Ziua 5

image

mai stii, noi aveam
o rutina.
esti unicul mascul
mai mult sau mai putin alfa
care se poate
lauda cu asta.

ne trimiteam apusuri
ca pe niste scrisori
de dragoste nescrise,
ca pe-un “azi mi-a fost bine”
mut ca un mim in Tokyo,
ca pe-o

marturisire nesemnata ca
ne-am gandit la celalalt,
ca “uite, ti-ar fi placut,
da’ hai mai bine
sa vedem amandoi imaginea”, dar si

ca un “vreau sa
vedem aceleasi lucruri,
indiferent de cate ore,
zile sau localitati
se interpun intre noi”,

si un semnal al
noptii goale si crunte
ce va sa vina,
cu fiecare in alt pat,
privind spre alt tavan,
ascultand doar linistea
unei alte nopti ucigase;

fara imbratisari, tachinari si povesti,
saruturi de
“stai linistita, e bine, ai
visat urat, dar eu sunt
aici, ca intotdeauna”,
fara respiratii sacadate…
nu, dar sunt.

sunt niste declaratii,
e-o poezie tulburatoare
prin promisiunile lor,
imaginile-astea
pentru altii goale
de continut,
dar deja unul dintre
obiceiurile casei,
ce tin casa pe picioare
si care-l face pe “Eu”
sa fie “eu fara tine”
cat le ia sa se trimita.

si asta ma face
pe mine acum
sa te stiu cu mine
fie ca esti sau nu,
ca un eu fara tine
calatorind prin lume,
poate-poate…

si de-asta eu nu te-am
vrut niciodata al meu.
am vrut sa te stiu liber
dar mereu intorcandu-te
acasa, la ceea ce
vreau sa cred ca iubesti,
ca un motan hamesit.

stii, daca rutina,
sau ceea ce o face sa existe
are sa-si dea obstescul sfarsit,
voi lua apusurile,
le-nramez, iar fiica
mea va sti atunci
ca a iubit si mama ei
odata cu-adevarat ca niciodata,
si ca apusurile-au
fost scrisorile
de dragoste-ale
timpului ei.

pana atunci dar
ma bucur de ce am,
ca sunt, ca esti,
si ca ne suntem,
iar de mi-e dor
imi amintesc iar
ca ridicam ochii
spre acelasi cer
si ma-ntorc sa vad
in mine apusul
scrijelit, mazgalit,
de-o mana de copil.
si-n timpul asta,
viata curge tiptil.

Advertisements

Ziua 4

image

azi e frig in mine,
un frig crepuscular de februarie
inrudit indeaproape
cu frigurile mortii.
azi, din nou,
mi-e frig de tine.

stii, ziua asta e
mult mai buna si
cu siguranta mai altfel
decat obisnuiau sa fie
toate celelalte din an,
azi

am vazut bilateral
pentru prima data
marul ionatan ca un soare,
sau poate soarele insusi
aidoma unui mar ionatan,
despartitura dintre medicament
si cea mai fulgeratoare otrava,
linia subtire dintre viata si
draga ei sora, moartea…
si tot azi am privit
crapatura

ca tu ai o crapatura
pe fundul sufletului,
ca un vas ciobit de timp,
o crapatura ai carei zimti
e imposibil sa nu-i simti
deghizati in zambete

ti-am simtit-o si eu,
dar doar azi am putut
s-o vad in toata ascutimea,
in toata asprimea,
in toata lumina pitita
pe dupa valatucii de fum
nascuti din tigara
ce-o tii zeflemitor intre buze,
zambind ca un copil mare
ce esti.

as fi putut sa ma sperii,
in schimb am ras.
am ras ca de-o gluma buna…
dupa care-am tacut

am tacut si ti-am aratat
“uite, nu esti doar tu,
am si eu una, uite,
uite, a mea
e mai mare, e
mai adanca!”, am ras
copilareste. copiii n-au varsta

“da, numai ca
a mea crapatura
e mai taioasa,
mai ascutita”, zici tu
ca un filosof de ev
preistoric si nepamantean

si iar am ras, ca
stiu bine, nu-s
doua suflete la fel pe lume…
iar asta e destul
sa-mi dea fericirea singuratatii.

asa, intre doua rasete,
ti-am zis ca am totem
o bufnita alba
si tu m-ai facut sa rad
a treia oara la rand,
metodic, batraneste

azi e doar un cuvant,
dar noi nu mai suntem
doar niste oameni
care traiesc cu capul plecat,
nu, avem rasete-n noi
si oceane de stele,
si ceruri intregi numai
din valatuci de fum,
eliberabile doar la zile
care mai de care
mai de sarbatoare,

si nu stiu tu,
dar eu astept ziua-n care
timpul insusi va fi
o singura mare sarbatoare,
de la un capat la altul,
de-a lungul si de-a latul
numai raset si stele,
numai goliciune si curaj,
numai magie si veselie,
un regat infinit al copiilor
din noi toti,
de-a pururi peste toti si toate.
traim o singura zi,
pe azi. iar azi
absolut totul se poate

Ziua 3

image

stii, fiecare fata
merita un poet
al ei si doar al ei,
ca un confesor,
un ceva sacru
la care sa-si depene:

ura si dragostea,
pofta de a ucide
si dragostea de viata,
setea de răzbunare
si nevoia de a fi acceptată
atunci cand toti se transforma
intr-o perdea de fum.

dar eu fac fata
si fara un curtezan,
un om marunt care
sa-mi insire pe ata
vorbe meșteșugite;
nu. eu ma multumesc doar
cu o voce calda,
un om cu suflet bun,
si o pereche de brate
care sa ma stranga tare
ori de cate ori ma dezintegrez.
un om ca o ploaie de vara-n desert.
un om asa, ca tine.

pana atunci,
pana când vei afla toate astea,
hai mai bine sa:
râdem pe săturate,
sa ne ucidem temerile
si cenzura.

sa ne deschidem mintile, sufletele,
sa ferecam rănile
si s-o luam de la capăt iar si iar,
cel mai sincer zâmbet
si cu cea mai vulcanică tacere,
de mana prin timp.

fiindca oricat ar ploua,
ramai lumea mea,
universul sacru, infinit,
muza sub acoperire,
refugiul de nedistrus,
șoapta de neuitat.

iar eu…
eu sunt doar iedera ce-mbratiseaza copacul orgolios,
convinsa ca doar impreuna
vor supraviețui
răului si frigului,
ipocriziei si veninului,
toporului si focului.
împreună, imbratisati,
in nemiscare,

doar tu cu mine
si-un pământ mut sub cerul limpede
ca cerneala sau
ca ploaia din lunea lui mai,
zâmbetul si tacerea,
tăcerea si zâmbetul,
martorii imbratisati
ai unei criptice eternități bipolare.

Ziua 2

image

se mai întâmplă uneori
să-mi fie dor.
un dor vechi, ţinut drept odor
de nişte nerozi mai mari ca mine.

iar când se-ntâmplă, nu e
niciodată un dor normal,
de oameni sau lucruri
sau întâmplări, nu.
e un dor de “ce-ar fi fost oare?”,
de nedefinit. e dorul
de oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată,
de persoane inexistente vreodată,
şi totuşi atât de reale…

mi-e dor dintre toate
cel mai mult de Lucia:
ei îi duc dorul ca unei prietene dragi,
o lipsă viscerală, organică, a ei din mine.
aşa s-o fi simţit oare şi Prometeu?

nu se ştie, ştiu doar că
îmi lipseşte cadenţa unică a paşilor ei,
şi totul de altfel…
ar fi fost supranaturală, sublicitată de exista.

dar în umbra amintirii sale,
stă un secret tremurat: tu.
de fapt, mie-mi lipseşti tu…
nu musai ca fiinţă concretă,
deşi eşti de nepreţuit,
ci ca prezenţă constantă, invizibilă,
fragmentară în mine.

simt lipsa mersului tău hotărât,
la fel de hotărât ca ploaia ce bate
în geam cu încăpăţânare,
voind să te pătrundă
până la piele.

dar totu-i numai
fiindcă eu nu sunt nimic altceva
decât un leagăn în continuă mişcare,
un ocean într-un perpetuu du-te-vino,
nehotărându-se parcă
să rămână şi el pe loc,
ca tot omul.
asta sunt eu într-un rezumat care să mă
cuprindă pe toată- un monument de nehotărâre.

şi de-asta am iubit bucăţi disparate ale fiinţei tale,
pentru siguranţa infinită pe care mi-o faci cadou
cu aceeaşi lejeritate cu care
un florar îi dă o floare
dragii sale.

te-am iubit pe bucăţi gândindu-mă
că aşa nu te voi îndrăgi cu totul,
şi nimeni nu ştie cum dumnezeu s-a întâmplat
să te piteşti după dorul
de oameni inexistenţi, fictivi, dar nu fazi.

eu una nu înţeleg asta nici azi,
ştiu doar că inevitabilul s-a întâmplat
şi acum mi-eşti drag tot,
fără discuţii şi discriminare,
devenindu-mi un al treilea ochi,
intrându-mi în sânge ca scrisul,
o prezenţă constant protectoare căreia îi sunt datoare;
acum parcă tot nu pot crede c-am zis-o,
dar tu lucrezi ca vraciul, chiar dacă eşti fizic absent,
iar ăsta e sigur un sfârşit cel puţin dement
   
       

Ziua 1

am jumatate de trei,
jumatate de inima goală,
alături de-un ochi pe jumatate închis
si jumatate de noapte de vara

vatra a rămas
goală pe de-a întregu’,
lăsând in urma franjurii
unui suflet vopsit in negru,
doar-doar nu si-o vedea cenusa.
in rastimpu-asta, deja nu mai știa unde-i ușa

e ca o matematică din teatrele
de concentrare ale absurdului,
unde nu dai socoteală nimănui,
dar daca greșești socoteala
ai incurcat-o.

am un întreg semn de intrebare
ce se-ascunde cand iti aude numele
ca ielele la auzirea
unui vechi si greu descantec

am un fir de legendă care ma leagă
de-adâncurile-ti cele mai neștiute.
ma cheamă ca un cânt de sirena
si ma intoarce din lumea-ntreagă,
fie ea oricat de larga.

am un semn de nedescifrat,
urma unei vulpi sirete,
numai tu îl stii citi,
restul lumii doar il vede

si mai am un zâmbet larg
cand ma gândesc la ce ne leagă,
dar, ca un ceasornicar,
stii- cu Timpul nu-i de saga!

am un ghem cu fir de vant
ce se despica-n cuvant,
un întreg ce se-mparte
în infinit si soare pana hăt departe,
oprindu-se fix la mijloc de pădure mândră

am jumătate din luciul
unei fântâni abandonate,
și mai am o jumatate
dintr-un descantec
uitat si el, subțirel
cum e Crivatul.

am atat de multe jumătăți, ca puse cap la cap
nici în sacul Moșului nu-ncap,
frânturi de viață trecuta,
respiratie de nălucă
și sfaturi de la o năucă

tu risipeai ca printr-o vraja tot,
cu o vorbă puneai totul la loc
de unde a-nviat, de unde s-a rupt,
aidoma unui vraci cu glas de tunet
și râset de foc,
singurul cunoscător
al unui taifun confuz

captivi amândoi intr-o
poveste ce se declină abrupt,
pe șanțurile unui cânt,
la infinit la trecut,
în slujba unui viitor necunoscut
si aninata ca un clopoțel
de-un Prezent plin cu noduri.

din câte vezi, universul si stelele
încă vorbesc în coduri, lasandu-te
încă să ma recunosti dupa parfum,
să continui doar tu jumătatea
de poveste pe care-o spun,
recladind totul din parfum de fan si scrum

image