Simplitatea azi

Image

 

 

Trăim într-o lume în care a fi complicat a devenit un mod de viaţă : tehnologii, vieţi, slujbe, dileme ; totul trebuie să fie complicat ca să reziste pe piaţă, sofisticat şi extravagant pentru a fi ţinut minte de public o perioadă cât mai lungă de timp (vezi ascensiunea continuă a unor vedete ca Madonna sau mai noua Lady Gaga).
Pornind de la această premisă, constat că simplitatea, sub toate formele ei, a devenit, în timp, un deziderat tot mai greu de atins. Bucuriile simple ale vieţii sunt tot mai des văzute de majoritate ca un vis frumos sau ca un lucru ce aparţine copilariei.
Dar unul din cele mai afectate domenii ale cotidianului de aceasta invazie a sofisticării este limbajul. Hainele nu mai sunt frumoase, au devenit “trendy”, obiectele nu mai sunt vulgare, ele s-au metamorfozat in “kitsch”, oamenii din jur nu mai sunt mişto sau plicticoşi, ci “cool” sau “uncool”/”lame”.
Şi ce e mai grav nu-i acest import masiv de termeni, ci vechimea acestei metehne în societatea românească, limba română(o limbă foarte expresivă de alfel şi cu mult mai multe resurse semantice decât acceptăm noi, din punctul meu de vedere) a suferit un proces de mutilare constant : începând cu exterminarea termenilor de origine dacică şi înlocuirea lor cu latinisme pentru a demonstra latinitatea ţării si a facilita crearea României Mari, la urmele lăsate de diverse stăpâniri în vocabularul românilor(turcismele şi slavonismele fiind fruntaşe), trecând prin odiseea “limbajului de lemn” al tovarăşilor şi până la ceea ce a devenit un adevărat sindrom naţional : Sindromul Chiriţa.
Împrumutăm termeni “de specialitate” din diferite limbi pentru a ne mai ostoi frustrarea generată de gândul că suntem o ţară ce nu prea contează, termeni care ajung, mai apoi, pe buzele tuturor, adesea folosiţi cu sens impropriu.
Pentru că nu suntem nici mai mult, nici mai puţin, decât un popor de Chiriţoaie, care aspirând la o cultură vastă(sau măcar la APARENŢA sa, ca să nu muncim prea mult, că strică) folosim termenii cei mai pompoşi pentru a exprima lucrurile cele mai…banale. E “de bonton” sa ne împopoţonăm frazele cu ceva culoare stridentă din Străinezia.
Dar chiar : dacă domnişoarele de pension din opera maeştrilor Caragiale şi Alecsandri foloseau franţuzisme cu toptanul (uneori pe lângă vreo câteva moldovenisme pentru extazierea auditoriului, ca Guliţă bunăoară), azi nu e şanţ, magazin, colţ de stradă unde să n-auzi MĂCAR un englezism “scuipat” într-un context banal, unde nu şi-ar avea locul, pe un ton emfatic, superior, mă-ntreb : oare în viitor aceşti termeni vor fi din chineză, germană, sau rusă? Sau poate hindi? Rămâne de văzut, dar ceea ce noi ca popor ar trebui să înţelegem e faptul că se poate şi altfel. Ca-n Islanda, de exemplu.
Popor mic într-o ţară de gheaţă şi nu neapărat un stat cu prea multă influenţă pe plan internaţional, au totuşi ceva special ce-i diferenţiază de gloată, ceva numai şi numai al
lor – limba. O adevarată revelaţie pentru orice istoric şi lingvist pasionat, limba islandeză păstrează aproximativ 85% din graiul viking(asta consider eu o dovadă inegalabilă de respect pentru trecut şi patriotism.)
Şi nu, nu sunt deloc inadaptaţi ai epocii, paria, cum poate eşti tentat să crezi când auzi procentul atât de mare păstrat. De ce nu sunt? Pentru că au preferat să-şi creeze propria terminologie adaptată modernităţii , decât s-o preia pe-a altora.
Ei au înţeles ceea ce marea masă nici măcar nu ştie(sau, dacă ştie, tratează ca pe o teorie fantezistă) : faptul că evoluţia şi progresul nu înseamnă întotdeauna complicaţii- trebuiesc exploatate resursele la maxim, înainte să trecem la alambicări în prezent inutile şi…forţate.
Trebuie să luăm ca atare faptul că “limba noastră-i o comoară” şi s-o readucem la suprafaţă din abisurile în care tot noi am înfundat-o, să ne bucurăm de lucrurile care am învăţat orbeşte, ca oile, că ni se cuvin. Ar trebui, în cel de-al doisprezecelea ceas, să ne bucurăm de fiecare zi pe care o primim şi să-l folosim mai rar pe “nu” ; să luăm aminte la felul în care vorbesc bunicii noştri, la graiul lor viu şi necenzurat pe care-n mod greşit îl etichetăm ca “neştiinţă” si “ignoranţă”.
Dar cel mai bun lucru pe care l-am putea face, atât pentru noi, cât şi pentru ceilalţi, ar fi să nu ne mai credem judecatori…măcar pentru o zi. Că simplitatea şi fericirea, oricât am vrea, oricât am tânji după ele, nu se vor naşte niciodată din ură şi frustrare. Complicaţiile în schimb, da. Întotdeauna. Şi nu vor duce niciodată la nimic bun.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s