Bypass cu miros de izma

Image

  Am palmele ude si reci. Iar. Nu stiu cand a inceput sa fie asa, cu atat mai putin de ce. La inceput, mi-am zis ca-s sarit, dar nu..de fapt, eu am ramas singurul normal. Ma dedublez constant, e parte a rutinei cotidiene. Nu te teme si nu-ti fa procese de constiinta, aievea, nu esti tu cauza. Tu esti, cel mult, parte din efect.

Restul…restul sunt soapte afumate de alcov. Eu sunt Eric, de ma mai tii tu minte.

 Statea in fata mea ca un stalp, asa cum nu-l cunoscusem niciodata. Eric pe care mi-l aminteam eu, eu care ma simt acum atat de batrana cand il revad, era..altfel. Era viu, jovial, vesnic un zambet si un adevarat cuceritor. Azi e tot in fata mea, dar nu ca atunci, cand noi, Eric si Vera eram, parca, fetele unei monezi, nu. Nu ma mai priveste ca pe o gluma din eter, nu mai rade de mine, nu il mai smulg din relatia-i aparte avuta cu fereastra.

Acum nu ma mai misca la el nimic. E ars de soare, ridat si trist. I-a palit zambetul pe care i-l invatasem pe de rost si, in general, a disparut cu totul. Acum are probleme cu el insusi. Se dedubleaza constant, e un scut, o tehnica nitel cam dubioasa de supravietuire, tre’ s-o admit.      

 Ne-am revazut, intamplator, pe strada. Noroc chior, s-a intamplat sa ma recunoasca pe strada din atata lume, intr-o seara cetoasa.

-Vera? Tu esti?

M-am intors instantaneu, recunoscand parca dintr-o mie acea voce ragusita de la mult prea multe tigari innodate la miezul noptii, in timp ce rumega cine stie ce teorie abstractionist-fantasmagorica, privind in contemplare cand tavanul, cand usa, cand geamul, cand negrul paclos din camera.

  Poate ca, asa cum imi spuse acum, mi-au sticlit ochii cand i-am auzit glasul in spatele meu. Poate ca, pe undeva, am sperat sa recuperez macar unu la suta din feeria lui “Altadata”, mai stii? Chiar daca nu mai sunt aceeasi, sau poate ca tocmai de-aia, iti spun tare si raspicat, ca nu trebuie sa iei oamenii pe seama. Niciodata! Pe nimeni! Iar pe tine, cu atat mai putin. Indiferent de circumstante.

-Stii, nu mai sunt Vera. Ma vezi, am mai crescut. Acum fac si eu filosofie, ca tine in zilele geroase cand ne incuiam in mansarda ostentativ, complex, inimitabil.

-Observ. Si, crede-ma, nu stiu daca e bine c-ai devenit..alta.

  Ma privea, dar nu ma vedea. Nici pe ei, pe oamenii de la ferestre si care tot treceau prin scara unde intraseram sa mai vorbim. Altadata, ar fi vazut si retinut tot- fiecare rictus, fiecare expresie, fiecare detaliu.

-Sa-ti spun ca ai fost de ajutor cand ai plecat?

-Cum? ma intreba el brusc, cu pupilele dilatate si un tremur bizar in glas. Acum semana cu o parodie kitschoasa a lui, dar incepeam, cat de cat, sa-l recunosc.

-Pai, n-as fi plecat. N-as fi parasit rue d’Allemagne, n-as fi trait cu samanii, si cu siguranta nu deveneam chirurg. Si cu atat mai putin psihiatru. Deci, multumesc.

-Psihiatru? Chirurg? Tu? Singura parte pe care o cred e aia cu samanii, stiu cat iti placeau primitivii.

-Inca-mi mai plac, acum mai mult decat atunci, fiindca-i inteleg si ii cunosc mai bine. Am avut noroc.

-Dar chirurgii sunt..

 

-Cei mai sinistri oameni. Criminalii in serie dirijati de societate sa faca bine. Stiu, nu puteam nici macar sa vad un om in cosciug, dar sa am de-a face cu moartea asa, sa fie mereu langa mine, “partenerul meu de afaceri”, cum imi place sa-i spun la un pahar de gin. Da, dar vezi tu, vremea trece, oamenii se schimba, iar fericirea nu dureaza mai mult decat o face un balon de sapun. Si, pana la urma, nici tu nu te dedublai cand nu te-am mai gasit.

-Sincer? E ceva relativ recent. Nu stiu daca esti in masura sa ma judeci. Uite.

  Se opri, isi scoase manusile din piele neagra pe care le purta, si scoase din buzunar  ceva ce semana cu o tabachera, din argint, ornamentat discret. Nu era, era o oglinda. M-am uitat atent la mine, prima oara dupa multa vreme. Parul meu era acum mult mai scurt, saten inchis, ca pamantul pe care dormisem atata vreme, afland cum ariciul a tesut pamantul si ce se poate face cu izma de pe santurile noastre natale, de pe fiecare maidan.

-Iti place de tine?

 N-am zis nimic, ma pusese in incurcatura dupa multa vreme si pe mine cineva. Zambea si-mi intinse cu un gest larg o fotografie veche. Era rupta la colturi, decolorata, dar o recunosteam. Era facuta de batranul nostru amic de pe alee. Era expresia materiala a intalnirii clandestine dintre trecut, inocenta si fericire. Ma uit la el, la mine, la poza.

Nici nu-mi vine sa cred ca aia eram noi. Ca a fost un timp cand eu radeam cu-o gura pana la urechi, purtam jeansi rupti si tricouri cu mesaje anarhiste. Si, cumva, doare.

  Dar nu doar c-a fost candva o asa perioada, cat doare ca..am sters-o din mine. Definitiv si cu totul. Azi port tocuri, haine “cu schepsis”, de birou, cu pretentii, haine de om mare.

-Da, o recunosti. Si te intrebi ce s-a intamplat cu acei Eric si Vera. Stiu eu. Au murit. Eu am plecat, tu m-ai ars pe rug si-am murit. Si-apoi, apoi ai plecat si tu.

  L-am luat de mana si l-am scos in graba din casa scarii de bloc unde statusem pe scari atata timp. Se uita ciudat la mine, dar s-a lasat, o data in plus, pe mana mea. Am luat-o la fuga pe tocurile mele de 15, in gang. Gangul pe care-l treceam in fiecare zi, cu lumina lui ciudata si localurile micute, in contrast cu arcada-i larga si caldaramul de piatra cubica. Era pustiu. Pustiu gangul, pustie strada, parca tot orasul murise ca sa le faca loc lor, originarilor.

-Vrei sa-ti spun ceva? Dupa plecarea ta, am gasit o tigara. Am fumat-o, am ars scrisoarea si, de fapt, am ars tot- mansarda, blocul, copacul cel batran. Nu m-a oprit nimeni, asa ca am privit totul, tot spectacolul de la inceput pana la final. De asta ce mai zici?

  S-a asezat pe caldaramul jilav si s-a uitat la mine. Nu putea sa ma creada, parea ca traieste un cosmar, sau un hibrid bizar intre cosmar, halucinatie si o idila mutilata, in parte vie si pasionala, in parte moarta si-ngropata.

-Da. Nu mai aveau rost fara tine. Batranii plecasera si ei. Unde stai tu acum, a fost copacul ala mare, care strajuia aleea si pe care-mi placea atat de mult sa-l imbratisez. Dar nu regret, nici povestea “noastra”, nici distrugerea postuma. Mai bine hai cu mine. Mai e doar un pic.

  L-am dus spre hotelul numit chiar asa, Rue d’Allemagne. Era, inca, nauc, sub cine stie ce vraja. A fost, insa, cooperant. Am mers la subsolul hotelului, unde aranjasem o versiune mai intunecata si indraznesc sa spun, chiar mai rece, mai ostila a mansardei. Doar asa au avut cum sa construiasca noul oras, pe sacrificiul celui vechi si cu voia unei zeite derutate.

 

   Reeditam trecutul cu fiecare haina ce cadea in uitare, cu fiecare sunet scos, primele sunete sincere, cu adevarat sincere din toata seara aia magico-ciudata.

Mie, mi-a placut. Uitasem cum e sa ii zgarii spatele, sa-l musc de gat si sa urlu de placere fara pic de pudism sau cenzura. El parea ca se naste iar din lut, faina si praf de stele. Un animal eliberat de restrictiile unei societati perfide, care-l tinea de ani de zile la dieta, pe antidepresive, tranchilizante si minciuni.

Da, reeditam trecutul. Pacatuiam iar, intr-un mod flagrant, nepermis. Tribul meu din Australia, caci pe-acolo am seninat incercand sa uit de el, m-ar fi linsat fara dileme. Pacatul originar, mi-a spus batranul saman, trebuie ocolit cu fiecare ocazie si cu orice sacrificii ar presupune asta. O data repetat, esti terminat tu, ca esenta. Mor, te evapori, nu mai e loc de intors.

-Nu credeam ca, desi te-am uitat, iti mai stiu trupul pe de rost. Sincer.

-Eu eram convins. N-avea cum sa fie altfel. Ritmul meu e parte din muzica ta, dar esti egoista si-l renegi, crezand ca e mai bine asa. Ei bine, nu e. Stii cum ma simt? De parca m-ai supus unui bypass.

-Da, sigur. Unul cu miros de izma, sau ce?

-Nu. Unul cu miros de tu. Parca-ti duceam dorul asa, cumva.

     Si dadu sa-si striveasca buzele de-ale mele, dar nu. Am plecat. De data asta eu, Vera. De data asta definitiv. Pentru ca, desi i-am lasat un ravas si-o ramurica de izma, nu puteam ramane. Desi am lacrimat un pic. Desi mi-ar fi placut sa raman. Dar nu.

  Ravasul e o sarada, ca stiu prea bine ca dedublarea a fost o problema temporara. Cand il va descifra, ne vom revedea. Zice asa:

De unde stii ca nu sunt o carte veche, ramasa

intr-un anticariat pustiit? Arde intreaga lume la festivalul ciresilor pentru un calator sub umbrela si-un cocor cu pene albastre.

 Poate, candva…Ramane de ghicit in praful de stele picurat in desert, la intamplare, stii.. La intamplare, asa cum ai arunca cu praf de aur intr-o papusa. N-ai de unde sti ce iese pana nu e terminata.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s