A accepta, a exista, a fi

3681d009d51e36a9130377eb223e1325

Esse est percipi, se zicea cândva şi încă se mai aude ca o şoaptă prin crame pe la colţuri. Adică a exista înseamnă a fi perceput. Şi…cam aşa e. Ne conducem existenţa după vastele noastre percepţii: ale vieţii de zi cu zi, ale lumii în care, cu sau fără voia noastră trebuie să trăim, ale celorlalţi, dar percepţia primară, bazală şi de o importanţă crucială în raport cu toate celelalte rămâne percepţia de sine. E, dacă vrei, dragă cititorule, ca şi cum intri într-o maare cameră a oglinzilor- tot ce vezi în jur nu e nimic altceva decât propria reflecţie. Aşa şi cu viaţa, percepi cu acurateţe doar ceea ce se pliază frumos pe construcţia ta interioară. De-asta e mai important ce alegi tu să faci cu ceea ce percepi, cu modul în care te percepi. Şi aici apare acceptarea.

Să ne-nţelegem: nu cred în Acceptarea aia cu A, deplină, veşnică, ce-ţi penetrează toate substraturile fiinţei. Aia e o gogoaşă pe care toţi trainerii de dezvoltare personală o vând pe la colţuri cu drag şi spor ca să facă un ban, că au văzut că prinde. Nu dragii şi mai ales dragele mele. Acceptarea e altceva, mai simplu. E asumare, mândrie şi recunoştinţă. E momentul în care înţelegi, în sfârşit, cât valorezi. Când nu mai faci compromisuri nici cu partenerul de viaţă, nici cu şeful, nici cu societatea. Când eşti mândră de făptura pe care-o vezi în oglindă. Când îţi recunoşti rădăcinile, trecutul, şi le oferi atât de necesară legitimitate. Când nu te mai mulţumeşti cu nimic doar aşa, să fie- nici cu slujbe, nici cu oameni, nici cu case, haine sau alte bunuri.

Nu te gândi că e un moment idilic în care un alter-ego extraterestru dintr-o galaxie vecină trimite nişte unde şi gata, aia e, din clipa aia te-ai acceptat şi pe tine, şi lumea în care trăieşti, şi tot universul, că nu e. Poate că e o revelaţie pe care o ai seara târziu, când vii de la muncă, sau dimineaţa când te trezeşti după o seară de pomină în club în patul ei, când toci ceapa pentru mâncare sau iei copiii de la şcoală. Atât de banal e totul. Dar nu atât de simplu. Îţi ia timp să te cunoşti, în primă fază- să ştii ce vrei, cine eşti, care îţi sunt limitele. Şi după ce afli toate astea, va trebui să le foloseşti într-un fel. Abia atunci apare nevoia asta a acceptării. Când îţi stabileşti scopuri care sunt pentru tine, nu pentru alţii. Când vrei să slăbeşti ca să îţi vină bine nu ştiu ce croială de rochie, nu ca să te placă vecinul ce seamănă cu Adonis şi care mereu îţi zâmbeşte atunci când te vede. Când te apuci de sport că ai constatat că îţi e mai bine dacă faci sport decât dacă bei bere şi spargi seminţe toată ziua, nu ca să pice-n limbă după tine pizda aia bună care se face că nici nu exişti.

Pe scurt, atunci când trăieşti pentru tine. Când îţi dai dreptul să alegi şi îţi asumi ce ai ales. Când îţi permiţi. De fapt, cred că ăsta e adevăratul sens al atât de cunoscutei expresii, nu de a ne permite ceva material, financiar, cât moral- să ne dăm voie să vrem lucruri pe care nu le vream înainte, să spunem lucruri pe care înainte le spuneam doar în mintea noastră, să trăim viaţa pe care ne-o dorim, fără graniţe sau nevoia compulsivă de a compara. Să nu ne mai dorim viaţa vecinilor, ci să fim bucuroşi că o avem pe a noastră, o viaţă pe care o putem face cum vrem noi să fie. Şi asta se traduce prin două mari aspecte- autenticitate şi toleranţă. Nu mai simţi nevoia să pari ceva, nu te mai ascunzi după tendinţe.

Nu mai judeci tot ce-ţi iese în cale, că eşti prea ocupat să devii cea mai bună versiune a ta. Şi înţelegi o altă vorbă de aur a umanităţii- toţi diferiţi, toţi egali. Ba mai mult, te bucuri pentru asta.

Înţelegi acum dragul meu cititor ce minune e şi viaţa asta? Şi ce proces îndelungat e acceptarea? Mie uneia, mi-a luat 20 de ani. Adică toată viaţa mea de până acum.Azi nu mai e ca până acum ceva timp.

Nu mai e nevoia aia stringentă de a fi acceptată cu orice preţ de unii oameni. Dacă mă acceptă, prea bine, dacă nu, e pierderea lor. Nu mai plâng o săptămână dacă-mi zice unu că-s urâtă. Nu mă mai gândesc la ce vieţi frumoase au altele de vârsta mea şi cât sunt eu de prigonită. Nu.

Am înţeles că trebuie să ies în faţă şi să spun ceea ce am de spus, să îmi spun cu voce tare şi bucurii, şi tristeţi, şi realizări, şi eşecuri, şi un mare mulţumesc. Fără toate alegerile proaste din trecut, n-aş fi devenit niciodată cea pe care o citeşti acum. Pentru că am înţeles că îmi permit, că sunt extrema pozitivă a unui continuum. Alţi copii cu problemele mele nu trec de 4 ani, eu am aproape 21 şi nu dau semne să mă evapor prea curând. Am învăţat că trebuie să fiu mândră şi să mă comport aşa cum simt, în concordanţă cu ceea ce sunt…o supravieţuitoare. Şi de-asta e frumoasă viaţa, că-mi dă pe fiecare zi motive să zâmbesc aici, în România cea de toate zilele. Că fiecare zi vine cu povestea ei, iar acum am învăţat să preţuiesc fiecare poveste, fiecare om, fiecare zâmbet. Şi-s oameni cărora, orice s-ar întâmpla, o să mor rămânându-le datoare. Şi le mulţumesc şi îi iubesc pentru asta.

O să vină vremea în care şi tu, Cititorule, o să te accepţi, şi te-aş ruga tare mult să-mi povesteşti şi mie cum a fost la tine, povestea ta. Până atunci însă, rămâi cu bine şi zâmbeşte, nu există alt lucru care să te facă mai frumos! Şi nu uita să te mândreşti cu realizările tale de fiecare dată când ai ocazia, că deja sunt mult prea mulţi care tac!!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s