“Proza se scrie iarna”, ziceai filosofic.
“A, da? Pai asta-nseamna ca
In capul meu e iarna mereu”,
O iarna in care iluminatul stradal
E doar o amintire pictata-n cromatici calde,
Pretioase ca amintirile unui batran singuratic
Azi iluminatul a fost inlocuit,
In locul sau ni-i calauza muzica
Si fiecare strada-i cu a sa
Pe strada mea troneaza Verdi,
Iar de-o sa ninga, o fi Chopin,
Dar viata nu mai e un chin.
Cand o traiesti pe datorie
Devine plina de sublim.
Cum ziceam, incepe sa ninga, dar
Ecuatia “zapada+perechi+felinar”
Abia ce si-a iesit din uz de 5 sezoane,
Iar tu pe strazi esti mai stingher ca in bazar
In locul clasicii privelisti siropoase,
A tricotajelor, copiilor care se joaca,
Un cimitir e-acuma lumea toata
Caci ninge, nige cu acid din plin!
Si uneori viata redevine chin.
Pentr-o clipita-n graba vremii.
Oamenii stau si privesc din case,
Drumu-i pustiu, acidul te roade pana la oase
Iar in locul zambetelor, lacrimi atarna pe chipuri
Agatate de priviri ce duhnesc a ura,
A furie, razbunare si parfum
Atunci cand ninge cu acid sulfuric
Pana si apusurile se coloreaza-n verde;
O lume-ntreaga care-si schimba identitatea
Ca prin magie, de la o ora la alta,
Hocus-pocus, abracadabra, alacazam!
La-nceput mi-a fost frica,
“Ce dracu…” mi-am zis incuind usa.
Dar am stat si m-am pus pe cautat
Ca sa gasesc acelasi acid de-afara
Tocmai in cele mai nepatrunse adancuri ale mele,
Atunci am ras.
“Ce dracu”, mi-am zis iar,
“Numai tu te poti teme de tine!”
Asa c-am pus de cafea, doua cesti,
Una era a mea, si a doua
Pentru musafirul ce credeam ca vine.
Mai bine pregateam lapte pentru el,
Caci n-a venit decat un temerar,
Un motan alb cu ochi verzi ce mieuna rar,
Singurul curajos intr-o lume gri;
Goala, fara personalitate, terorizata
De lumea cea noua, de zapada transformata,
De moartea rutinei asa cum era
Am incetat sa rad, l-am mangaiat,
Si i-am impartasit rapid concluzia mea-
Lumea ramane aceeasi, chiar de-si va
Schimba continuu, fara discernamant, identitatea
Si singurul rau real e singuratatea,
Doar ea nu face parte din noi
Si ne invadeaza, erodandu-ne interiorul,
La fel cum acidul sulfuric ne arde carnea
Ea ne arde fiinta, altereaza noptile, existenta,
Iar cand o simtim visceral
Suntem un pic mai departe de pisoiul temerar,
Alb ca o stafie, nebunii unei lumi de carnaval
Cu o memorie scurta, pierduta in aval.
Lumea Lucretiei 