Bypass cu miros de izma

Image

  Am palmele ude si reci. Iar. Nu stiu cand a inceput sa fie asa, cu atat mai putin de ce. La inceput, mi-am zis ca-s sarit, dar nu..de fapt, eu am ramas singurul normal. Ma dedublez constant, e parte a rutinei cotidiene. Nu te teme si nu-ti fa procese de constiinta, aievea, nu esti tu cauza. Tu esti, cel mult, parte din efect.

Restul…restul sunt soapte afumate de alcov. Eu sunt Eric, de ma mai tii tu minte.

 Statea in fata mea ca un stalp, asa cum nu-l cunoscusem niciodata. Eric pe care mi-l aminteam eu, eu care ma simt acum atat de batrana cand il revad, era..altfel. Era viu, jovial, vesnic un zambet si un adevarat cuceritor. Azi e tot in fata mea, dar nu ca atunci, cand noi, Eric si Vera eram, parca, fetele unei monezi, nu. Nu ma mai priveste ca pe o gluma din eter, nu mai rade de mine, nu il mai smulg din relatia-i aparte avuta cu fereastra.

Acum nu ma mai misca la el nimic. E ars de soare, ridat si trist. I-a palit zambetul pe care i-l invatasem pe de rost si, in general, a disparut cu totul. Acum are probleme cu el insusi. Se dedubleaza constant, e un scut, o tehnica nitel cam dubioasa de supravietuire, tre’ s-o admit.      

 Ne-am revazut, intamplator, pe strada. Noroc chior, s-a intamplat sa ma recunoasca pe strada din atata lume, intr-o seara cetoasa.

-Vera? Tu esti?

M-am intors instantaneu, recunoscand parca dintr-o mie acea voce ragusita de la mult prea multe tigari innodate la miezul noptii, in timp ce rumega cine stie ce teorie abstractionist-fantasmagorica, privind in contemplare cand tavanul, cand usa, cand geamul, cand negrul paclos din camera.

  Poate ca, asa cum imi spuse acum, mi-au sticlit ochii cand i-am auzit glasul in spatele meu. Poate ca, pe undeva, am sperat sa recuperez macar unu la suta din feeria lui “Altadata”, mai stii? Chiar daca nu mai sunt aceeasi, sau poate ca tocmai de-aia, iti spun tare si raspicat, ca nu trebuie sa iei oamenii pe seama. Niciodata! Pe nimeni! Iar pe tine, cu atat mai putin. Indiferent de circumstante.

-Stii, nu mai sunt Vera. Ma vezi, am mai crescut. Acum fac si eu filosofie, ca tine in zilele geroase cand ne incuiam in mansarda ostentativ, complex, inimitabil.

-Observ. Si, crede-ma, nu stiu daca e bine c-ai devenit..alta.

  Ma privea, dar nu ma vedea. Nici pe ei, pe oamenii de la ferestre si care tot treceau prin scara unde intraseram sa mai vorbim. Altadata, ar fi vazut si retinut tot- fiecare rictus, fiecare expresie, fiecare detaliu.

-Sa-ti spun ca ai fost de ajutor cand ai plecat?

-Cum? ma intreba el brusc, cu pupilele dilatate si un tremur bizar in glas. Acum semana cu o parodie kitschoasa a lui, dar incepeam, cat de cat, sa-l recunosc.

-Pai, n-as fi plecat. N-as fi parasit rue d’Allemagne, n-as fi trait cu samanii, si cu siguranta nu deveneam chirurg. Si cu atat mai putin psihiatru. Deci, multumesc.

-Psihiatru? Chirurg? Tu? Singura parte pe care o cred e aia cu samanii, stiu cat iti placeau primitivii.

-Inca-mi mai plac, acum mai mult decat atunci, fiindca-i inteleg si ii cunosc mai bine. Am avut noroc.

-Dar chirurgii sunt..

 

-Cei mai sinistri oameni. Criminalii in serie dirijati de societate sa faca bine. Stiu, nu puteam nici macar sa vad un om in cosciug, dar sa am de-a face cu moartea asa, sa fie mereu langa mine, “partenerul meu de afaceri”, cum imi place sa-i spun la un pahar de gin. Da, dar vezi tu, vremea trece, oamenii se schimba, iar fericirea nu dureaza mai mult decat o face un balon de sapun. Si, pana la urma, nici tu nu te dedublai cand nu te-am mai gasit.

-Sincer? E ceva relativ recent. Nu stiu daca esti in masura sa ma judeci. Uite.

  Se opri, isi scoase manusile din piele neagra pe care le purta, si scoase din buzunar  ceva ce semana cu o tabachera, din argint, ornamentat discret. Nu era, era o oglinda. M-am uitat atent la mine, prima oara dupa multa vreme. Parul meu era acum mult mai scurt, saten inchis, ca pamantul pe care dormisem atata vreme, afland cum ariciul a tesut pamantul si ce se poate face cu izma de pe santurile noastre natale, de pe fiecare maidan.

-Iti place de tine?

 N-am zis nimic, ma pusese in incurcatura dupa multa vreme si pe mine cineva. Zambea si-mi intinse cu un gest larg o fotografie veche. Era rupta la colturi, decolorata, dar o recunosteam. Era facuta de batranul nostru amic de pe alee. Era expresia materiala a intalnirii clandestine dintre trecut, inocenta si fericire. Ma uit la el, la mine, la poza.

Nici nu-mi vine sa cred ca aia eram noi. Ca a fost un timp cand eu radeam cu-o gura pana la urechi, purtam jeansi rupti si tricouri cu mesaje anarhiste. Si, cumva, doare.

  Dar nu doar c-a fost candva o asa perioada, cat doare ca..am sters-o din mine. Definitiv si cu totul. Azi port tocuri, haine “cu schepsis”, de birou, cu pretentii, haine de om mare.

-Da, o recunosti. Si te intrebi ce s-a intamplat cu acei Eric si Vera. Stiu eu. Au murit. Eu am plecat, tu m-ai ars pe rug si-am murit. Si-apoi, apoi ai plecat si tu.

  L-am luat de mana si l-am scos in graba din casa scarii de bloc unde statusem pe scari atata timp. Se uita ciudat la mine, dar s-a lasat, o data in plus, pe mana mea. Am luat-o la fuga pe tocurile mele de 15, in gang. Gangul pe care-l treceam in fiecare zi, cu lumina lui ciudata si localurile micute, in contrast cu arcada-i larga si caldaramul de piatra cubica. Era pustiu. Pustiu gangul, pustie strada, parca tot orasul murise ca sa le faca loc lor, originarilor.

-Vrei sa-ti spun ceva? Dupa plecarea ta, am gasit o tigara. Am fumat-o, am ars scrisoarea si, de fapt, am ars tot- mansarda, blocul, copacul cel batran. Nu m-a oprit nimeni, asa ca am privit totul, tot spectacolul de la inceput pana la final. De asta ce mai zici?

  S-a asezat pe caldaramul jilav si s-a uitat la mine. Nu putea sa ma creada, parea ca traieste un cosmar, sau un hibrid bizar intre cosmar, halucinatie si o idila mutilata, in parte vie si pasionala, in parte moarta si-ngropata.

-Da. Nu mai aveau rost fara tine. Batranii plecasera si ei. Unde stai tu acum, a fost copacul ala mare, care strajuia aleea si pe care-mi placea atat de mult sa-l imbratisez. Dar nu regret, nici povestea “noastra”, nici distrugerea postuma. Mai bine hai cu mine. Mai e doar un pic.

  L-am dus spre hotelul numit chiar asa, Rue d’Allemagne. Era, inca, nauc, sub cine stie ce vraja. A fost, insa, cooperant. Am mers la subsolul hotelului, unde aranjasem o versiune mai intunecata si indraznesc sa spun, chiar mai rece, mai ostila a mansardei. Doar asa au avut cum sa construiasca noul oras, pe sacrificiul celui vechi si cu voia unei zeite derutate.

 

   Reeditam trecutul cu fiecare haina ce cadea in uitare, cu fiecare sunet scos, primele sunete sincere, cu adevarat sincere din toata seara aia magico-ciudata.

Mie, mi-a placut. Uitasem cum e sa ii zgarii spatele, sa-l musc de gat si sa urlu de placere fara pic de pudism sau cenzura. El parea ca se naste iar din lut, faina si praf de stele. Un animal eliberat de restrictiile unei societati perfide, care-l tinea de ani de zile la dieta, pe antidepresive, tranchilizante si minciuni.

Da, reeditam trecutul. Pacatuiam iar, intr-un mod flagrant, nepermis. Tribul meu din Australia, caci pe-acolo am seninat incercand sa uit de el, m-ar fi linsat fara dileme. Pacatul originar, mi-a spus batranul saman, trebuie ocolit cu fiecare ocazie si cu orice sacrificii ar presupune asta. O data repetat, esti terminat tu, ca esenta. Mor, te evapori, nu mai e loc de intors.

-Nu credeam ca, desi te-am uitat, iti mai stiu trupul pe de rost. Sincer.

-Eu eram convins. N-avea cum sa fie altfel. Ritmul meu e parte din muzica ta, dar esti egoista si-l renegi, crezand ca e mai bine asa. Ei bine, nu e. Stii cum ma simt? De parca m-ai supus unui bypass.

-Da, sigur. Unul cu miros de izma, sau ce?

-Nu. Unul cu miros de tu. Parca-ti duceam dorul asa, cumva.

     Si dadu sa-si striveasca buzele de-ale mele, dar nu. Am plecat. De data asta eu, Vera. De data asta definitiv. Pentru ca, desi i-am lasat un ravas si-o ramurica de izma, nu puteam ramane. Desi am lacrimat un pic. Desi mi-ar fi placut sa raman. Dar nu.

  Ravasul e o sarada, ca stiu prea bine ca dedublarea a fost o problema temporara. Cand il va descifra, ne vom revedea. Zice asa:

De unde stii ca nu sunt o carte veche, ramasa

intr-un anticariat pustiit? Arde intreaga lume la festivalul ciresilor pentru un calator sub umbrela si-un cocor cu pene albastre.

 Poate, candva…Ramane de ghicit in praful de stele picurat in desert, la intamplare, stii.. La intamplare, asa cum ai arunca cu praf de aur intr-o papusa. N-ai de unde sti ce iese pana nu e terminata.

Advertisements

Am uitat

Image

Cred ca am uitat sa scriu.

Nu-i nici pe departe cum ai uita

Becul aprins sau apa curgand

Cand ai plecat sa urci muntii.

 

Nu, e altceva, mai rafinat,

Cum te-ai uita pe sine dupa cortina,

Pe dupa marginea lumii colturoase

A unui Alt lipsit de suflu, ingandurat

 

Am uitat pana si elementarul,

Despre cum sa-mi depan povestea

In lungul si de-a latul vremilor

Ostile, prietenoase, eu cobor

Prin ceata, intuneric, tot mai adanc

La pas prin abisul necuprinsm in mine

 

Si pare ca inca mai merg

Pasind agale peste covoare de spinim

Spre Nicaieriul desenat aiurea

De umbra genelor ce-aluneca pe glastra,

Intoarse rusinat de la fereastra

 

Insa de-as fi uitat doar asta,

Doar atat de putine,

Supliciul mi-ar fi fost infinit mai usor,

Dar te-am uitat pe tine, si lucrurile-astea dor

Azi parca mai rau ca niciodata

 

Nu te teme, nu te-am uitat subit,

A fost un proces lung, dureros,

Incestuos, din cale-afara de anevoios.

 

Ti-am uitat prima data rasul, 

Si m-am simtit ca ultima ruina.

Apoi, la un infinit de clipe dupa,

Am uitat de vocea ta ce-mi aducea

Pe fata-atatea zambete strengare.

 

Te-ai distantat din ce in ce mai tare,

Nu ti-am mai simtit gandurile, verva

Si-am fost imoral de-aproape

De-un lung si induiosator proces

De mult-hulita dezintegrare

 

Zgomotul e mult si mut,

Pare paradox, dar nu-i,

E doar ultima constanta

Din lumea haosului

 

Caci mi-e haos fara tine, trebuie sa recunosc,

Mi-ai luat radacinile si-acum sus devine jos;

Basmul suprarealist in care m-am invartit

Ca un peregrin afazic fara limita de timp,

Azi devine un cosmar pustiit de-a sa culoare;

Nici durerea nu mai doare…

 

Du-atat amar de umblet

M-am uitat spre inauntrul

Sufletului gol de tine

Cautand doar liniste

 

Insa vad, cu ochii goi

Ca-i lin de demoni fara noi,

Desi-am crezut ca lipsa ta

Imi va aduce linistea

Pierduta intr-o zi cu soare arzator

Undeva pe coclaurii natali

 

Si-asa privind meditativ in oglinda

Constat ca am uitat tot ce tinea

De fantasmagorica tar-a lui “Noi”,

Si nu stii cat de grea e-ncercarea de venit inapoi,

Mai mult taras, vlaguita de iuresul

Pestilential al unei regresii nestiute,

Desenata de-un novice in cele mai amare culori,

Otrava ce inca-mi macina durmul.

 

Iar de te voi vedea candva

In vreun colt obscur si afumat de cafenea,

Voi sti c-am reusit, ca nu halucinez,

Ca in final contextul a decis sa fie-asa,

Sa ramai tu al meu si eu a ta,

Iar uitarea-mi va ramane

Pe veci o bucla a povestii inccrustata intr-un fulg de nea,

Element ce ne-aminteste umbra-n care-am fost candva.

 

Pitita-n spatele oglindei sumbre

Vars azi ultima lacrima

Pentru o insiruire grea de umbre

Ca-ntrun atlas enciclopedic al nemateriei

Si las incertitudinea sa ma cuprinda-n brate;

Cred c-am uitat sa scriu.

 

Demonizare

Image

 

Umbra ta pe un perete

Ramane cea mai frumoasa amintire,

Tablou fin conturat de-un pictor celebru,

Dar cu desavarsire anonim

Ce pare-a fi peste tot de-o data,

Dulce sinestezie, proces de-asimilare.

 

Nu imi mai pune iara intrebari,

Stii ca n-am raspunsuri nici macar pentru mine,

M-ai vazut alergand printre linii fine,

Iar raspunsurile nu le-am gasit nici azi.

 

Parca-ti simt parfumul seara

De fiecare data inainte sa adorrm,

Un ultim contact cu realitatea

Si pare-o nota grava de pian

Ratacita, o insula ce si-a pierdut unitatea.

 

Timpul pare-a se dilata

Dupa norme discrete, lasand

Idei concrete, cele mai variate precepte

Sa intre de-a valma in minti naive

Imbinata cu asprea sufletelor reci,

Rupte din iluzia masinariilor idolatre

 

Si te vad, te-ntrebi si azi

Ce e cu tine-n lumea asta fistichie,

De ce a trebuit sa dai tocmai de mine

Cand acolo te-asteptau atatea

Fiinte dragi si creaturi complexe

Care parca-ti furau din integritate,

Te-absoarbe, te-nghite, te ucide

Lasandu-ti doar o ceata amaruie

 

Te simti cumva demonizat

De-o minte oarecum nelalocul ei,

Ce-nsira o mie si una de povesti

Cu asperitati ciudate, nuante batranesti,

Iar azi…nici macar  tu nu mai stii

De unde vii si, mai precis, cine esti

 

Vezi candelabrul cum cade

De undeva din cupola camerei,

Din inaltul tavanului, mult prea privit

In fiecare noapte, cumva religios

Si nu mai stii de ai sau nu ce pierde

Cred ca ma mai simti si azi

Asa cum simti o durere viscerala, mocnita,

Ce se-ncapataneaza sa ramana cu tine

Peste toate si toti, timp si spatiu,

In noptile cu insomnie m-oglindesti,

Zi de zi o alta umbra pe tapetul tau,

Un alt contur sapat adanc, 

De parca-un monstru te-a sapat pe dinauntru.

Poate ca tu n-o stii,

Probabil c-ai uitat-o cu vremea,

Insa pentru mine ramai

Cea mai ciudata inventie posibila a lumii,

Un balon colorat ce zboara  aiurea

Intr-o imensa mare de gri,

Parca intrigant, parca ratiune secreta

De-a exista, de-a fiinta, de-a fi.

 

Cred c-as putea s-o duc asa

La nesfarsit daca nu m-ai opri,

Cu fiecare litera, cuvant sau rima,

O lume-n lume, enclava ascunsa,

Condamnata deja la o izolare trufasa

Daca…n-ai fi chiar tu, umbrea umbrei mele,

Demon interior, obsesie si instantaneu, imagine.

Kingfishers vs Bucharest

Kingfishers vs Bucharest

Doliu pentru marea mea iubire

    image

                                                Azi ploua, nu ninge,
E gri si nu alb.
Soarele s-ar juca
Pe panza cerului
La vremea amiezii.

La tine deja nu ma gandesc
Ca esti, ci ca ai fost
O halta, un popas anost,
Dar nu simt nevoia unei întoarceri
Ca-n basme, cu flori si rasete,
Spre tine, spre mine, spre
Vechea, paraginita statie “Noi”, nu.

Insa simt nevoia-n schimb
De-a sti cu certitudine
Ca tie, de unul singur,
Ti-e bine.
Chiar daca ne-am separat brutal,
Ca picăturile ploii de nor.

Ai putea zice ca tin doliu,
Ca iti simt prin mine dorul,
Dar te-ai insela amarnic.

Inca stiu sa ma bucur
De apusul engramat in suflet,
Sa rad de tot, ca niciodata,
Sau sa privesc tabloul ce ti-l facuse
Candva o inima din lava si de lut

Poate-ai vrea sa-ti mai ascult
Vocea lina inc-odata,
Sa iti spun ca tot ce-a mai ramas
In urma-ti e negru, durere si necaz.

Dar tu nu esti om,
Nu azi.
Esti vant, esti umbra, esti ce ramane
Dupa o intreaga, lunga, zi
In asteptare, esti o urma
De sare desenata pe-o stanca
Inalta, colturoasa, dar om nu.

Si mai esti

Sunetul aspru al creionului pe coala,

Prapastie neagra ce-nconjoara

Miezul de-un alb murdar al existentei,

Tot ce-i mai zgrunturos si mai vulgar

In rupturile ceresti.

Tu esti…

Tot ce-a putut fi rau vreodata

Pe portativul ocultat al rimei mele,

Franghie groasa, taiata, jumatate

Innodata de o grinda

Altfel gri si-ea, putrezita.

Nici nu stiu de ce

Te mai caut in pesterile

Pe unde m-am impiedicat de tine,

Cand ma uit in spate, vad prea bine

Ca drumul ce ducea inapoi

Spre tinne de pe harta s-a sters singur,

Alfel lucru de bun augur

Daca ma uit atent,

Nici macar nu-ti duc dorul,

Insa amintitrea ti-o car

Cuminte, ca un dric, tot inainte.

Esti asa de usor cand nu mai stai

Cocotat pe-un postament..

Sincer? Doliu dupa tine poarta

Numai amintirile, chiriasele

Unui cotlon ratacit din minte;

S-ar face luntre si punte

Doar ca sa vii inapoi.

Insa ceea ce nu se stie

E ca de-am fost vreodata doi,

Acum doarme-ntr-o cutie..

bietul Noi! e exilat,

Nu-i nici vorba sa se-ntoarca

Fix cand mi-e lumea mai draga.

Deci adio dragul meu,

Plec sa dorm pe linoleu

In orasul fara nume.

Cand te uit, sa nu faci spume,

Ci mai bine zi-mi pe nume

In cladirea de alune;

Altcuiva..n-ai cui ma spune,

Deci, cu bine!

Partea I – Accidentul

Dragoste de iarna

Era iarnă. Vântul, frigul şi ninsoarea începuseră să îşi facă apariţia în oraşul de la mare, însă conta prea puţin. Undeva, într-un apartament, stătea să iasă pe uşă o fată îmbracată cochet, dar care se oprise pentru câteva momente în faţa unei oglinzi. Încă nu era pregatită să facă faţă atmosferei de afară, aşa că a decis să-şi acopere capul brunet cu o căciuliţa cu urechi, roşie la culoare, care îi punea în evidenţa ochii căprui. Un fular alb îi acoperea gâtul fin, asemenea mâinilor care acum erau adăpostite de nişte mănusi negre de catifea.  Admirându-se pentru ultimele secunde, îşi făcu curaj şi iesi pe uşă.

Curaj? Oare pentru ce? Ce fată ar fi în stare să iasă pe un vânt şi ger năpraznic, în mijlocul ninsoarei, afară? Să fie dragostea, unul dintre cele mai vânate sentimente? Răspunsul este cât se poate de pozitiv. Şi totuşi, cu toate că majoritatea…

View original post 660 more words

Pin-up Poetry

Image

E-o seara gretoasa, cu gauri adanci.

Tu zugravesti in culori niste stanci

Care sunt ele tipatoare oricum,

Nu e nevoie de fasii mai adanci

 

Deja amutita, nu spulber tacerea

Acelor umbre ciudate ce zboara ilar,

Nascute din haos si din amar,

Batrane ca tine, ca mine, ca cerul

Ce zguduie azi tot palierul

 

Poate c-ar fi o pura intamplarem

Daca dup-un zambet si-o privire

Nu ne legau atatea mici enigme-nlantuite

                                                   La umbra cea de neuitat a..      

 

Nici nu stiu cui,

Atingerea-ti ma-ngheata

Ca timpul un grafitti pe un zid,

Iar aerul sarbatoresc al saraciei

Azi nu-mi mai pare altfel, doar morbid

 

Tu le pictezi, iar eu fur ca o hoata

Nepriceputa, prinsa in flagrant

De-un animal bizar, jumate schiop, pe jumatate mort.

 

Le iau culorilor stralucirea si-o depun

Cumva ca-ntr-un ritual sacru

In cutii uitate, prafuite,

Gasite intr-un pod mi-aduc aminte,

Cand ne jucam, copii timizi, de-a viata.

 

Culorile le-am aninat de mine;

In obraji, pe buze, in par, pe la ochi.

Pe dupa castel zac doua trenuri abandonate

Iar jocu-mi pare o inventie-a omului ce minte

 

            Pe la desert am gasit o scoala,

m-am oprit.

Ca un biet si-amarat turist

Am stat, am invatat impartirea pan’ la doi

Si am pornit

Nerabdator, condus de soapte,

Pe mai departe, Peregrin cel trist.

 

Dup-o cortina de franjuri,

Undeva printre ape, stalactite si stanci

Ai incercat cumva s-arunci

In negura cu dungi de clopotel

Si cantec lin de vrabii

Deruta calm-a unei deveniri

 

Cu gri si vis se deseneaza timpul;

Ma uit la tine cum inca le pictezi si-i jale,

As scrie despre ce-ntalnesc

Prin pensuli cu miscari usoare

 

Insa..e prea multa culoare,

Si n-am nici foi, sau pix, scrisoare

Catre un dulce Nicaieri va fi

Intreaga-mi vreme langa tine, pasul

Cu ecou ce zgudui ieri cerul,

Atingerea-ti in palma rece,

Praf de stele, iluzii, cele 12 Iele

Sunt azi, din nou, in pestera pictata.

La adapost de noapte, ziua..

Le-om mai vedea vreodata?