Zidul

Image

Era o dimineaţă ciudată. Afară ploua mărunt şi rece, ştii tu, genul ăla de ploaie care, atunci când te-atinge, îţi pătrunde, prin pori, până-n suflet. În casă, focul încă mai arde, ce dacă-i primăvară? Oricum nimic nu merge cum ar trebui prin locurile astea. De fapt, nici nu se ştie cum „ar trebui” să fie, la modul concret cel puţin. Mă uitam pe geam, şi poate aş fi făcut-o şi azi, dar…

Era chiar acolo, în acelaşi spaţiu cu mine, mă privea şi…atât. Eu aşteptam, ea aştepta, liniştea devenea din ce în ce mai grea, mai apăsătoare, aproape fizică.

-Ce?

-Nimic, ce să fie? Te priveam şi eu..

-Da, sigur! Nimeni nu priveşte un om..şi-atâta tot. Deci?

-Deci m-ai prins.

-E bine c-o recunoşti, alţii n-au fost în stare, îmi spuse zâmbind amarnic.

-Da? Lasă-mă să nu te cred.

-Ehh, cum vrei.

Cumva, mă bucuram c-a rupt tăcerea, căci lucrurile începeau să devină, în acel

clar-obscur al încăperii, mai ciudate decât ar fi putut oricare din noi suporta.

O chema Ana şi-avea ochi verzi, o privire pătrunzătoare şi-o umbră de tristeţe adâncă ce părea să-i domine întreaga făptură, lucru care-i dădea, pe lângă nota de tragism după care-i recunoşteam cadenţa paşilor pe holuri la ore la care nu mai e nimeni treaz, un iz aparte de tensiune care-o făcea recognoscibilă oricui, fiind de-ajuns s-o priveşti cu-atenţie numai o dată. Îmi plăcea că, deşi nu-mi dădea atenţie, îmi oferea atât de multe, și parcă mă tenta…

Era ceva bizar în aerul ăla închis, de parcă prin acel aer rătăceau o sumedenie de poveşti, nu toate cuminţi, ce-şi aşteptau rândul spre a fi povestite. Se tăcea cu stil, cu graţie, cu o naturaleţe vecină cu Firescul. Cumva, nici n-ar fi putut fi altfel. Poate că nici n-ar fi trebuit să fie altfel. Dar…n-a durat mult.

Chiar dacă părea de piatră, ardea. Simţeam că-i place, că vrea să m-audă, să mă vadă, să m-adulmece. Îi plăcea să mă simtă, iar eu..eu ardeam de nerăbdare s-o învăţ. S-o ştiu pe de rost. S-o repet iar, şi iar, şi iar, până când n-aveam s-o mai uit vreodată.

-De ce te fereşti, Anişoară?

-De lume. Nu are de ce să mă cunoască. Ce bine crezi tu că mi-a făcut mie,  vreodată, lumea?

-Vorbeşti ca o naivă, lumea nu trăieşte ca să facă bine.

-Atunci de ce se mărgineşte la a face rău? E mai comod, sau ce?

-Da. E, într-adevăr, mai la îndemână. Mult mai la îndemână.

-N-o să înţeleg niciodată asta, să ştii, oftă ea.

-Nici nu trebuie. Lumea nu e făcută să fie înţeleasă, ci dominată, i-am răspuns eu, aproape şoptit, luând-o în braţe.

Tremura. Tremura toată, din tot corpul. Nu era nici de frig, nici de frică, ci era unul din acei fiori care răzbat din străfundurile interioare până la suprafaţă, în piele.

Am luat-o de mână şi-am plecat. Nici azi nu pot şti cum de a vrut. Cum de-am plecat, amândoi, mai mult dezbrăcaţi decât îmbrăcaţi pe-un vânt năpraznic, ce ameninţa să mute clădirea cu totul, şuierând strident, fără umbrele, pe una dintre acele ploi torenţiale.

-Unde mergem?

-Oriunde. Astăzi, tu decizi.

Şi..asta a şi făcut. Am mers, şi parcă nu ne vedea nimeni; pe străzi înguste, dosnice, unde ploaia abia dacă pătrundea, goale, aproape morbide în pustietatea lor. Mă vedea zâmbind şi parcă nu credea.

Într-un final, am ajuns şi la destinaţie. Care? Un zid. Da, un zid. Atât mai rămăsese, un zid care, acum, era colorat de meşterii nopţii în culori explozive.

-Am ajuns, îmi spuse ea c-o voce şoptită, aproape tristă.

-Da? Ce-a fost aici?

-Casa mea. Casa mea la vremea când tot oraşul ăsta pe care-l vezi înălţânddu-se cinic, ameninţător, din toate părţile, a fost nici mai mult, nici mai puţin de-un simplu sat.

-Ăsta, sat?

-Da. Iar zidul ăsta are chiar şi-o poveste. Bine, are mai multe de fapt, însă acum îţi voi spune doar una.

-Te ascult, zi.

Se aşezase pe pământul ud turceşte, şi-ncepu să-mi spună, cu voce lină.

-Eram tânără, la vreo 18 ani. Era Epoca de Aur, fix perioada aia crudă. Eu, în casă, făceam ţuică. Ştiam eu prea bine că e interzis de lege, dar cu toate astea, o făceam. Aveam nevoie de bani pentru micuţe, să le cresc. Toate bune şi frumoase, până aud eu o bătaie-n uşă. Deschid, şi ce să vezi- miliţia. Mă pârâse dragul de bărbatu-meu. Îi bag eu în casă..

-Şi, ce s-a întâmplat? o-ntreb cu sufletul la gură, aşezându-mă lângă ea, cu spatele lipit de zidul rece, ud şi colorat, care prinsese parcă viaţă.

-Îi bag eu în casă şi unu’ dintre miliţieni îi zice ăluilalt: „Du-te tu şi mai vino cu doi”, că le trebuia să-i aibă de martori. Şi-au găsit, a venit prostu’ de Matei al soră-mii Ioana

şi-ncă cineva, nu-l mai ţin minte.

-Să-nţeleg că până la urmă te-au prins..

-Ei, pe dracu’, nu, ascultă! Până să vină cu martorii, eu îi zic şefului de post, care rămăsese cu mine, „Şefule, ieşi mata afară ca să fac şi eu patul, că e casa vraişte, şi mi-e ruşine, o să mă cânte martorii prin tot satul!”. Iese el din casă şi eu, repede-repejor, închid uşa. Închid uşa, pun zăvorul, şi adio! S-au rugat apoi jumătate de oră să-i las înăuntru.

-Da? o-ntreb eu din ce în ce mai mirat.

-Da, clar. „Anico, deschide Anico uşa, nu ne lăsa aşa!”, însă nu auzeam nimic, ştiam doar c-am două fete de crescut şi atâta tot. Şi că bărbatu-meu era incapabil să aibă grijă de el, dar de noi. Asta se întâmpla undeva prin ’73. La 16 ani după, a fost Revoluţia. Nu mi-a părut nici rău, dar nici bine că s-a dus regimul. Bine, poate nici n-am înţeles-o prea bine, aveam 30 de ani atunci şi deja o mare grămadă de belele pe cap.

-Dar tu ce crezi că s-a întâmplat atunci?

-Mai bine zis ce nu s-a întâmplat. Oile n-au mai putut fi minţite, amăgite,controlate. Nu cred în minciuna cu mulţimile dirijate. Iarna aia a fost răgetul de neputinţă al unei mulţimi care fusese dirijată mult prea mult şi, în cele din urmă, prea prost. Revoluţia a lucrat în umbră, în paralel cu Regimul, pe care l-a urmărit, ca o fantomă, întreaga sa viaţă.

Trase aer în piept şi mă privi în ochi. M-am uitat şi eu la ea, nici nu ştiam prea bine ce caut acolo, lângă ea, lângă zid, pe ploaia aia infernală. Şi-am înţeles cât de tare mă atrăgea, cu toate nuanţele privirii sale şi, de fapt, tot ce ţinea sau ar fi putut ţine de firea şi făptura ei. Îi învăţasem ritmul paşilor şi ce mă fascina la ea peste măsură e bănuiala că, de fapt, ritmul paşilor e ritmul inimii ei.

O priveam cu ochi grei de-atâta ploaie, ceţoşi, şi mă gândeam la câte lucruri splendide aş putea face cu ea lângă mine. Da da.. Aş exila-o în atelier şi-aş învăţa-o pe de rost. I-aş învăţa contururile corpului, atingerile nuanţate, colorate de mici explozii vocale, gesturile de-atunci când i se pare că e, în sfărşit, singură, că e momentul său de libertate. Aş învăţa-o mânjită de vopseluri ciudate, urmele de degete lăsate ca pe mângâieri pereţilor, iar apoi, epuizată şi cu priviri rugătoare, aş da-o înapoi lumii, deşi ştiu că n-aş mai fi deloc acelaşi om în ochii ei verzi. Da, aş fi crud, dar…e doar un vis.

Vezi tu, orgoliul m-a orbit de-atâtea ori, încât..acum nu-mi mai permit nici măcar acel dram de risc ce era, cândva, mai vital decât apa pentru mine.

-Uite, dacă vrei îţi mai spun, zise ea cu glas cristalin, rupând tăcerea aşa cum o croitoreasă pricepută rupe aţa cu dinţii.

-De exemplu eu. N-am fost membră de partid, n-am lucrat la CAP. Eram ţărănistă, făceam contrabandă cu ţuică să îmi cresc copiii şi nu m-am înţeles niciodată cu puterea. Umblam tot Bucureştiul, cât îl ştii tu de mare, la pas, întrebând din poartă-n poartă dacă vrea careva ţuică. Şi era vară, şi era cald, şi bidoanele grele, dar n-aveam ce face. Ajungeam acasă în toiul nopţii, dar aia era. Aşa am luptat eu, şi-au mai fost mulţi ca mine. Aveam şi serviciu, iar biletul de autobuz îl lipeam noaptea la lumânare unde mi-l compostase ziua, cu grijă, ca să nu se vadă, şi mergeam cu unul până se rupea. N-o să neg, au fost vremuri grele, şi-s mândră că n-am ales „binefacerile” Partidului.

Era tânără, dar vorbea cu atâta patimă încât ardea la propriu, ca o torţă şi vorbea ca o bătrână aprigă..

Doamne, câte ar putea face femeia asta! Se lăsa întunericul, dar nu părea că asta ar deranja-o cumva.

-Se lasă noaptea Anişoară, nu ţi-e frică?

Un râset inconfundabil, aproape ireal de cristalin zgudui împrejurimile, făcând orice temere să se-ascundă, ruşinată, într-un colţ.

-Frică? De ce? De cine? Mircea, nu fi naiv, la vremea asta totul capătă alte forme, alte sensuri, alte contururi..De nuanţe nici nu mai vorbesc, căci acum se spun şi se ascultă cel mai bine poveştile. Eşti pictor doar, ar trebui să ai şi tu habar! Doamne, tot eu să te-nvăţ?

Am tăcut, ruşinat, aidoma unui elev de şcoală generală muştruluit de diriginta cea frumoasă pe care-o admira în secret.

-Ai dreptate, nu ştiu la ce m-am putut gândi. Tu eşti alt tipar..

-De bună seamă că da, îmi zise râzând zeflemitor, iar faptul că ai gândit, că ai putut gândi într-un aşa moment..

-E greşit? o-ntreb speriat.

-Nu, din contră. Înseamnă că eşti bine legat în realitate, ceea ce e un lucru minunat.

Cumva m-a mirat, era poate pentru prima oară când îmi spunea, explicit, că îi place ceva din ceea ce fac, lăsându-mă să cred, să sper chiar, că îi plac.

Timpul trecu, iar Ana o luă încetiţor spre casă, vizibil îngândurată. Ştia c-aveau să o vadă vecinii, că vorbele aveau să curgă iar, din ce în ce mai abundent, ca un izvor nesecat de răutăţi gratuite şi venin. Dar azi era diferit. Ştia, simţea că nu trebuie şi nu mai poate să-i mai pese de ceea ce se spune pe la colţuri, prin scările de bloc sau ganguri. Şi asta nu că ar fi fost în vreun fel superioară lumii în care îşi ducea viaţa de-atât amar de vreme, ci fiindcă pur şi simplu simţea cum preocuparea asta excesivă, aproape maniacală pentru ceilalţi, pentru ura lor, o seacă. O golea de tot ceea ce era bun în ea, o golire tot mai feroce, mai muşcătoare cu fiecare zi ce trece, cu fiecare privire în oglindă, cu fiecare zâmbet, pas, apus.

Intră în scară liniştită şi-ncepu să urce cu pas lin, silenţions, evitând să mai privească-n jur dacă nu cumva vreo bătrână insomniacă îi urmărea parcursul pe vizor. Descuie mansarda-n care trăia şi, fără nici un preambul, se-ntinse în pat. Nu, în seara aia n-avea să doarmă. Va privi cum toate obiectele sale pe care le-ndrăgea şi pe care le cunoştea atât de bine, vor căpăta alte valenţe, alte contururi, alte rosturi.

Pardoseala camerei era tapetată cu hârtii, acte, foi arse doar pe jumătate, scrisori, file goale, dar nu asta conta. Păşea printre ele cu eleganţă, în vârful picioarelor, oprindu-se lângă fereastra cea mare, care dădea spre cartierul adormit sub pătura de stele a cerului.

„N-o să fiu niciodată bine”, gândi ea mângâind cu vârfurile degetelor vitraliile ferestrei şi oftând adânc. „Nu, n-o să fiu, oricât m-aş minţi- Am tendinţe sociopate observ, dar e bine, sunt doar în stadiu incipient deocamdată, nu-i mult. Şi am o atitudine defectă faţă de lume. Prea văd totul negru. Mă tem să nu devină mai mult. Mai mult decât pot eu controla, mai mult decât aş putea suporta.”

Începu să plouă iar. Din nou, dar de data asta era o ploaie abundentă, sălbatică, răsunătoare, o adevarată ploaie de vară. Acum îşi permitea să vorbească, să-şi ţină, cu şi pentru sine, un discurs.

„Ştii Ană, ai evoluat. Nu ţi-o fi venind ţie s-o crezi, dar aşa e. Eşti…eşti aproape mai bună. Nu, nu mai bună „decât….”, opreşte-te din făcut comparaţii absurde. Mai bună decât vechea tu, nu îţi e asta de ajuns? Lasă lumea, că lumea-i rea şi proastă. Ce ţi-a făcut ţie lumea, ce lucru bun? Exact, nimic, aşa că opreşte-te. Acum!”

Nu avu vreme să-şi termine gândul, când o bătaie-n uşă o readuse la realitate. Era..Mircea! Deschise, deşi era ultimul lucru la care se aştepta în acele momente.

-Tu, aici? La ora asta?

-Da. Nu mă primeşti? întrebă el cu un zâmbet instigator, de ştrengar.

-Eh, da! Pe ploaia asta să te-arunc în stradă?

-Păi, nu e ceva neapărat neobişnuit. După câte-am pălăvrăgit azi stând în ploaie, zău de nu-s imun. Dar n-o să mint…mi-a plăcut.

-Doar de-asta eşti aici, nu? râse ea. Dar mai bine ai intra în casă, eşti ud tot şi vecinii mei mai mult ca sigur nu dorm.

-Ăsta-i un bloc de insomniaci, jur! îi spuse el râzând cu poftă.

-Poate. Dar mai bine vino cu mine, zise ea pe-un ton aproape şoptit, luându-l de mână şi încuind uşa-n urma lor.

Se opriră lângă fereastră, admirând scurgerea lascivă a ploii pe sticla colorată a geamului.

-Aici erai?

-Da. Mereu mă-ntorc aici, e axul lumii mele fereastra asta, nu ştiu de ce.

-De ce trebuie să ştii şi tu? Ştiu eu, ţi-ajunge.

-Da? De ce? Şi..tu de unde ştii?

-Vrei să pleci. Uite, dă spre pod, spre partea cu zidul, spre ieşirea din oraş. Ai pleca şi ai rămâne.

-Nu ştiu ce să-ţi zic, nu le-am privit niciodată aşa, eu am alte unghiuri..

-Observ. Nici tu nu le ştii prea bine care-s alea, însă ştii că le ai, râse el ironic. E un început bun, crede-mă.

-Poate. Eu mă tem de multe. De prea multe. Sunt umbra fricii mele. Poate că, la nivel inconştient, mă tem chiar şi de lumina asta lăsată să ardă-n hol. Nu ştiu să-ţi explic cum mai vine şi asta, deci nu-mi pune întrebări.

-Teamă zici..

Şi deschise fereastra, fără un sunet, lăsând ploaia şi vântul să intre, foile să zboare prin cameră, iar pielea Anei să se înfioare. Complementar cu sunetul ploii, ce pica aidoma unei mângâieri liniştitoare, din vecini se auzi cântând: „Mi-a zis nu-ţi fie frică, frica te omoară!”. Fatală sincronizare!

-Vezi? Până şi radiourile ştiu asta, doar tu ai mai rămas pe lângă.

-Şi nu mă-nveţi tu, Profesore? îl ironiză ea cu zâmbetul pe buze şi ochi scânteietori.

-Nu. N-am venit aici să fiu maestru.

-Atuunci?

-Vreau să te-nvăţ pe de rost, moleculă cu moleculă, îi şopti el în timp ce buzele-i alunecau pe gâtul ei de porţelan.

-Mmm..mi s-a zis că-s complicată, că nu pot fi niciodată înţeleasă- Te încumeţi?

-Da, mă încumet. Şi dacă va dura o viaţă, cu atât mai bine! Nu voi avea ce regreta. De ce ţi-e ţie cel mai teamă, întrebă el în timp ce-o ajuta să se dezbrace.

-Sincer? Mă tem de singurătate, e cel mai mare rău care mi s-ar putea întâmpla: să duc o viaţă de pustnic, singură-cuc.

-Nu te minţi Ană, toţi suntem singuri.

-Ştiu, dar parcă-i mai suportabilă când o-mparţi la mai mulţi.

-Posibil, însă ai nevoie de singurătate, altfel o să mori de epuizare. Complementaritatea este vitală. Uite, hai să-ţi spun o poveste. Vrei?

-Da, chiar sunt curioasă. Schimb pe schimb până la urmă.

-Când veneam spre tine, am trecut pe lângă un spital.Acolo, văd o familie care tremura de spaimă-n curte, pe lângă o ambulanţă. Erau vreo 10, ţigani, însă erau înstăriţi. La un momentdat, văd că apare o asistentă, iar familia o încercuieşte de-ndată. „Ce s-a înâmplat?” „E la reanimare.” „Va fi bine? Nu-mi lăsa fetiţa să moară, doamnă!” vui glasul mamei, în timp ce se trăgea de păr, cuprinsă de disperare.

-Of, bieţii oameni! Şi?

-La un moment mai îndepărtat, apare un medic în vârstă, cu un sicriu în braţe. Ştii cât era sicriul? Cât o cutie de pantofi. Părinţii erau devastaţi. Pe o străduţă apropiată, la biserică, alţi ţigani aveau nuntă. Şi nuntă de-aia cu fast: limuzină, covor roşu, aranjamente florale opulente..Iar ceilalţi îşi botezaseră copilul în spital, pe moarte. Înţelegi? Asta e complementaritatea , iar lumea are nevoie de ea ca să meargă.

-Da, înţeleg. Însă eu îmi caut, cu disperare, echilibrul. Pentru că mi-e teamă să nu dau înapoi într-un moment de slăbiciune. Să mint iar, să mint…nu mai vreau, pot mai mult de-atât, mai mult decât să mă învârt în acelaşi cerc vicios.

Nu a lăsat-o să termine. O luă pe sus şi-i zise:

-Am să te învăţ să nu mai gândeşti aşa, îţi colorez viaţa şi o să te redau lumii prin ce voi picta în viaţă, dar azi, acum, o să te-nvăţ pe de rost ca pe-o poezie furtunoasă, şi tu vei învăţa să taci,să te bucuri de linişte, căci nu mereu liniştea e semnul morţii.

Şi aşa a fost. Printre foi, aşternuturi şi-aşa răvăşite, goi şi fără gânduri, fără timp sau spaţiu care să-i îngrădească în vreun fel, fără idei pe care să le mai discute, între două loviri de fereastră şi câteva raze de lună, povestea ce-ncepuse sub vălul protector al ploii ardea, arzând o dată cu tensiunea adunată, tot ceea ce-i rodea pe protagonişti pe dinăuntru. Şi, mângâiere după mângâiere, atingere după atingere, compuneau o simfonie a gemetelor, îndoielilor şi neputinţelor resimţite, pe rând, de amândoi.

Nu ar fi zis niciodată Ana, ce se simţea la fel de fragilă ca un vas de porţelan ce-a fost spart şi relipit, şi la fel de trecătoare ca o undă de parfum ce-ajunge prin aer până la tine ca să dispar-apoi în Nicăieri, că se poate simţi aşa.

-Ştii, mi-e bine, îi şopti ea atunci când, rămaşi fără vlagă, se-ntinseră goi-puşcă pe covor, sporovăind din nou, chiar mai cu spor.

-Da, asta e şi ideea, să înţelegi că viaţa poate fi şi este altfel, nu doar urâtă, gri, searbădă şi banală.

-Înţeleg, dar nimic nu durează.

-Nu trebuie să ţină o veşnicie, ideea e să se-ntâmple. Că ţine 10 minute sau 5 ani, e mai puţin spre deloc relevant. Ceea ce contează cu adevărat e intensitatea.

-Posibil. Ştii, când veneam acasă, am văzut un casetofon lăsat afară, care cânta de zor,
spărgând liniştea ploii: „Din dragoste pentru tine,/ Las tot să fugim în lume!”. Nu am înţeles niciodată de ce oamenii vor să fugă în lume. Adică, eu una aş fugi cu drag de lume.

-Iar gândeşti, îi zise el. Nu strica momentul, respiră şi visează. E totul bine acum, aici..

Nu-i spuse nimic, deşi se simţea cumva nostalgică după vechea viaţă, după adrenalina vechiului: a vechii relaţii, a vechii conduceri, a vechii Ane. Ştia că la ziuă avea să rămână singură din nou, dar acum deja nu mai conta. Se simţea pentru prima oară după mult timp liberă de sine, de toţi paraziţii ce-o ruinau pe dinăuntru de-atâta vreme. Azi, prima zi după o viaţă, simţea recunoştinţă pentru cineva. Şi, chiar dacă pleca, îi lăsa o moştenire grea de dus, moştenea de la el cromatica vieţii.

Pentru că, o dată cu ploaia şi deschiderea ferestrei, a uşii, axul lumii sale îşi regăsise lumea, echilibrul, iar ochii ei verzi ardeau acum cu focul pe care-l au de obicei sufletele care, prin împrejurări extraordinare, află despre sine că se trag de la Pasărea Phoenix. Căci lumea e un amalgam de picturi, aranjate bizar de-o mână neştiută, iar descifrarea armonic-a aranjării ţine de voia celor mai năstruşnice întâmplări, o succesiune abruptă de lumi neştiute.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s