Sting feat Mary J Blige- Whenever I say your name

moody stuff…

Advertisements

Ravasul

Image

 

Seri de suspine si zori

De zi indoite cu apa

Imi murmura soapte discrete

Ce-s ca niste magaieri caline,

Perfecte,

Lasate amintire tablelor de doua crete

 

Alei pavate ieri cu praf,

Azi vad cum le-acopera iarba

La fel cum, far’ sa se gandeasca,

Graba

Mi te-a luat inainte sa te am

 

Ti-am lasat ravas in podul palmei

Scris in limba stelelor din pamant,

Cu praful stelelor din cer ce-au murit

Incercand s-ajunga, pe drept cuvant,

La suratrele lor din inima Terrei

 

Poate il vei citi

Atunci cand visul, cosmarul

Sau poate viata

Te-or impinge calculele sa-ti faci

Si-ti vor arata cat de mult

C-am disparut din jur

Vei regreta

 

Si totusi, n-am resentimente,

nu Regret

Nici caldura-mbratisarii

Pe care n-am simtit-o,

Si nici privirea-ti ce luneca lin

pe coapse.

 

La fel cum nici parfumul tau

Nu mi-a curs vreodata-n

Loc de sange,

Cum n-am putut afla cum e

Sa traiesc prin tine,

Sa mor fara tine

…”iubire”

 

 

 

Nu iti mai simt lipsa

Si ma tem

Ca nici nu am s-o

mai fac vreodata..

 

Pacat!

Caci in balonul viselor e

Destul de mult loc

Pentru lumea toata.

 

Nu m-ai saracit cu nimic,

Si-i multumesc

Iadului din mine pentru ca

Nu mi-a dat timp sa ma

Ai

Cum ai avut, de-a lungul drumului

Atatea.

si cate-o sa mai ai

Pan’ la sfarsit..

 

Si dupa ce ravasul ti-am lasat,

Pe veci al meu miros ramas

In tine, noroi si praf de stele,

Dor si cant de vise

Colorate tipator, vulgare,

Piperand existenta cu nuante vesele,

obscene,

Cobor spre alte zari

 

Ale fiintei mele franjurate

de tot ce-a fost candva,

Cu mult inainte de….

tine.

Voiaj cu pasari calatoare

Image

 

 

 Undeva, intr-un targusor cocotat pe o colina, inconjurat de paduri dese ca tesatura unui stergar brodat asemeni unei fortarete cu zid de busteni pusi de-a valma, venise toamna.

Frunzele roseau parca de rusinea batranetii, se ingalbeneau de invidia pentru florile ce tocmai atunci explodau, parca numai sa le faca in ciuda, iar in final venea resemnarea stacojie, stearsa, si moartea cu parfum subtil de crizanteme.

In castelul ce priveghea alene la viata targusorului, paznic pustiit ce sta sa moara, o pisicuta alba cu ochi de chihlimbar canta suav lumina calda a amintirilor, in timp ce cu gheruta desena pe-un evantai de fildes alb si pene negre.

   Muie labuta in cerneala si zgarie un cal, langa o balta ce dormea si ea.  Era rosu, puternic si mandru, insa in ochii blanzi, supusi de-atata vreme, citeai tristete.

Langa el, dintr-un plop urias, canta un corb. Il ignora, dar corbul i se aseza pe spate, cantand parca mai tare si mai clar.

 Calul fugi in galop spre pestera cu clinchet de izvoare si case tulburi de lilieci. Pe prundisul alb de pe mal cresteau niste flori ca de cenusa in forma de stea, cu lumini de mozaic raspandite peste tot, calde si vii, colorate si moi. Si calul simti ca e nevinovat. Isi dete seama ca greselile alea nu erau ale lui, ci ca altii, mai destepti ca el, il facusera sa creada asa.Floarea se ofili, luminile murira, dar el nu fugi. Ramase sa isi infrunte destinul, asemeni unui soldat ce lupta pana la ultima.

  Nu mica ii fu mirarea cand, ridicand privirea-ntrebator pe tavanul pesterii ,isi vazu cosmarul pandind.

Era..nici el nu stia clar ce. Stia doar ca ani la rand fugise de el. Acum, sosise vremea sa il cunoasca. Aratarea, caci altfel nu o putea numi, avea corp de lup, cap de iepure, blana de tigru si ochii ca doua migdale de opal, ce dormea pe un pat din panze de paianjen lucrate cu maiestrie. Privirea-i crunta il strapungea, ca si cum astepta de-o vesnicie sa-l cunoasca.

 Calul incepu sa necheze, in vreme ce creatura ii sari in fata, dornica de atac. Il izbi puternic cu copita, apoi goni zanatic spre cuibul de ferigi. Aratarea pierise, si pestera odata cu ea.

  Pisica incepu sa zgarie fildesul cantand si aruncandu-si sagalnic privirea in oglinda de argint. De la mansarda incepu sa razbata alt cantec, mai frumos parca decat al ei, o romanta a tuturor amintirilor diafane, de catifea poleita cu argint si pietre. Fu geloasa si urca in graba scara cea subreda, pentru prima oara. Afara, luna apunea, lasand loc unei alte zile, una cu paduri de cersetori si zdrente lalai. In camera, o lumanare pe un cufar ros de timp, o draperie de lana pe care mai zaboveau inca picaturi albastre de sange si o pasare ce canta in timp ce ardea.

   Era prima si ultima pasare Phoenix pe care o vazuse vreodata mata de omat cu ochi de miere. Se simtea ca un copil si revazu tot trecutul in timp ce pasarea murea…sfasie tot ce facuse, desenul care ii furase atata din suflet, si cantecul i se transforma in planset scancit, cu lacrimi amare ce ii sapau adanc in inima. Alungata, fugi din targusor o zi mai tarziu, odata cu sosirea primului fulg de nea, cand se putu opri din suspinele ce ii tradau regretele.

  Pana la urma, castelul nu era “acasa”. Deci pleca pribeaga spre alte zari. Poate si acasa, daca o mai fi ceva din ce a lasat.

Dar pentru asta trebuia intai sa se intoarca la origini; sa isi redescopere radacinile.

Caci asta e timpul, asta e viata: un yoyo strengar care ne poate distruge daca nu e manevrat corect. Corect, adica asa cum simtim fiecare: tu, eu, el,voi. Si asa mai departe, in asteptarea oglindirii finalului.

Tablou

Image

 

E zi sau e noapte?

Deja nu mai contează,

Mintea-mi nu mai e demult trează

Şi am început să aud şoapte

 

Loja e goală, sala pustie.

De oamenii din trecut

Oare ce se mai ştie?

Au dispărut devreme,

A trecut mult.

 

Pe un scaun, o batistă uitată.

Are miros de suflet ars,

Nu o sa uit vreodată

Cum o frunză ce cădea

Durerea ţi-a sustras,

Forţându-te să spui pas

La ce crede lumea rea

 

Jucăm teatru toţi,

Aşa că hai să recunotem,

Nu suntem decât roboţi,

Majoritatea cam anoşti

 

Labirintul mi-a readus liniştea

Pe care o credeam pierdută-n veac.

Rămân să desenez pe cer cu-n ac,

Sufletul să mi-l refac

 

Teatrul e ca o umbrelă

Ce ne apără de ploi,

Deghizată în culori;

Iar noi, nerecunoscători,

Ne îndepărtăm de flori

 

El pierdu ziua şi noaptea

Căutând identitatea

Ce şi-o crease cândva

Dar, vezi tu, nu mai era;

Şi-acum mă tem să n-o caut

În zadar pe-a mea

 

Stai in lojă docil,

Ca un copil cuminte.

Ai văzut că n-ai habar de lucruri sfinte

Şi că atârni fără să-l judeci

În celule cu căngi oţelite

Pe cel care nu te minte

Şi de-a cărui sinceritate te-mpiedici

 

Uite, pe scenă urcă un munte

Ca să te lase fără cuvinte

După ce-ţi deapănă poveşti fără noimă

Ce-ţi arată clar cum să ieşi din dogmă

 

Apune luna, e prea târziu

Stagiunea-i pe sfârşite

Ţie ţi-am dat tot ce ştiu

Însa venit timpul să fiu

Eu, fără săgeţi ascuţite,

Vorbe ipocrite şi mine cernite

 

Voi lăsa estrada pentru alţii

Mai tineri ca mine,

Care mint mai bine,

Cărora conştiinţa legi nu le impune,

Dar nici societatea adevărul nu li-l spune

 

Mă aşez in lojă calmă;

Aştept ca o minune lumea să cearnă

În vreme ce e ocupată să doarmă

Şi nimeni nimic nu mai spune,

Ca şi cum căuta o replică anume

Din scenariul făurit

Pentru teatrul fără nume,

Din argilă meşterit,

Oferit ca odă minciunii fără sfârşit