi tot ce a rămas

Fără voalări mai mult sau mai puţin subtile

Însă cu desăvârşire de prisos şi inutile,

Căci valorile sufletelor sunt aproape nule

 

Şi vezi mereu acelaşi film, cu aceiaşi oameni trişti

Inundaţi de frustrări, baricadaţi după măşti,

În fiecare secundă vezi Mari Ipocriţi falsând,

Mari singuratici izolaţi, disperând,

Murind în încercarea de a salva o lume ce dispare curând, agonizând

 

Şi începi să te întrebi unde ţi-e locul

Atunci când retina-ţi nu mai vede scopul

Iar crivăţul începe săţi otvească gândirea..

Nu trebuia să te pierzi cu firea

În faţa celor ce vroiau stăpanirea

Ultimului suflet blând,

Şacali şi lupi minute numărând

 

Fugi şi ascunde tot ce ţi-a mai rămas

Strigă toţi prinşii în ultimul ceas

Cu demonii temerilor în glas,

Viperele şi ura-mi întreagă ţi-o las

 

Pământul şi cerul s-au scufundat în purpuriu,

Eu de mine nu mai am cum să ştiu,

Mi-e greu să-mi dau seama care-i mort, care-i viu,

Căci e doar mărturia unui suflet pustiu

 

Un zid a mai fost dărâmat

Şi ultima barieră s-a sfărâmat,

Drumul dintre viaţă şi moarte fiind pavat

Cu albastru, cu negru şi nisip căutat

Prin zăpada ucigătoare

De celelalte două bătne vrăjitoare

Ce în maci s-au îmbrăcat

Şi fără teama de mâine clepsidra de safir au spart

 

Vremea s-a împrăştiat

În cioburi inedite, infinit colorate,

Căci, aşa cum ne-a arătat,

Toate-s vechi şi nouă-s toate,

Iar din morţi se-ntoarce cine poate.

Fresca a la modernisme

Image

 

Se zice că adevărul este una dintre coordonatele fundamentale ale progresului omenirii. O fi fost..cândva, demult. Căci Adevărul este un concept taare vechi, mai bătrân chiar și decât Antichitatea, ce azi ni se pare atât de îndepărtată în timp. Iar datorită vechimii  sale considerabile, nici numărul mutațiilor suferite de statutul de valoare a conceptului nu este unul neglijabil, acesta variind în funcție de mentalitățile epocii despre care e vorba sau de contextul politic al acesteia.

Astfel, adevărul a fost, secole de-a rândul, punctul central al  unei ierarhii valorice în continuă schimbare, în Antichitate fiind considerat, alături de Bine, Frumos și Dreptate, una dintre coordonatele sufletului uman, un ingredient  de nelipsit pentru desăvârșirea umanității, pentru aducerea acesteia la stadiul său de perfecțiune ancestrală, acum pierdută.

Sau, în orice caz, așa se pretindea, așa se dorea, așa se visa. De fapt, odată cu Evul Mediu s-a introdus în mod tacit, subversiv, o singură valoare în cugetele oamenilor : puterea. Dorința de confort și, prin asociere, de putere (o viață comodă, lejeră își permiteau doar aristocrații) a dus la o dărâmare a vechii lumi, o demolare din temelii. Și cum se poate dărâma o societate, o ordine, o  ierarhie practic, mai ușor decât prin degradarea valorilor sale?

Astfel, Adevărul în starea sa primară a rămas doar în sufletele unor nostalgici ai lumii vechi și în discursurile demagogilor, a oratorilor de ziua a 16 a, devenind un fals,  modificat în funcție atât de conjunctură, cât mai ales de interese. Și cum, în treacăt fie spus, adevărul și sinceritatea rentează din ce în ce mai puțin, pornind cu pași repezi spre ”deloc”, alegerea majorității la întrebarea ”Ce ai alege, adevărul sau minciuna?”  ar fi, fără îndoieli prea mari, minciuna. Asta, dacă eliminăm din ecuație ipocrizia, ajunsă astăzi ”un rău necesar”.

Dreptatea s-a sulemenit și ea, ajungând să fie o parodie ieftină a ceea ce era cândva, mai oarbă decât ar fi cazul, iar talerele ce-ar fi trebuit să  rămână în echilibru, nepărtinitoare, parc-au devenit subiect de…licitație! Cine dă mai mult, ăla e nevinovat!

 

Și de-ar fi ”doar” atât..parcă am mai putea să ne păzim cumva de anxietate și nevroze, dar când  vezi că din Binele de odinioară, ponosit și colectiv, din acel Bine modest, care cerea ca bunăstarea s-aparțină, echitabil, tuturor, n-a mai rămas ”decât” binele propriu, Binele MEU egocentrist, ce s-a umflat peste măsură și nici gând să pleznească n-are, ba s-a mai poleit și cu foi de aur…cum să nu te-apuce isteria de-ai mai rămas întreg la minte?

Și peste toate vine, mândru, Kitschul. Vine pășind semeț, agale, ca un stăpân incontestabil ce se află, sigur c-a luat sub stăpânire tot ce se putea lua. Iar în răstimpul ăsta, Frumosul zace la gunoi, așteptându-și moartea, îndurerat peste măsură de tortura agoniei. Căci Frumosul n-a dispărut doar ca etalon, ci și ca mod de viață, ca mentalitate. De la limbaj la suflete, de la pavaj la haine și clădiri, la lucruri  peste care suntem dispuși să trecem ca să ne vedem ajunși acolo unde-am vrea, Frumosul a murit, iar dom e Kitschul.

Frumosul a murit întâi în noi, în oameni, în fiecare, ca mai apoi să moară-n lume.

Și nimeni n-a avut curajul (sau interesul, cum vreți voi s-o luați) să-ncerce să oprească degradarea, vulgarizarea. Așadar, bun venit în modernitate, oameni dragi! Sper doar c-o să vă placă ce-ați creat, că o să spuneți cu mândrie-n glas ”Dar am contribuit și eu la asta!”

 

Meridianele durerii

Image

 

Foșnetul rochiei mi-amintește de tine.

La fel și razele soarelui ce-mi trec printre degete

Și pe care le simt ascuțite-n palmă,

Crestându-mi în suflet meridianele durerii

 

            Cu praf de stele mi-a pătat apusul

Întregul drum abrupt de la pământ la cer.

De mă va amăgi din nou exclusul,

Voi renunța pe dată la mister

 

În noapte, răgete și urlet

Împodobesc văzduhul adormit.

Eu zac nomadă-n iarbă și te cânt

Așa cum cânt-eroii un ultim cânt

 

Și parcă-mi văd sufletul zdrobit,

Îl văd încețoșat, ca prin vitralii sparte,

Cu pete de venin și vanitate

 

Pe muzica lumii totul arată-n alt fel,

E-aceeași muzică ce-o știe sufletul meu

Crestat, franjurat, tăiat cu două strune de vioară,

Scăldat în apă tulbure și-amară

 

Atingerea vântului cald de vară

Mi-aduce aminte că încă n-am murit,

Că încă sunt aici, cu tine,

Pitită-n negura de la zenit,

Sfioasă de parcă te-am zărit azi prima oară.

 

Iar zgârietura peniței pe foaie

Face ca inima să mi se-nmoaie,

Să-ți simt iar izul care-mi taie

Nemilos, pe tot corpul și-n sufletul franjuri deja,

Meridianele durerii, aidoma unui măcelar priceput,

Căci orice sfârșit e-un nou început