Alb

Image

 

Odinioara, intr-un port, traia un batran. Portul era mare, plin de nave ce respirau soare si libertate. Erau insirate pe doc cafenele, birturi, saloane pompoase in care doamnele isi etalau toaletele si cunostintele. Si erau acolo, in acel amalgam de limbi, nationalitati, de oameni, o turcoaica micuta, atat la corp cat si de ani, o spanioloaica mai mare,cam la 20 de ani, care acoperea tot zgomotul din jur vorbind, alaturi de cateva suedeze si indience timide, care ascultau gandindu-se la cu totul altceva.

Stateau pe jos, pe podeaua acoperita cu scanduri de brad a cafenelei cu pereti tapetati cu carti vechi. Aveu in mijlocul cercului  o carte mare, medievala, de povesti orientale. Indianca cea micuta citea cu voce tare niste povesti de-acasa, cand ele se apropiara doi tineri.

-Stii sanscrita? intreba unul din ei, mai indraznet, cu privirea atintita pe gravura ce impodobea pagina.

-Da,  am invatat-o acasa, spuse ea cu un oftat lung.

-Wow…Esti indianca? replica celalalt, care pana atunci tacuse, ingandurat vizibil. Trebuie sa ai o poveste…fantastica, cel putin!

-Daca vrei tu, o poti numi si-asa, dar e mai degraba o tragedie….Ele o stiu, ca doar e si-a lor, nu?

-Ba da…Chiar vrei sa ne stii povestea? il intreba rece suedeza. Sa stii ca eu nu am incredere in oameni.

Atunci, tocmai cand sa ii raspunda, se auzira trei geamate surde de clopote. Era 12 ziua, iar soarele incepuse sa arda marea, care se arunca parca-n uscat, cautand scapare.

-Ce zici, Michel, ramanem cu fetele? De-acum incolo incep sa apara-n cafenea marinarii si…niciodata nu se stie!

-Jan, eu nu ma pot pronunta. Depinde mai mult de ce vor ele decat de ce vreau eu.

-Esti intelept azi, batrane! glumi Jan. Voi ce spuneti fetelor, ramanem si noi sa povestim?
-Desigur! Asa cum ai zis si tu, niciodata nu se stie, grai Miriam.

Adevarul era ca ii placeau, toate. Jan era scund, subtirel, cu ochi verzi si cu un sarm care te facea sa nu-i mai vezi defectele, pe cand Michel, inalt, legat, cu pletele-i negre si ondulate, pielea-i alba si intelepciunea sa oarecum batraneasca, avea ceva din aristocratul vremurilor apuse.

Sue era o frumusete rece: blonda cu ochi verzi, slaba, inalta, vesnic cu un zambet ironic in coltul gurii si o zeflemea gratuita pentru oricine. Destinul o facuse sa nu mai aiba altceva pentru oameni in afara de dispret si ura.

Rhea, turcoaica pierduta parca in grup, era cea mai mica. Era “copilul trupei”, cum o alintau celelalte, dar care, spre deosebire de alti copii de varsta ei, isi uitase de mult copilaria. Privea mereu in zare dupa pescarusi si tare si-ar mai fi dorit sa se intoarca si timpul cum vin barcutele pescarilor la mal, fapt ce ii atrase atentia lui Michel, care, in ciuda aparentelor, era mult mai mic. Rupse tacerea Miriam, de al carei misticism erau vrajiti, in egala masura, amandoi.

-Hai sa va povestesc, asa cum am promis. Fetelor, ia duceti-va si vedeti ce mai face batranul saman african din piata? I-ati face o mare bucurie si lui- plus ca nu vreau sa va redeschid ranile.

-Bine, ne ducem…e rau si de el saracu’, fara nimeni in impestritarea asta de oameni…zise Rhea. Sa mergem, Sue!

-Era odata, intr-un satuc din vecinatatea Delhi-ului, o casuta facuta din lut ars, cu acoperis de stuf, casuta modesta, dar, cu toate astea, de fala comparativ cu restul satului. Doar a lui rabi era mai aratoasa. Acolo, in acea casuta, locuia un om modest, alaturi de cele 5 fetite ale sale. Era invatat, caci calatorise mult. Le invata pe fetele sale sa cante, sa danseze, sa vorbeasca sanscrita si chineza. Nu le lipsea nimic, aveau chiar si o vaca.

-Cum adica “aveau chiar si o vaca”? Ce, asa valoroase sunt vacile pe-acolo? se amuza Jan.

-Nu,dar sunt sacre.Ne ajuta si e zeita fertilitatii.La sarbatori o impodobim si o ducem la ceremonii inchinate zeitei fertilitatii,care la noi are cap de vaca.

-La un momentdat am crezut ca zeii vostri sunt animale! spuse Michel usurat. Gata, am inteles acum!

-Asa….Fetitele cresteau ca din apa, dar aveau o mare mahnire pe suflet: nu isi vazusera niciodata mama. Nu le abandonase, doar ca murise atunci cand a nascut-o pe cea mica, acum 25 de ani. Si lipsa ei se simtea in comportamentul lor: ar fi stat cu matusica la spus povesti si la cusut zile in sir, numai ca matusica lor draga avea si ea familie si treburile nu-i prea dadeau ragaz.

-Nu-mi spune ca tu erai una din acele fetite! ii zise Jan.

-Ba da. Eu sunt cea mai mica. Dar stai sa vezi ce-a urmat, e mai trist de-atat.

Sora cea mare, Rahela, pleaca in Delhi sa gaseasca de munca la doua luni dupa ce tata, intors de la orez, paralizeaza. N-avea nici 16 ani, dar nu puteam astepta la mila taranilor, care oricum n-aveau nici ei prea multe posibilitati. La nici macar o luna, ne povesteste printr-o scrisoare ca a gasit de lucru in casa unui crestin cu suflet mare, care ar vrea sa vina la noi sa ne cunoasca. Tata a fost de acord, desi ii era frica sa vada acel om in ce saracie traim.

-Dar de ce ii era rusine? Ca pana la urma nu a ales el sa fie asa….nu?

-Da, dar tata nu a putut niciodata sa-si accepte conditia, mai ales pe cea de vaduv. Nu i-a placut niciodata cand oamenii ii aratau mila; el voia respect.

-Strasnic om, tatal tau! spuse Michel uimit. Nu multi mai sunt avizi de respect si demnitate azi…

-Asa-i…Intr-o zi de mai, vine la noi Rahela cu familia crestinului. Erau doi copii frumosi care s-au indragostit de iepurasii pe care ii ingrijeam, o femeie uscativa, cu ochi blajini, care asculta fascinata povestile tatei despre calatoriile lui cele lungi. La un momentdat, James, caci asa il chema pe crestin, il intreba pe tata:

-Ti-ai lasa fetele, om bun, sa plece in America la munca? Eu am acolo un prieten bogat, care are nevoie de cateva fete sa ii ingrijeasca de casa, ca nevasta-i e bolnava si nu mai poate…ce zici, vrei?

-Domnule, nu stiu ce ar trebui sa iti raspund.Sincer, mie mi-e teama. Am vazut cu ochii mei ce-nseamna calatoriile si furtunile pe mare, asa ca mi-e teama sa raspund .Si drumul e lung…

-Te-nteleg, ai vazut cu ochii tai ce-nseamna. Iti iubesti fetele si e normal sa te temi. Eu te asigur ca vasul pe care se vor imbarca fiicele tale este condus de marinari destoinici, asa ca nu vor pati nimic.

Noi ascultam cu sufletul la gura,sa vedem ce hotarare va lua bunul nostru tata in legatura cu viitorul fiicelor sale iubite.

-Si?V-a lasat?zise Jan fara sa isi dezlipeasca ochii de pe paginile scrise intr-un cod parca de neinteles.

-Tata a consimtit sa ne lase in America,asa ca a doua zi dimineata am fost la rabi sa ne binecuvanteze si am plecat.Ne facusem atatea sperante,fara ca macar sa banuim ce ne asteapta…Oh,daca am fi stiut ca voi crestinii mintiti atat de bine…Voi numai rau stiti sa faceti?!?!

-Eeh, nu! Nu toti…

La un momentdat, atentia le fu distrasa de niste zgomote care se auzeau dinspre straduta intortocheata a farului.  Inchisera cartea grabiti, lasand-o in grija batranului tacut de pe banca.

-Ai grija de ea, te rugam!

Pe ulita farului, lumea in par. Tot portul se adunase, cu mic cu mare, sa vada ce s-a intamplat. Nu mica le fu mirarea cand le vazura pe Sue si Rhea legate fedeles in mijloc. Miriam se inspaimanta si incepu sa planga.

-Sue, Rhea, stati linistite, va fi bine! Oh, de ce a trebuit sa va trimit in alta parte??!!? Daca patiti ceva, n-am sa mi-o iert!

-Linisteste-te copila, zise o rusoaica batrana. Uite, incepe lupta!

Si, intr-adevar, se apropiau de locul in care fetele erau legate, un matelot tanar, cu codita, si un pirat slinos si greoi, cam ramolit, cu o barba  lunga, incalcita. Cand ii vazu, Miriam incepu sa planga mai tare. Michel, zarind-o, o lua de mana si ii spuse:

-Nu-ti fa griji pentru fete, roaga-te sa castige matelotul.

-Sa….sa castige? Ce sa castige? O Doamne!

-Hai sa iti explic. Fetele au fost prinse de pirati, care nu au tocmai ganduri curate cu ele. Le-au cerut rascumparare si cum n-au avut ce le da, a ramas sa vada daca se lupta cineva pentru ele. Daca nu, piratii le luau fara oprelisti, insa….

-Insa a intervenit matelotul.

-Exact. Daca ar fi intervenit hangiul, nu conta si fetele erau luate de pirati, pentru ca trebuia ca cel care lupta pentru ele sa fie om al marii. Acum, daca matelotul invinge, fetele se-ntorc cu noi. E legea marii, politia n-are ce sa faca…

-Dar tu de unde stii?

-Mi-a povestit tata. Nu a pierdut niciodata vreo lupta de acest fel.

-Era viteaz tatal tau! zisera Jan si Miriam intr-un glas.

-Da….era…ofta Michel.

La poalele farului, batranul saman plangea, mormaind de zor ceva ce semana a rugaciune.

-Om bun, ce s-a intamplat? il intreba Miriam printre suspine.

-E vina mea copila, a mea! Daca nu stateam cu niste marinari greci de vorba despre imblanzirea serpilor…Ele se uitau pe niste bucoavne vechi si le-au luat turcaletii! Nu vreau sa vad, nu vreau sa vad!!

-Ce sa vezi om bun? Nu-i vina dumitale, asta e…sa speram ca nu o sa le ia piratii…

-Daca pierde matelotul, Allah mi-e martor ca m-arunc in mare!

-Michel, vino te rog!

-Ce-i? Ai patit ceva?
   Batranul sta chircit la poalele farului, langa taraba sa, plangand, cu mainile la gura, asteptand finalul luptei, care oricum nu mai avea mult. Combatantii erau sleiti de puteri, cand, sleit cum era, matelotul ii crapa teasta piratului cu flinta.

-Jan! striga Sue.

Jan fugi si, intr-o clipita, fetele fura dezlegate, iar matelotul si cei doi prieteni au vazut un moment ce le umplu ochii de lacrimi, cat de barbati erau. Miriam le lua in brate, plangand toate, ca niste surori ce trecusera prin multe.

Batranul saman scoase dintr-o desaga o cutie pe care a deschis-o,lasand la iveala o bogatie de sclipiri,de aur si de pietre.

-Ce sunt astea? il intreba Sue circumspecta

-Darurile sortii pentru voi. Ca, dupa ce ati patimit atatea fiecare, trebuia sa va vina si rasplata. Tinere, ia vino! ii striga matelotului.

Acesta veni cu graba, curios de ce-o sa fie.

-Ia ocheanul asta si tu, copila,mergi cu el! S-aveti soarta buna, le ura el lui Jerry si Rhea. Tu, copila de gheata, ia siragul asta de perle negre si albastre, du-te la tanarul acela care zambeste si da-i pumnalul asta, sa va apere de rau.

Sue merse zambind, ii intinse cutitul lui Michel si zise in gluma:

-Nu te superi ca s-a impartit asa, nu?

-De ce, ar fi trebuit? ii raspunse acesta sarcastic, zambind larg.

-Ei, Doamne, nu! Dar va trebui sa imi dovedesti ca samanul a avut dreptate.

-Fie!

-Tu, fata destoinica, sa vii la mine dupa ce ti-oi termina povestea, si-o sa poti spune lumii ca ti-ai gasit rasplata dupa atatea amaruri.

De unde stia ca am o poveste de zis? In fine, m-am intors la cei doi si le-am povestit dupa cum urmeaza.

-Crestinul ne imbarca pe un vas plin de negri, cu marinari albi, rai si cainosi la suflet. Daca vorbeai de rau pe vreun alb, te bateau cu funia uda pana lesinai. Barbatii s-au rasculat, insa degeaba…dupa a fost mai rau. Jumatate dintre femei, printre care si sora mea Rahela, au murit in acele chinuri groaznice.

La scurt timp dupa, vasul fu izbit de o furtuna si se scufunda- il atinsesera blestemele unei negrese batrane si aprige pe nume Chloe. Am aflat de la ea ca mergeam la robie in Brazilia, ca sclavi. Dar n-a fost sa fie. Vasul se izbi de un munte subacvatic si se sparse in aschii si scandurele.  Numai noi trei am supravietuit, pentru ca Rhea furase nuci de cocos, Sue banane, iar eu cam un sfert din ciocolata si o sticla de apa. Trebuia sa traim.

Am ajuns la mal mai mult moarte, cand o doamna cu suflet mare ne-a luat la ea, ca sa ne imbrace si sa ne ajute. Si apoi,deja stiti….

-Bietele de voi, prin cate ati trecut!exclama Michel trist.

-Asa ceva nu vezi nici macar in carti batrane, pe cuvantul meu! rosti Jan emotionat.

-Ca mi-ai adus aminte de batran…Jan, hai cu mine!

-Unde ma duci Miriam?

-La batran. A zis ca dupa ce va zic povestea sa te iau si sa mergem la el.

-Bine, hai. Ne vedem dimineata in cafenea, prieteni?

-Da!

-Eu pregatesc vas de plecare, zise Jerry entuziasmat.

-Foarte bine! Ne vedem atunci!

Si o luara agale spre samanul care mangaia un soim.

-Voi ati suferit cel mai mult, asa ca primeste copila colierul de pietre fermecate si cartea care deschide drumul spre zei, iar tu, baiete, ia soimul asta sa va calauzeasca, si briceagul.

Era pumnal aidoma cu cel al lui Michel, gemene. “De parca ar fi stiut ca sunt ca frati”, gandi eu.

Dimineta ne gasi in cafenea, unde primarul portului ne oferi din partea sa cartea pe care o citeam,cu urale de viata lunga si-nsorita.

-Am vazut toata lumea, iar apoi ne-am intors aici cu totii, in talazurile vioaie ale marii albe, cu cantecul lor, caci alb era si cerul in zilele-alea doua, dragilor! Alb cum e omatul!

-Adevarat bunico? o intreba pe Rhea o mogaldeata de trei ani, cu ochi de stea.

-Da, adevarat. Bunicul era un marinar taare destoinic…

Stand pe banca, o lacrima ii cazu batranei Rhea din ochi; clopotul batuse iar de  

12- aceleasi batai,  oameni si locuri de acum 60 de ani.

Pentru ca, oricat ai incerca, unele lucruri chiar nu se schimba.

Advertisements

Noapte cu soare

Image

Era iarna. Iarna si, cu toate astea, soare. Da, vezi tu, iarna era pe sfarsite. Altfel, ai fi putut jura ca timpul s-a oprit in loc si n-avea sa mai plece din locul asta vreodata. Ramanea acolo, in satul colorat in cenusiu si mocirla. Timpul trecea lent pe-acolo, rar
intamplandu-se ceva cu-adevarat notabil. Caci, intre doua anotimpuri, asa masurau oamenii vremea, scurgerea ei- in intamplari.
Si oamenii..Oamenii nu erau oameni. Erau arhetipuri, personaje, fatete, dar din oamenii intregi, adevarati, nu mai ramasesera nici macar unul. Unii-au plecat, altii-au murit, iar altii, putini din fericire, au devenit la fel ca restul, cenusii.
Aveam soarele-n spate, cu razele captate toate de gluga cenusie, si mergeam la vale. Vedeam apa ce facea griul asfaltului sa semene cu o bucata de catifea, in timp ce masuram, cantaream din ochi aidoma unui judecator iscusit totul- case, oameni, zapada, cerul, padurea, interiorul. Magazinul Profesorului se-nchisese, vestind parc-o viitoare pustietate, iar oamenii se balaceau in aceeasi saracie ascutita care ajunsese, in rastimpul in care nu ma mai vazusera, sa le lase cicatrici adanci pana si pe chipurile candva netede, goale cu totul.
Ca pana si ochii le erau goi acestor asa-zisi oameni. Si, in general, erau goi toti. Goi pusca. Era ceva tragic, ceva nemilos si infiorator in nuditatea asta absoluta, absurda si gregara. Ma duceam la vale, spre ceea ce vedeam a fi parte din radacinile mele. Prinsa intre doua lumi, inca aveam curajul sa refuz orice tangenta cu valorile si normele lumii gri din care abia reusisem sa ies. Imi luasem de una singura permisiunea de a vedea lucrurile altfel decat ei, si, in general, de a le vedea.
In lumea in care imi aveam, de bine, de rau, radacinile, pana si cerul era altfel, era diferit. Norii erau, cel putin seara, gatiti in nuante felurite, ce acopereau tot spectrul, de la portocaliul scapat definitiv de sub control, la rosul visceral. Asa stiai ca e apusul de altfel. Asa si dupa dangatul de clopot ce venea dinspre biserica. Oamenii nu foloseau ceasuri, le purtau doar ca s-arate ca au. Cerul, nici macar dupa rasaritul lunii, nu era indigo. In lumea ce ma adoptase, in schimb, o data cu venirea apusului, nuanta molcoma si senina de azuriu, poate singurul lucru ce unea cele doua lumi, altfel la poli opusi, se stingea.
Mergeam gandindu-ma la culorile ce le avusese lumea asta candva. Ma gandeam la cum o fi aratat lumea asta pe vremea cand Nas trecuse si el, ca un novice, in galeriile prafuite ale personajelor atemporale, ce-au sa treaca din gura-n gura peste atatea alte generatii, asa cum s-a intamplat de-atatea alte ori. Asa au ajuns sa fie toti cenusii, toti identici- trasatura de arhetip, de personaj, de ne-om li s-a transmis prin siretlic, prin aer, ca un microb, prin povesti la gura sobei.
Eu sunt Ela, si nu stiu ce m-astept sa gasesc la tine de-ti spun toate astea. Ah, si nu
m-asteptam sa ai o canapea in camaruta asta. E totul atat de freudian…ah, dar sa continui. Am mers si-am si ajuns. In bucatarie, pe geam, se vad doua siluete. Sunt ele, Tina si Vera, doua dintre radacinile mele umane. Intru, le iau in brate- au amandoua ochii tristi. Imagineaza-ti numai: doua perechi de ochi mari, negri si tristi.
-Ce e ma cu voi? le-ntreb, cumva prevazand raspunsul.
-Ce sa fie..ce stii. A venit iar aia ca sa faca pe lupul moralist. Ca de ce n-are Tina note mari, ca de ce nu vreau eu la facultatea de medicina..Doamne, si cand o vedeam rosie la fata, cu paru’ ala zbarlit in toate directiile, urland ca o salbatica la noi, ca si cum am fi noi vinovate de toate neimplinirile ei..N-o mai suport, ma intelegi??
-Da, i-am zis cu o voce franta, stiu cum e dar stiu si ca va fi bine, le spun jucandu-ma cu parul lor. Mereu m-a lasat muta durerea altora si, de obicei, durerea celorlalti ma doare cu mult mai mult decat o face a mea.
Am stat, am vorbit, am desenat si..am plecat. Am plecat cumva daramata pe dinauntru, gandindu-ma la ce monumente sublime ale durerii sunt copilele astea doua. Norii erau un roz din cale-afara de aprins, amestecati cu cateva tuse timide de gri, care in combinatie cu albul zapezii si mirosul de lemn vechi si umed al gardurilor conturau un tablou de-a dreptul sinistru. La intoarcere, doi batrani crispati de vreme stateau la birt, de vorba, cu linistea celui care nu mai asteapta nimic de nicaieri. Trec, cu ochii pe cer si cu gandul
de-a nu ma mai intoarce vreodata, gand vechi de altfel. Mergeam cu pas intins si poate nu m-as fi oprit de n-auzeam o voce undeva in spate:
-Salut! Ce faci?
Am tras aer si i-am raspuns, desi in mintea mea se-nvalmaseau atatea.
-Bine, de la fete, tu?
-Eu cum ma stii. Sau, in orice caz, aproximativ. Dar nu prea pari nici tu schimbata.
-Ar trebui? il intreb cu-n zambet amar pe intiparit pe buze.
-Ei, Doamne, nu! Stii prea bine, noi te iubim oricum, fie ca te schimbi sau nu. Stii doar cat ne esti de draga.
-“Noi” ? “Ne” ? Care “noi”, de unde-atata?
-Cum care “noi” ? Noi, oamenii tai de-aici, pe care i-ai lasat la vatra.
-Ah. Voi..Ciudat. N-am avut niciodata impresia c-as conta pentru comunitatea asta, sau cum va place voua sa-i ziceti. Sau pentru voi oamenii conteaza si sunt pretuiti doar atunci cand pleaca sau cand mor?
-Esti rea. Doar atunci ne amintim de ei, doar ne stii firea, ne-o stii prea bine. Tu ai plecat…de tot?
-Da. N-am ce mai cauta aici, nu mi-e locul. Si da, v-o cunosc prea bine, dar n-am
inteles-o niciodata.
-Pacat, erai…altfel.
-Stiu prea bine, de-asta si plec. Hai c-am ajuns la poarta. Poate mai vorbim. Pa!
-Bine, pa! Cu siguranta mai vorbim.
-Daca zici..
Am deschis poarta si-am intrat. Am luat scrisoarea ce se gasea-n cutia postala si-am inceput sa urc ulita jilava cu pasul sigur al omului care stie ce-are de facut de la acel moment incolo.
Cand am ajuns, deja se-ntunecase. Am aruncat o ultima privire satului de case pitite printre dealuri si-am inceput sa ma gandesc. M-asculti?
-Da, n-am pierdut nimic, continua.
Ma gandeam la omul cu care m-am intalnit in drum spre casa. La cat l-am iubit, la cat
l-am dorit, la cat l-am plans. As fi dat orice sa nu mai stiu nimic, dar parca-mi e mai bine. Parca-mi pare bine sa-i vad degradarea aflata-n plin apogeu, sa il privesc in fata acum insexpresiva. Mangai scrisoarea si-ncerc s-o deschid fara sunet. Reusesc s-o deschid, reusesc s-o citesc.
Imi spune ca e norocos sa ma aiba, ca sunt de neinlocuit si ca o sa-mi fie mereu alaturi. Nu-mi venea sa cred ca pot fi, pentru cineva, de neinlocuit, indispensabila.
Stii, n-am inteles niciodata de ce se sperie oamenii de intuneric. De intuneric si de noapte in general. De ce le asociaza intotdeauna cu Raul. Nu s-or fi plictisit de cliseul asta rasuflat? Mie-mi place noaptea, as putea spune ca e anotimpul meu preferat chiar.
Ador linistea aia specifica noptilor tarzii, e-atat de..de naturala, de fireasca! Si-ntunericul e, intotdeauna, un val din cale-afara de moale, ce invaluie si cucereste totul in jur. Merg incet prin casa, pe dibuite, sa nu m-auda nimeni. Intreaga casa si, in general, intreaga asezare era invaluita-n negura si calm.
Ma gandeam la ce-avea sa urmeze, plimbandu-ma prin casa, mangaind intunericul cu podul palmei si cu varfurile degetelor.
-Am sa plec. Departe, de tot.
-Da, insa e asta o idee buna?
-De ce n-ar fi, ce sa fac aici? Sa mor? Sa ajung si eu ca astia, cu privirea goala si cu fruntea-ncruntata? Lumea mea nu-i nici pe departe o lume gri, sau o lume a portilor inchise cu lacat, nu. Mie mi-e sete de culori, de viata, de realitate, nu pot trai altfel, nu pot trai asa! Nu..o sa plec. O sa plec si-o sa-mi gasesc lumea care sa ma adopte, o lume care sa ma primeasca si care poate chiar sa ma iubeasca, intr-un final.
-Bun. Si daca n-o vei gasi? Atunci ce?
-Atunci o s-o creez eu, din nimic, de la 0. O iau de la geneza, oriunde dar nu aici. Va fi o lume cruda, vie, colorata si carnavelesca, o lume cum asta n-o sa fie niciodata. Da, va fi o lume frumoasa, stralucitoare in cruzimea ei, una ce nu va cunoaste nici pic de linearitate.
-E bine ca speri. Tu fa ce vrei, ce crezi de cuviinta, insa nu vei putea spune ca nu te-am avertizat. Ramai cu bine!
La capatul acestui acestui sfasietor monolog interior, m-am gasit in curte, plangand, tremurand, mangaind zapada. Inalt ochii sa mai vad o data Cerul, acel Cer care m-a tinut captiva-n lumea asta lineara, si pentru prima oara dup-atatia ani, am simtit un fior rece strabatandu-ma- erau toate fricile mele care, desi captive-ntr-un sipet, reusisera sa evadeze, si-acum se razbunau ruinand si ultimul boltar de liniste ramasa. Asa ca mi-am luat palaria gri din cui si-am plecat. Stii de ce te-am ales tocmai pe tine sa-ti spun?
-N-am nici o idee. Chiar, de ce?
-Fiindca esti la fel de linear si de gol ca ei. Stii, uneori e reconfortant. E ca o intoarcere la geneza, sau cum vrei tu sa-i zici.
-Aha. Inteleg, ii zisei eu, uitandu-ma spre ea. Nu pot spune c-ai facut o alegere buna sau nu, doar timpul va putea decide. Si?
-Si-am plecat. Dus-am fost! Am plecat, asa cum ma vezi. M-am dus, ca mai toti tinerii generatiei mele, in capitala, sa-mi caut viitorul.
-Si?
-Si l-am gasit. Era chiar dupa colt, la iesirea din metrou, parca ma astepta. Un viitor inalt, brunet, cu ochii violeti.
O priveam, cu ochi mari, cum statea cu mainile-n poala si-mi povestea toate astea la lumina unui bec mai chior si cea care se revarsa alene pe fereastra. Eram terapeutul cu cel mai saracacios si mai indepartat cabinet si mi se parea totul atat de bizar, atat de multa incertitudine era-n alcatuirea ei..si eu, un vlajgan cu pielea palida, stateam, pentru prima si cel mai probabil ultima data confuz in fata unei paciente. Si poate m-as mai fi gandit la multe, daca nu-mi destrama visele cu glasu-i de cristal.
-Dar n-a durat. Nici nu ar fi avut cum, eram prea diferiti. Si-n plus, la mine totu-i facut ca sa fie, mai devreme sau mai tarziu, distrus.
-Nu as spune asta dac-as fi tu, dar continua, ii spusei cu voce tremuranda, cumva aproape temator cand am vazut insusi Soarele oglindit in ochii ei. Dar nu era un soare banal, rotund si fierbinte, ci linear si efemer, ca focurile de-artificii ce luminau ades orasul.
-Lumea..Lumea am gasit-o. Nu fizic insa. Am gasit locul unde un asemenea demers ar putea nu doar prinde contur, ci fiinta de-a dreptul. Asa ca, m-am pus pe creat. Ce-a iesit, iti povestesc in alt context, alta data.
Si-a plecat. A plecat lasand usa-ntredeschisa, ca o promisiune a ce-avea sa urmeze. Iar eu..eu am ramas acolo, ascultandu-i cuminte cadenta pasilor pe trepte si gandindu-ma la cate comori mai avea de scos la lumina creatura asta, atat de frumoasa in ciudatenia ei remarcabila. Si-am realizat ca, in marea ei poveste, nu-s nici mai mult, nici mai putin decat un biet paragraf. Un paragraf mic si amarat ce-asteapta sperand cuminte sa il mai mangaie o data cu privirea, pentru ultima oara.

Ultima ploaie

Image

 

Intr-un apus timid de noiembrie se concretizeaza toata poezia defuncta si filozofia lumii, gandea el in timp ce se lasa leganat de mersul trenului, molcom si dulce, spre nicaieri. Parea un batranel fragil si sfatos, care gustase din toate voluptatile vietii.

 Cu un gest tacticos isi scoase tabacherea din buzunarul sacoului, isi aprinse o tigara si incepu sa viseze,privind melancolic fumul ce se ridica asemeni unei jertfe spre cer. La un momentdat, usa compartimentului se deschise si nu mica ii fu mirarea cand vazu ca intra o papusica. Fetita sa tot fi avut cinci anisori; era durdulie, cu pielea alba, bucalata, cu ochii ca iarba si parul inele de aur ce ii acopereau, grele, rochita ei cea neagra.

“Ce faci fetito, unde sunt parintii?Esti singura?”, o intreba vizibil surprins, iar ea, cu o voce calda, de inger ii raspunse.”Da. Mami si tati au murit, iar eu ma duc la buni, sa vad daca mai traieste. Ia uite, ploua!”

Si, intr-adevar, afara incepuse sa ploua cu picaturi mari si colorate. Batranelul o lua in compartimentul sau si deschise valiza.

  Din valiza incepura sa iasa la ivela masti impodobite, bombonele de ciocolata si o carte mare, cu poze. Fetita le privea dezorientata, nu stia daca are voie sa le atinga sau nu.

Zambetul batranelului o incredinta ca e premis, asa ca incepu sa analizeze cu ochi curiosi mastile gatite cu fulgi colorati,cu matase fina, dantela roasa de vreme si sclipici, gusta luand cu o manuta tremuranda bombonica din cutiuta mesterita din acelasi lemn fin, cu arabescuri atent sculptate in el, ca in tabachere, captusita elegant,  cu catifea rosie. Insa cartea cea mare, cu pozele-i minunate, cuceri pe data sufletul speriat al copilitei,

ducand-o in alta lume, una de basm.

  Vazu un baiat cu un bici in mana, ce era ascultat de caluti frumosi, micuti sau mai mari, dar la fel de puternici, un copil serios, cu o palarie mare pe cap, inalta parca pana-n tavan, scotea iepurasi gingasi din fundul ei, facea porumbeii sa rada, iar plantele sa zboare. Aparu, apoi, o fata tanara, cu un corp sprinten de gazela, cu pielea de nea, iar parul imbraca in negru toata faptura ei, pana la genunchi, imbracata cu o rochie albastra de brocart, cu biciul de piele in mana, facea sa joace, supuse, sapte pisici mari, spre teama, admiratia si deliciul privitorilor.

 Caci da, batranul fusese candva circar. Plecase de copil prin lume, caci simtea ca nu isi va gasi locul pe lume pana ce nu-si va indeplini misiunea; aceea de a le smulge oamenilor macar un zambet, de a le da macar o secunda de placere si fericire.

Avusese ocazia sa vada toata lumea si poate tocmai de-aia era mai bun si mai visator ca ceilalti de seama lui.

Insa inocenta fetitei fu captata cu desavarsire, ajungand sa o transpuna chiar si fizic, langa scena cea mare, ascunsa dupa cortina de catifea visinie, ghemuita, temandu-se sa nu fie gasita.

Era ultimul om de-acolo; doar ea si cei doi clovni ramasesera in arena uriasa, ei insisi parand niste uriasi pusi pe sotii pe langa micuta.

Uriasii aveau si ei masti pe fata, desenate maiastru. Aveau pielea alba ca prima ninsoare dimineata, un nas rosu de cauciuc, ochii si gura laargi, conturate cu negru. Vesmintele le erau largi si colorate in nuante tipatoare, tichii contrastante si pantofi albastri, mari, stransi pe glezne, cu varfurile intoarse in mod hilar. Singurul lucru ce ii deosebea era mimica : unul era trist, pe cand celalalt mustea de veselie.  Tortele se aprinsera, iar fata putu sa ii vada cum incep un joc vechi, care ii lega intr-un fel, facut pentru sufletele lor, ascunse dupa masti si ridicol.

Claunul cel trist lua 12 lumanari micute, in culori ce compuneau curcubeul, si le aprinse. Le-a aprins pe rand, pe masura ce se aprindeau aruncandu-le intr-un cerc mare,jongland cu ele mai lent, tot mai lent, pe masura ce flacarile cresteau mai mari.

Flacarile cresteau tot mai mult, pe masura ce clovnul vesel alerga in genunchi in jurul sau, adunand de nicaieri cutite si sageti. Incepu sa arunce cu ele in pereti, fara nici o directie clara, ca intr-un haos general. Erau 14 cutite si 20 de sageti ce zburau in aer, biciuind nemilos resturile de Dumnezeu lasate de cel de dinaintea sa, pana la apogeul nimicniciei.

  De dupa cortina cea mare, toata trairea ludica a sufletului intrus se concretiza intr-un suspin taios ca otrava din sageti. Si, pe data, camera incepu sa se stranga, scena se ingusta, cutitele si sagetile cazura la unison cu un geamat surd, reflectand in raceala ascutita a metalului toropeala mistuitoare a flacarilor cerate ce inghiteau lacome tot cuprinsul incaperii, fara pic de mila.

 Acum, copila era pusa sa aleaga: fie se ducea la unul din clovni si il ruga sa o salveze, fie murea odata cu locul unde fusese martora minunii.

Fugi spre mascariciul cel trist si ii sari in brate, cu toata nadejdea ei ca va scapa. Si, deodata, vazu cum tristetea incepe sa ii paraseasca sufletul si chipul, fiind in acelasi timp inundat de o lumina necunoscuta, ciudata, din alte dimensiuni.

  In acelasi timp, izvorul de veselie incepu sa fie umbrit de sarpele pizmei, ce ii inflorea in ochi. Se lasa la pamant, lua singurul pumnal-stea de acolo si pe masura ce locul trosnea sub forta lumanarilor, inainta viclean spre tovarasul lui, care incerca cu orice pret sa scape, atat el cat si copila, de valtoarea ce atingea asemeni unei promisiuni de razbunare cerul, si luna, si norii.

 Alerga ca nebun, caci voia prea tare sa scape prin biata copila si sufletu-i putrezit

de-atatea lacrimi, incat nici nu vazu de ce gingasa faptura din bratele sale il strangea tot mai tare de mana.

Tovarasul sau de joc si hoinarit prin lume, omul alaturi de care impartea bucurie altor oameni,era acum posedat de ura si pizma,nebun gonind cu pumnalul in mana prin marea de foc pentru a-l ucide si a sfarsi astfel totul.

 Dar din tavanul inalt incepu sa picure; era sange .Reusise sa il zgarie pe gat cu lama cea inmuiata in venin si cianura, iar acum sangele sau ucidea valtoarea cea nemernica. O salvase, dar nu asa cum voia, iar ea, pentru a-i rasplati sacrificiul, lua patru lumanari aprinse, le aseza in forma unei cruci, ingenunchie si striga o incantatie nascuta odata cu timpul, invatata de la batrana satului.

 Atunci, o gaura incepu sa se caste sub ucigasul al carui ras de psihopat cutremura ceea ce mai ramasese din cupola uriasa, facand cortina sa joace, terifiata de cele ce vazuse.

Pamantul il inghitea pe cel a carui fapta il cutremurase, insa lent, ca sa poata auzi cum rasu-i devine raget de disperare.

Cupola se darama, iar el fu inghitit in totalitate de pamant, razbunator al sangelui varsat, sub privirile impietrite ale copilei, care fugi de locul atrocitatilor plangand, tremurand.

In urma nu mai ramasese decat o feriga mare nascuta dintr-un morman de scrum, o dara de praf, mirosul de mosc, de liniste si pustiu. Totul era disparut acum.

  Cartea cea mare se terminase, odata cu tigara batranului. Acesta alese cea mai frumoasa masca din toate si i-o oferi cu sipetul in care erau bomboanele, spunandu-i duios

“Sunt ale tale acum, dar iti doresc sa nu ai nevoie de ele. Pentru mine, e prea tarziu.”

Inchise ochii si se duse si el. Unde? Acolo unde nu se stie. Fetita ofta si se aseza sa priveasca pe geam.

 Ploaia se oprise, dar trenul tot cutreiera prin marea de alb. Ninsese, iar ea era purtata spre alte tarmuri, alte povesti, alte iluzii…Caci totul e fara de sfarsit, nu doar timpul si adevarul.

 Ca ludicul unei imagini cu un copil in leagan, cadou de la si catre viata. Fara menajamente, cenzura sau resentimente. Doar ludic si-atat.

 Simplu, nu?