Anotimpul minunilor

Image

E ceaţă. Multă multă ceaţă. Parc-am aterizat în Londra. Bine, nu e nimic neprevăzut, neaşteptat, şi cu siguranţă nimic rău. N-am mai fost de prea multă vreme pe aici..şi nu ştiu de ce. Adică, nu am primit nici o interdicţie în ultima vreme. Şi dacă primeam, tot degeaba ar fi fost, însă ăsta-i alt capitol deja.

  Aşa că plec. Îmi iau binoclul, jobenul şi aparatul de făcut poze. Nimic altceva. Dacă rezist de-o veşnicie cu fratele meu cel psihotic şi pămpălău, rezist şi o perioadă decisă de mine unde, când, cum şi în special cu cine vreau. Cu bine! Nu-i crede, nu crede pe nimeni care-ţi zice că liberul arbitru nu există, că e inventat de nişte filosofi pe jumătate beţi, pe jumătate nebuni. Iar tu eşti de-un infinit de ori mai prost ca ei doar din simplul motiv că-i crezi. Da, filosofii, acei paria ai lumii indiferent de vremuri, au descoperit liberul arbitru. L-au descoperit, nu inventat, e o diferenţă. Şi da, i-am ajutat. Am făcut-o tocmai când erau rupţi de realitate fiindcă altfel nu m-ar fi înţeles. Nu ar fi realizat că sunt cât se poate de real, cît se poate de definitoriu pentru ei. Încă nu ţi-ai dat seama cine sunt?

Nu, sincer acum- nu realizezi sau nu accepţi varianta asta? Ei bine, sunt eu. Eu, Diavolul. Dar tu poţi să-mi zici Emil. Pam-pam, hai că te-am lăsat cu traume. Uită-te bine, că n-o să mă întâlneşti de două ori în aceeaşi viaţă!

   Şi-a plecat. Şi eu încă mă mai uit ciudat, cumva în gol. Cine-s eu? Ce-a fost asta? Întâlnire cu Diavolul, ah? Se vede că am luat-o razna, ba chiar mai-nainte decât îmi prezisesem.

Dar…pare că nu-i chiar aşa. Adică, uite, e el. E el şi pleacă. Cu piele palidă, ochi sticloşi, de-un negru ciudat, parcă din altă lume. Înalt, cu joben, ochelari şi jeanşi, cu aparatul foto în raniţa ce seamănă cu geanta unui poştaş din Al Doilea Război Mondial, pleacă. Merge înceet, încet, fără pic de grabă, ca şi cum ar avea tot timpul din lume. Şi, chiar îl are. Dacă nici el..cine, eu? Eu n-am. E singurul lucru care-mi lipseşte de fapt şi de drept.

M-am aşezat la masa acoperită cu clasica muşama şi, privind marea de alb ce se zărea de la fereastră şi care inundase absolutamente totul, până şi camera în care mă gândeam

să-ncep ceea ce-ar fi putut să fie scriitura vieţii mele, simţi un freamăt ciudat în casă. Am continuat să mă pregătesc, având o vagă idee despre cine şi, mai exact ce ar putea să fie, mângâind cu ochii trandafirii perdelei care, în mod ironic, era tot albă şi ea.

-Dani, Dani, unde te grăbeşti aşa? Va fi scriitura vieţii tale, e-adevărat, dar ai numai răbdare. şuieră el pe-un ton ascuţit. Vezi tu, în literatură eşti aidoma 

unui croitor :  tu poţi fi pricepută, ideea-n sine poate fi una genială, dar ai nevoie de material. Material pe care, de mă laşi, ţi-l voi aduce pe tavă chiar eu. Şi vezi că nu fac favoruri de genul ăsta prea des…

-Emil?! Tu ce mai cauţi p-aici? Parcă plecasei.

-Da, plecasem, însă am zis că ar trebui să-ţi spun asta înainte să plec la plimbare. Ţine minte- vei visa ceea ce fac prin alte părţi ale lumii. La final, mă-ntorc, o scriem împreună şi atunci chiar că mă duc acasă, de unde-am venit. Destul de convenabil, aşa-i?

    N-am mai apucat să spun nimic. Plecase. Plecase aşa cum şi apăruse. De Nicăieri adică, lăsându-mă într-o incertitudine cu mult mai mare. Şi m-am întors, pe jumătate buimacă, la scrisul cel de toată viaţa. Între timp, el hoinărea de zor prin lume, de-ai fi crezut că e cine ştie ce personaj de vază al lumii.

Undeva în Amsterdam, face prima victimă. E o copilă de nici 13 ani, însă e de-nţeles. Mignonă, dar voluptuoasă, cu buze mari şi ochi aprinşi, îşi leagănă agale şoldurile pe care-i atârnă neglijent câteva bucle negre. Ea, seducătoare înnăscută, o vezi numai după cum trage din ţigara rulată cu doar câteva momente înainte, iscodind atent, din ochi, ca o  adevărată profesionistă, tot ce-ar fi putut avea de oferit dugheana aia. Şi, evident, l-a ochit. Cum să nu bagi de seamă un joben într-un pub? E, poate, printre cele mai excentrice asocieri. Îl şi văd- zâmbeşte larg, şarmant, o ia de braţ şi-i şopteşte că e cea mai frumoasă de pe planetă. O minte frumos, cu stil, zicându-i că e CEO la un lanţ de galerii de artă australian. Ştie că vrea să fie o pictoriţă faimoasă, aşa că plusează. Îi zice că, dacă îl ajută şi-l susţine, va deschide o filială şi-n Amsterdam. Mereu a iubit Europa, chiar are potenţial. Ar putea, la o adică, domina întreaga lume de n-ar avea un aşa orgoliu.

    Nu i-a luat mult, iar acum uite-l. Pleacă râzând cu o satisfacţie dementă, cu ea la braţ, lăsând în urma-i o mulţime de bărbaţi geloşi şi de femei frustrate. De-aici, totul e clar. O va duce la acel hotel pe lângă care a trecut de-atâtea ori privind cu jind, curioasă să ştie cum e acolo, o să i-o tragă aşa cum nimeni n-a mai făcut-o şi n-are s-o mai facă, iar apoi, la ţigara de după, între două poze nud şi-o idee anarhistă implantată adânc într-o văgăună a cortexului, îi va spune cine e, şi va pleca nepăsător, dar cu toate astea mulţumit c-a mai dezlănţuit un fragment de iad pe undeva.

Şi-aşa a şi fost. S-a lăsat cu război civil în Olanda cea relaxată, iar cotidianele titrau în disperare c-avea să fie unul fără sfârşit. Valul de adepţi al fetei ajunsese să fie mai bine de jumătate din populaţie, câştigată de combinaţia efervescentă dintre discurs, volubilitate şi nuditate. Muultă nuditate.

N-a trecut mult până să-mi scrie :

„Ştiu la ce te gândeşti. Ştiu că ştii după ce scenariu a decurs totul, şi-mi place. Îmi place că ştii, că te incită în loc să te intrige, să-ti repugne. Şi-mi place că ştii cum să taci. Nu-mi pierd vremea întrebându-te ce faci, pentru că ştiu, la fel cum n-o să-ţi spun să ai grijă de tine, fiindcă ştiu că eşti în regulă cel puţin la fel de bine cum ştiu şi că-ţi place să te autodistrugi. Îţi spun doar atât- următoarea oprire, Cambodgia. Niciodată al tău, Emil.”.

Mi-a dat fiori. Cambodgia? Oare ce mai plănuieşte şi-acum? Mă uit pe geam şi parcă-l văd-  a dat jobenul pe-o beretă, şi-a luat binoclul de unde-l agăţase-n cui la somn, iar hainele îl fac să pară un soldat jerpelit.

    În capitală, vremea pare să fi stat locului. Sunt aceleaşi drumuri de ţară, aceiaşi vânzători de flori ce se bat cu maimuţele pe apă, aceiaşi copii mai mult goi decât îmbrăcaţi. De undeva se-aude un dangăt de clopot, fapt ce-l face să-şi aducă aminte că mai sunt lucruri care pur şi simplu sunt la fel în orice loc, limbă sau epocă. Iar el şi dangătul de clopot sunt doar două dintre ele.

Templul e pe-un mal de apă, aşezat strategic. Zici că-i o poveste frumoasă, dar el e prea bătrân ca să-şi permită să mai creadă în ele sau măcar să le asculte atent. La un kilometru de templu, pe-acelaşi curs paşnic de apă, e un bătrân. Meditează. Are barba albă şi lungă, privirea senină şi caldă, de copil fericit.

-Ce faci aici, ai timp şi de mine?

-N-am timp. Nimeni nu e atât de mare încât să se poată lăda c-ar fi el acela care deţine timpul. Dar stai mai bine lângă mine, îl pofti bătrânul.

  Îi venea să râdă, ştiind cine e de fapt, însă a reuşit să se controleze exemplar. Îi acceptă propunerea înţeleptului, vizibil curios de ceea ce-ar putea avea acesta de zis. „Poate-mi spune ceva ce eu nu ştiu.” gândi. „Dar n-are cum, până la urmă eu sunt Dracu’ pe pământ” îşi zise, şi-l întrebă răbdător :

– Ce e toată lumea asta? Mi se pare o harababură mult prea mare mecanismul ei de funcţionare pentru o singură minte. Şi vremea-i aşa un iureş…

– Se vede că eşti tânăr. Cheia de boltă a tot ce respiră pe pământul ăsta e relaţia mai mult decât banală, elementară dintre ceea ce dai şi ceea ce te aştepţi să primeşti. Raportează asta la amplitudinea de nemăsurat a unicităţii lumii, a unicităţii ei şi-a fiecărui individ

ce-o compune, la toată vremea care-a trecut peste ea şi va mai trece, şi-ai să înţelegi tot.

– Aşa-i, sunt tânăr, şuieră Emil cu un zâmbet căutând să-i înflorească-n colţul gurii. Dar ce te faci cu naturile rele?

– Nu există. Răul, Binele, Timpul, Viaţa, Moartea şi Fericirea nu sunt altceva decât nişte tablouri frumos conturate, nişte iluzii inteligent construite de un imaginar colectiv niţeluş cam absurd. Nu există Rău sau Bun când vine vorba de oameni. Oamenii sunt doar oameni, şi orice altceva e-o poveste.

– Şi dacă-ţi spun că există? Dacă-ţi spun cine sunt? Tot asta vei mai spune?

– Te-am întrebat eu? Ştiu cine eşti. Dar, ţine minte, nu există nimic să nu fi fost vreodată tributar întâmplării. Nici măcar tu. Adio.

   Şi-am rămas acolo, nedumerit, cu picioarele-n apa râului şi mâncând de zor o rodie. Imaginează-ţi numai- un demon confuz. N-am mai stat mult şi am plecat. Am luat Asia la picior ca să mă mai opresc fix în Africa Neagră. Am nimerit într-un trib, dar nu-mi pare rău. De fapt, mai bine de-atât n-aş fi putut aranja-o nici măcar eu. M-au pus să stau alături de şamanul lor, să-mi aleg o fată. Am luat-o pe cea mai frumoasă- o negresă înaltă şi expresivă. Ca să nu se panicheze am luat-o de-o parte, i-am rulat o ţigară cu ce mai rămăsese din Amsterdam şi i-am dat să vadă un film motivaţional cu Naomi Campbell, deşi tare mi-e că nu am mai avut cui, fiindcă intrase într-un soi de transă ciudată.

Tremura, gesticula şi tot bolborosea ceva ce eu unul n-am avut cum pricepe. Şamanul

mi-a explicat că, datorită a ceea ce i-am dat eu, acum fata stă la taclale cu sufletul ei. M-a mirat un pic, aşa dedublare de mult n-am mai văzut!

– Şi, până la urmă ce i-ai dat?

– Cannabis şi praf de stele. Am reţetele mele, ca orice vraci adevărat, nu?

 Cert e că atunci când s-a trezit, era noapte. Tribul mi-a împins-o în braţe şi-am ştiut ce am de făcut- Am întins-o pe pământul crăpat şi am făcut-o acolo, lângă foc, cu toţi de faţă, privindu-ne insistent. Însă adevăratul spectacol a-nceput abia după, când totul s-a transformat într-o uriaşă baie de sânge, de ziceai că-i Noaptea Sfântului Bartolomeu, un remake primitiv. Şi, după ce şi-a ucis tribul, a ucis încă alte patru triburi. Asta doar aşa, că „asta i-a zis ei sufletul că are de făcut.” Îţi dai seama ce unealtă ar fi fost fătuca asta în Occidentul hipertehnologizat? Oftă el dus pe gânduri.

A ucis fără milă 5 triburi cu o amărâtă de suliţă. I-am mai tras-o o dată, i-am dat sărutul morţii şi-am venit din nou agale la tine. Ţi-am promis că-ţi aduc material? Uite-l. Asta o să fie cea mai avangardistă dintre poveşti.

    Îl priveam constrernată cu coada ochiului cum stă pe capul patului lângă mine şi mă priveşte cum scriu. Mă aşteptam să mă mângâie, să mă sugrume, să nu ştiu ce să facă, dar nu. El doar mă contempla tăcut, făcând tot albul camerei de cămin să roşească.

– Ştii, va fi cea mai bună dintre poveştile ce-au bântuit vreodată căminul ăsta uitat de lume, mergând în paşi de vals pe la subsol, ca o adiere.

  Am terminat de scris, el a plecat. Acum stau întinsă-n pat cu mâinile sub cap în întunericul camerei obscure, privind la umbrele ce-mi intră pe fereastră şi gândindu-mă de-a fost aievea sau dacă atâtea ore de stat într-o gară în completă nemişcare nu m-or fi lăsat cu halucinaţii. Pentru că, ştii şi tu, iarna e mai mereu anotimpul minunilor.

  

Advertisements

Bere Gratis- Povestea mea

Exilul

Image

 

E toamnă. E noapte şi-i frig. Frunzele cad la foc continuu, mai ceva ca transeele sub asaltul bombardierelor. Parcă vrea să şi plouă…aiurea!

Ce-o fi geamătul ăsta, de câine bătut? Ah, e doar vântul, care urlă, ca de obicei, degeaba. Măcar de-ar mai păsa cuiva de vaietul lui trist, ascuţit şi prelung, ce tăia liniştea ca un cuţit ruginit pâinea veche, mucegăită, uscată de vreme.

         Da’ chiar : o mai fi cineva treaz la ora asta? Se pare că nu, dacă stau să judec după liniştea de mormânt. Ce locuri…nici nu îţi dai seama când se tremină o stradă şi începe o alta, e un labirint ce i-ar  face invidioşi chiar si pe antici!

Ehh, dar să zicem că trecem peste. Nu mă pot sătura de colindat straduţele-astea întortocheate, au un ceva care m-atrage în mod inexplicabil şi repetat. Dar, cu toate astea, nu vin decât toamna târziu aici. În rest, bântui lumea. Ia uite cât de frumos arată strada tapetată cu frunze. Parc-ar fi din alta lume.

            Şi felinaru-acela chior de la capătul străduţei, care se-ncăpăţânează vehement să reziste timpului. Oare câţi oameni s-au oprit sub lumina-i chioară, câte poveşti, câte secrete ştie? Dacă era om, aş fi zis că are orgoliu, că-i egoist, egocentrist, încăpăţânat, al dracu’, că nu mai moare-odată! Dar unui obiect…ce-aş putea să-i reproşez?

     Nu ştiu ce-aş putea să-i reproşez eu felinarului, da’ ştiu ce-mi veţi reproşa voi mie : că turui ca o moră stricată şi că nu-s diplomată. Aşa-i. Nu-s diplomată absolut deloc. Adică, până acum nici măcar nu ştiţi cu cine vorbiţi, cum mă cheamă. Bine, vă zic, ca să

vă-nchid pliscu’ : mă cheamă Mona. Ce hram port, vă prindeţi şi singuri…cred. Sper.

        În fine. Am aflat târziu de tot că, pentru mine, nu va exista decât o singură gară : asta. Că locul unde mă-ntorc mereu e genu de loc lipsit de farmec, de şarm, dar…poate că spune despre mine ceva. Poate că încă mă caut. Da’ noo, e mult mai simplu de-atât : simt o atracţie dementă faţă de tot ceea ce-i morbid.

  Or, eu loc mai mort ca ăsta încă n-am văzut. Nici măcar luna văd că nu mai răsare pe-aici, poate că s-a speriat si ea de ce-a văzut. Şi-o cred : e pustiu de parc-a lovit ciuma- nici câini pe drum, nici mâţe. de copii nici nu mai vorbesc, ar fi deja prea fantezist şi nu se cade! Cred…

      Acum o cred pe bătrâna ce plângea acu’ douăzeci de ani pe aceeaşi bancă pe care stau eu când vă povestesc vouă, că şi-a încuiat viaţa într-o cuşcă. Plângeaa greu, adânc, cu patos…Drace, mă simt atât de bătrână acum!…

Dar ştiţi de ce-am plecat de-aici? Cu forţa dragii mei, că eu -nebună, vezi bine- n-aş fi vrut defel să plec! Şi-azi nu mai înţeleg de ce încă mă mai întorc aici, dup-atât amar de ani. Ah, stai că-mi amintesc de ce! Hai fie, vă zic si vouă, că prea vă uitaţi ca nişte miei care s-au adăpat cu votcă la mine, şi nu-mi place!

Eram undeva în Africa de Sud, pe ţărm. Mi-era cald, mi-era şi sete, şi-am intrat într-o tavernă. Sărăcăcioasă, întunecată, unsuroasă si împuţităă cum era, avea -culmea!- un succes nebun. Găseai acolo oameni de toate categoriile : ţigănci cu plete pân’ la călcâie, cu câte 5 plozi după ele, negri tatuaţi care acopereau uşa când intrau şi parcă umpleau toată taverna când intrau, albi crestaţi pe feţe, bătrâni acoperiţi de cicatrici şi riduri…dar ce nu era in colţu-ăla de iad!

Hangiţa era o femeie mică, fragilă şi spăşită. După aspect, părea să fie suedeză sau nemţoaică : era slabă, blondă, cu părul tuns scurt, bărbăteşte (lucru de care doamnele de viţă veche aveau oroare la vremea aceea), cu ochi albaştri, trişti, şi mereu c-o glumă deocheată pe limbă, fapt ce m-a atras teribil.

Ne-am împrietenit repede. Îmi povesti că o chema Linda, că era nemţoaică şi că abia ajunsese aici. Evadase. O băgaseră la mititica pentru furt -după ea, trebuia să aibă grijă de ceilalţi fraţi ai săi, patru la număr. Aşa că, a furat.

 Într-o noapte, s-a dus la sipetul argintat al bătrânei de care-ngrijea, a luat din el bijuteria cea mai dragă şi-a plecat. Era un pandantiv făcut dintr-o bucată de safir negru, în formă de lacrimă. L-a vândut pe bani grei, după care-a venit aici. Aici, la capăt de lume. De banii luaţi le-a asigurat alor ei traiul. A fost prinsă şi a evadat de patru ori. N-ai zice, când o vezi, că e în stare să rupă gratiile unei celule. Până la urmă, gaborii au renunţat la ea.

-Au înţeles şi ei până la urmă că nu au de ce să mă salte. Eu mai degrabă mor decât să

mă-ngroape nişte fătălăi de vie!

Mda, frumoase vorbe din partea uneia ce pare ruptă de la pension şi adusă aici cu forţa. Sau cum înşeală aparenţele. Ehh, da’ hai mai bine să revenim la gara noastră.

       Pe masa la care stăteam cu ea de vorbă, era un glob. Unul din acele globuri de sticlă pe care doamnele din lumea bună le colecţionează  ca pe-un moft drăguţ şi-n care nomadele cu bani pe coadele negre vând viitorul naivilor. Şi asta doar ca să-l prindă şi pe “mâine” ăsta de coadă.

Mi-au sărit dracii, că prea eram scârbită de duhoarea de cloaca-n care simţeam că m-afund tot mai adânc cu fiecare pas făcut pe piatra umedă şi rece. Şi nu era loc de-ntors, nu atunci. L-am spart.

      Am dat cu el de pământ  ca şi cum aş fi vrut să sugrum de vie toată omenirea, să nu mai rămână picior de om de-aici până la poli. Toată ura pe care-o ascundeam de ani de zile chiar şi faţă de mine s-a întors împotriva mea cu puterea unui aborigean iscusit.

Pentru-o secundă, am crezut că toată taverna a-mpietrit : toţi se uitau muţi de spaimă ţi înlemniţi de disperare la mine, aşteptând ceea ce părea să fie sfârşitul. N-am putut zice nimic, am aruncat doar o înjurătură şuierată :

-Ei drăcia dracului! Voi la ce vă uitaţi aşa?

La un momentdat, ţiganca pe care-o văzusem acum câtva timp (cât eram acolo pierdusem complet noţiunea timpului), se pune-n genunchi în mijlocul tavernei şi-ncepu să plângă amarnic.

Pielea-i smeadă se umezise, păru-i albise, ochii îi străluceau într-un mod straniu, demonic, pe care nu-l mai văzusem până atunci şi pe care n-aveam să-l mai văd vreodată.                                         Buzele i se învineţiseră şi tremura spasmodic. Plângea cu sughiţuri, un plânset teribil, scheunat, cu vorbe-abia îngăimate, bolborosite aparent fără şir, rost sau logică. Din celălalt capăt al magherniţei veni spre mine un bătrân la care nu luasem seama până atunci.

Era uscăţiv, înalt şi cocoşat, cu o privire sumbră, dar magnetică şi plete lungi şi albe. Parcă era un preot rupt din cartea-mi cu poveşti de-acasă.

-Ştii ce-ai făcut, nu?îmi zise el mustrător.

-Păi…am spart globul ăla! Nu?

Vezi tu, indolenta tot indolentă! Rânjeam de parcă aşteptam să mă decoreze careva. Acum, privind în urmă, constat că am asta în sânge. Patologic.

-Deci nu ştii…păi, hai să-ţi povestesc atunci! zise el un pic mai liniştit.

Bucuroasă că nu mai e aşa înflăcărat (dacă n-avea anii ăia, aş fi aşteptat să-mi sară la gât), am acceptat! Proastă alegere!

  Se puse-n faţa mea la masă şi privindu-mă în ochi îmi însiră o poveste care-mi făcu pielea de găină. Era vorba despre un blestem vechi ce zicea că finalul comunităţii lor va veni într-o zi de joi, după luna roşie, pe apă. Sfârşitul…eram eu. Asta m-a făcut să mă cutremur cât eram de mare.

M-am întors spre Linda. Voiam să o întreb dacă e-adevărat, dar ochii săi şi bocetele sfâşietoare ce împânzeau locul mi-au răspuns înainte ca eu să-ntreb. Aşa era.

    Ţiganca a venit drept la mine, iar după ce mi-a pus în mână o hârtie cretată, pe care era scris ceva, şi un ban ciudat, găurit, a dispărut. Apoi, m-au scos pe uşă afară, au aprins opaiţele ; au tras zăvoarele şi-au aşteptat, cuminţi, să moară.

Recunosc, nici azi nu le-am putut înţelege atitudinea. Adică, hai să fim serioşi, hai să fim sinceri : voi aţi putea aştepta cu atâta calm…să vă duceţi dracului, să daţi colţu’, să…în fine, să muriţi?!

Eu una, nu aş putea. M-am dus cât mai departe de locul ăla, într-o colibă părăsită de pescari şi m-am pus pe citit biletul. Pe descifrat, de fapt. Şi azi regret că am făcut-o.

Îmi spunea cum aveam să mor : în vremea când pomii sunt mai mult goi, am să primesc, la uşă, un buchet de crini. Albi. Poate 20, poate 40. Nu mai mulţi, nici mai puţini. Vor fi aduşi de un străin superb(sunt fascinată de tot ce-nseamnă risc şi necunoscut), însoţit de-o mâţă nici gri, nici neagră- ceva între, un fel de hibrid. Aveam să mor de tânără, zicea acolo. La 37 sau la 50 de ani, depindea de mine. Dacă găseam şi cealaltă inscripţie a monedei, aveam şansa alegerii- 37 sau 50, cât vroiam eu.

M-am cutremurat încă odată. Cât sadism să ai ca să-i spui unei persoane cum va muri, în detaliu, iar apoi…s-i spui că poate alege ea vârsta la care se va curăţa. Cam cât de cinic să fii?

Am continuat să citesc. Pupilele mi se micşorau pe măsură ce-l parcurgeam. Am mai aflat că oriunde voi merge, voi reveni la locul pe care-l detest cel mai tare. Cam ilogic, gândeam eu, ce-aş avea să revin acasă? Exact. Niciun motiv.

Dar, uite…n-a fost tocmai cum mă gândeam eu la vremea aia. Acum mă întorc mereu aici, la cloaca asta născătoare de canalii. Deh, eram tânără. Acum simt că ar trebui să îţi arăt ceva, ceva ce nu va mai şti nimeni după mine, nimeni după tine.

“Nu mai pot. Eşti păcatul meu de căpătâi, primordialul. Sunt plină de tine. De mirosul tău când fugeam noaptea prin ganguri în vreme ce-afară ploua cu găleata, beţi de fericire. De şoaptele pe care le auzeam ca prin vis când tu nu erai. De ideile ce mi le-ai lăsat înrădăcinate la plecare. De nopţile geroase când stăteam goi-puşcă la fereastră, cu toate luminile aprinse, adulmecând gerul cu nesaţ, ca doi ogari lacomi. Eşti păcatul meu violet, crima atâtor nopţi târzii. Nu mai are rost. E un joc ciudat. E ca un sentiment magic, revelaţia faptului că suntem peste legi. Peste orice barieră. E atracţie. Dorinţă demonică. E…ca un fel de putere neţărmuită la care nu ajung decât prin şi pentru tine. Ca un drog, o dependenţă. Un sentiment animalic. E pasiune, vină, sălbăticie. La fel ca un joc în care eu încalc orice regulă doar ca să te-ating, să te simt, să te am. Ţi-am dat tot ce-am putut simţi, dar m-ai golit pe dinăuntru. Ăsta e unul din acele jocuri fără final. Dar nu va continua cu mine, chiar dacă tu eşti etern.

Adio!”

Mâine nu voi mai fi aici, iar felinarul se va stinge. Vino să-l vezi pentru ultima oară, străino. Vezi, am făcut ce era-n bilet. Acum mă duc, trebuie să-l aştept.

Şi-a plecat. A doua zi, felinarul s-a stins. Pe veci, aşa cum zisese Ea. Şi mă gândesc : dacă felinarul ăla a mai auzit măcar încă o poveste ca asta, păi a aflat mai multe decât toată rasa umană, cu civilizaţia ei de gips cu tot.

     Nu vă uitaţi urât pe mine, că nu glumesc. Ce, credeaţi că eu o să mă duc să dau colţul aşteptându-mi cuminţică musafirul etern? Nu dragilor, Mona mai rămâne un timp cu voi. Şi vă va spune poveşti şi după moarte, în vis. Pe bătrână o chema Yolanda, apropo.

Deşi, dacă mă gândesc mai bine, poate că ceasul retragerii mi-a sunat şi mie! Ar fi o idee bună, nu? Şleahtă de netoţi ce sunteţi…ne-om mai vedea noi şi-altă dată, acum valea!

 

Ternipe Muro Shavo