The last Autumn Rose

The last Autumn Rose

Advertisements

Pudra de stele

Image

 

Stii, ai aparut

Din strafundul unei lumi rancede

Ca un fior de fericire nefasta,

Surasul unui om care-ar ucide

Doar pentr-un pumn de putregai,

De patimi inselate, dor statut

                                                                                

Ai venit sa ma smulgi

Din dulce-amaruia monotonie a lui “mereu”

Cum ia Septembrie frunzele din pomi,

Cu vant apasator si rece, bici de iad.

 

Si…m-ai smuls,

M-ai luat cu tine

Pe aripi ascutite de otel cristalin,

Ducandu-ma in neant, far’ sa

Te uiti macar de curios ‘napoi

 

Am mers in urma ta,

Orbita oarecum de stele

Ce se perindau alene

Prin fata noastra, ca un vis,

Lasand in urma praf si fum si stralucire.

 

N-am sa regret niciodata

Ziua-n care am dat peste tine,

O ciocnire fioroasa, brutala,

Ce purta-n sine lupta

Final-a ultimei sclipiri de bine.

 

Si totusi, inca-mi pare-un vis,

Felu-n care ma duceai de mana

Prin bazarul cu sentimente prafuite,

 

Vechi si anoste, imbibate

Din belsug cu-miasme funeste,

Iesite azi la suprafata

Din iadul amintirilor ivite.

 

 

 

 

 

 

Si-mi amintesc parc-a fost ieri

Cum umblam prin bazarul cat o tara

Tinandu-ne de mana si lasand

In spate urme mici de praf de stele,

Ca doi copii in al toamnei Versailles,

Bantuind cam intr-o doara

In cautarea oglinzilor

 

 Dar, oricat mi-am dorit sa nu,

Povestea pasilor pudrati de stele

S-a terminat, pierzandu-se in cele

Care, zice-se, n-au moarte,

Insa doar amintirea le cara mai departe,

Prin straturi de monotonie, zi si noapte

 

Si de-aici..pe mai departe,

Tot cu tine, tot in soapte

De pian si lacrimi scurse

Pe obraji in miez de noapte,

Fiindca acum sunt moarte toate−

 

Amintirile, visele, pasii si tacerile

Azi s-au scurs usor la vale,

De n-a mai ramas nici macar

Urma mangaierii tale.

Si-mi era atat de draga..

Empty Places

Empty Places

James Blunt- You’re Beautiful

Exploratorul

Image

 

Intr-una din lungile tale peregrinari

M-ai gasit.

Nimic mai spontan, mai necunoscut

Si-n ultima instanta mai gresit

N-ar fi putut sa fie.

 

Te-ai apropiat zambind,

Parca-ti mai vad si-acum ochii lucind

Si mana-ti cand m-a mangaiat

In toata viata-ti, pentru prima data

Murmurand ca nimic grav nu s-a-ntamplat

 

Ba da, nici nu stii

Ca m-ai domesticit

Cu-n simplu “Va fi bine!”

Iar acum doi fluturi anosti

Ma bantuie

 

Te-am crezut si te-am lasat

Sa-mi agati podoaba de gat

Cheia de bolt-a universului;

Si-atunci m-am cutremurat toata.

 

Anotimpuri s-au dus,

Iar tu odata cu ele

Pe cand eu de dupa ferestre

Udate cu lacrimi dulci de ploaie priveam

La drumul plin de praf

Cum pleci.

 

Dar marea mea-ntrebare e

Cum de-am picat, de ce

Tocmai bratele tale

Topindu-ma, torcand,

Aidoma unei pisici ranite

 

De ce m-am lasat

Imblanzita doar de-un explorator,

Ratacit, sperios dar viclean vrajita

 

 

 

 

 

 

Si-acum vad cum luna

Padurea din juru-mi o-agita,

Ma-ntreb de ce tocmai

Acum am ajuns sa zac

Tolanita, toropita, o felina lenevita

Intr-o casa atent pitita

De la margine de lume

 

 

Insa acum nu mai pun intrebari.

Simt totusi tacerea cum ma cuprinde

Si-ncep sa vad cum imi curgi printre degete,

Fara ca eu sa-ncep sa plang, dau repede

O fuga in interioru-mi cel mai salbaticit,

Al oglinzilor labirint, doar ca sa

Redescopar in rasu-ti cristalin

Insusi glasul de clopotel salvator al Sperantei.

 

Da, ma uit retrospectiv

Cu-n zambet tamp, numit

Suav de catre unii,

Si vad in clar ca dimineata

Cum eram cea mai ne-mblanzita fiinta,

Dar mi-ai spintecat scutul cu-n zambet,

Mi-ai dat rasete sincere ca garantie

Si m-ai imblanzit− poate-asa a fost sa fie.

 

Iar ploaia s-a oprit,

Pe caldaramul prafuit

Cu stele si cu note muzicale

Si-acum…doare.

 

Da, doare.

Doare ca nu ma mai vad

Fara tine, ca un orb

Ce si-a pierdut calauza;

Si doare chiar tare,

Ca pe-un pictor pe care l-a abandonat muza,

Caci imi vad neputinta oglindita-n

Felul in care nu mi te pot inchipui

Ramas la vatra, pierdut,

Confuz, ratacit de tot ce-am avut.

 

 

 

 

Dar vremea trecuta

Lang-exploratoru-mi siret

M-a indarjit la modu’ concret.

Tin de tine cu dintii, trag aer in piept

Si ma multumesc zambind s-astept

O zi fictiva, niciodata petrecuta,

Stiind prea bine ca n-are sa vie curand.

 

De-asta zambesc si ma revezi dansand;

Salbaticiunea pe care-o iubesti a venit acasa

In sufletu-ti gol, nu-i chip sa mai iasa.

Nebuloasa de argint

Image

Era un inceput de vara torid, undeva in lume. O eleva se plimba, cu pasi marunti, lenti, prin orasul ce intra parca in putrefactie. Avea “o fereastra”…si-o luase singura de fapt.

 Si acum cutreiera prin arsita de iunie viteaz, nestingherita, gandindu-se la tot felul de lucruri, iar, pe nesimtitite, a ajuns pe stradutele pavate ale parcului, parcul atat de pomenit de toti liceenii…fie mai mari, mai mici sau de-o varsta cu ea.

  Simtea cum o moleseala ii cuprinde corpul pe secunda ce trece, ca fiecare pas pe dalele parcului o infiorau. Era ceva bizar, parca ar fi pasit pe amintiri, pe sticla fierbinte si taioasa, pe ceva sfant.

   Se stia depasita de ceea ce simtea, asa ca se aseza pe o banca, la umbra unei salcii, sperand ca va trece repede…n-avea timp de pierdut.

Incerca sa ramana treaza, dar fu peste puterile sale. Bau o inghititura din sticla cu apa pe care o purta mereu la ea si, fara sa vrea, inchise ochii.

 Apoi, simti subit un val de racoare. Deschise laarg ochii sa vada ce e si se trezi in alta lume, una de vis…

Banca si parcul disparusera, iar ea statea pe pamant. Sau pe cer, nu era sigura inca.

 Era…alta lume. Una frumoasa, dar de o frumusete rece, moarta…Totul in jur era diafan, stralucitor si opulent. Si pentru prima data se trezi in ea instinctul : intai vazu cat e de mica si se temu. Apoi ,manata de curiozitate, se duse sa vada ce ascund faldurile mari. Si gasi, intr-adevar, un sevalet uitat parca de un pictor ce voia sa deseneze acolo.

    Cauta prin buzunare si gasi un creion. Cam tocit, dar..

 Incepu prin a desena o pisica. Si mata vargata, rosu cu mov, aparu langa ea, mieunand suav. Apoi urmara un stilou, o floare, un lac. Si, ca prin miracol, au aparut, pe rand, toate.

Acum ea devenise ce si-a dorit, ce a visat in secret…era Dumnezeul propriei lumi.

 Se simtea coplesita si singura ; singurul suflet din faldurile alea mari, de argint. Desena o usita si reveni in parc, mai bucuroasa ca oricand.

 Avea acum o a doua casa, o lume unde avea drept de viata si de moarte, care ii dadea aripi.

Lasase in locul ei, ca paznic loial, un catel visiniu si usa intredeschisa…ca sa se intoarca acolo, pe nebuloasa ei, oricand.

   Si pleca spre liceu zambind..acum intelesese care era magia parcului.