Cum am divortat de Freud

psicopsi-Sigmund-Freud-pintura

Studenta la psihologie fiind, m-am confruntat adesea cu “tata Freud”, cum ii zic studentii, si teoriile sale, pentru ca toate drumurile duc la Roma, iar Roma psihologiei se pare-a fi el. Toate bune si frumoase, pana intr-o buna zi cand, in urma unei discutii cu o colega, in care mi-a zis de la inceput ca ” Totul e psihanaliza, la dracu, chiar explica tot, nu vezi ?? Psihanaliza e baza !”, am ramas gandindu-ma…oare chiar asa sa fie, explica psihanaliza toata firea umana ? Tind sa cred ca nu, pentru ca pe langa ceea ce este inca actual, racordat la realitatea psiho-sociala a timpului nostru, ne raportam foarte mult la concepte vechi, mult prea radicale, in acelasi mod in care crestinii habotnici se raporteaza la scrierile biblice. Mai sunt oameni  in mediul academic sa nu fi auzit despre Complexul Oedip ? Putin probabil. Sau despre rolul pe care sexualitatea il are in viata umana  (conform aceluiasi Freud, singura motivatie reala pentru care facem ceva, orice, este dorinta de perpetuare a speciei) ? Si tocmai asta mi se

pare-a fi marele pacat al psihanalizei- reductionismul. Conflicte cu figura materna, plus trebuinta sexuala in jurul careia gravitam de la nastere pana la moarte, plus atractia fata de parintele de sex opus, egal firea umana. Chiar asa sa fie ? S-ar zice ca da, avand in vedere cat de multi oameni se raporteaza la aceste elemente psihanalitice ajunse in mainstream deja, ca la niste adevaruri prestabilite, fara sa ne gandim la doua variabile : contextul istoric si spatiul geografic de aparitie si aplicabilitate a ideilor.

Adica aici, in Europa, pot sa se aplice, desi intr-o maniera nuantata (nu te indragostesti de mama/tatal tau, dar iti poti dori ca, atunci cand vei fi mare, sotul/sotia sa ii semene), dar se aplica ele in statele orientului mijlociu, unde fetele sunt promise inca de la nastere de catre parinti in schimbul unei sume de bani, sau intr-una din cele 28 de tari unde mutilarea genitala a fetitelor exista inca drept parte a unor ritualuri religioase ? In occident se vorbeste mult despre “a da viata” sau “a aduce pe lume” ca referire la actul nasterii, eveniment considerat o sarbatoare in viata familiei, dar cum aplicam teoriile psihologice privind dezvoltarea copilului unei societati ca cea indiana, care considera nasterea un eveniment negativ ? Sa nu mai vorbim despre intrerpretarea viselor, numita de Freud ”calea regala catre inconstient”, care-n mai toate culturile lumii, incepand de la cultura veche romaneasca, aia rurala, si terminand cu fascinantele culturi asiatice, are o unda de sacralitate, de mesaj trimis din alta lume, de avertisment, profetie ce trebuie luata-n seama !

De asta consider, printre altele, psihanaliza ca fiind, in forma ei freudiana, ”un ceva” care minimalizeaza pana la grotesc umanul, facand abstractie de varietatea culturilor, de specificul lor, de faptul ca aceeasi fraza pot si vor avea, pentru un mongolez si un german, intelesuri complet diferite. Si de faptul ca asta e un lucru bun, ca diversitatea ne face speciali. Da, teoriile lui Freud au avut meritul incontestabil de a demasca falsa pudibonderie a inaltei societati austriece a secolului sau, nimic de spus, dar haideti, macar pentru o clipa, sa il privim strict prin perspectiva asta. Haideti, dragi cadre universitare, sa nu-i mai ridicam statui prin amfiteatre, ci sa-i tratam ideile in raport cu descoperirile stiintifice ale vremurilor noastre, descoperiri ce din pacate lui i-au lipsit. Haideti sa filtram, sa cernem, sa alegem cu cap ceea ce inca se mai aplica si ceea ce are importanta strict ca o contributie istorica adusa la dezvoltarea psihologiei. Sa vorbim despre ideile care-au contat mai mult atunci decat acum prin prisma a ceea ce le-a facut, de fapt, atat de importante incat sa nu poata fi ignorate. Sa mai fim si critici la adresa fondatorilor de scoala, indiferent de orientare. Ca si ei au fost tot oameni, si tot ce spune un om e perfectibil.  De-aia insist pe ideea ca in psihologie trebuie sa stii mult mai mult decat doar psihologie, ca oamenii pot fi intelesi mai bine daca stii si istorie, si filosofie, si religie, si literatura, daca reusesti sa te misti in voie printre diferite zone de confort ideatic ale celor ce-ti calca pragul si cu toate astea sa nu-ti pierzi identitatea, sa ramai in continuare in largul tau. Pana atunci, eu imi pastrez alegerea, si-i intentez divort marelui Sigmund, acuzandu-l de un minimalism nejustificat, iar pe adeptii sai contemporani, de ignoranta si lipsa de discernamant. Putea mai mult, zau asa…si el, dar si ei !

Advertisements

Ziua 8

 

„Mergi cu spatele drept!”

aud de-un timp la tot

pasul, oriunde-n jur,

dar ei nu știu multe:

cum ar fi, bunăoară,

că nu am cum face asta.

 

cum să stai cu spatele

drept, o postură ireproșabilă,

atunci când simți, când știi,

că tot universul, toată lumea

cu greutatea ei infinită

stă povară pe umerii tăi?

 

de la prima vedere

nu s-ar zice, sau cel puțin

nu când arunci o privire

celei de care aparține

coloana arcuită, când

vezi că e toată un zâmbet,

pe buze, în ochi, pe degete.

 

da, pare greu s-o vezi

ca pe-un Atlas glam, dezinvolt,

stăpân-a lumii ce-i atârnă

greu pe umeri, ca o mantie,

lumea ei, dar asta

nu înseamnă că nu e așa

 

știi, eu am avut mereu

Coloana Infinitului în loc

de-o simplă coloană vertebrală,

și-am arcuit-o astfel încât

să se plieze lumii

pe care-o car pe umeri,

lumii mele,

și nu stau dreaptă

decât în fața propriei conștiințe.

 

dar am văzut arcuite

ca mine femei

cu stele-n ochi, dar

cu colțurile gurii trase-n

jos, a jale, ca o mască;

nici nu mai știau cine-s ele.

și-atunci m-am gândit:

”oare ce le poate lipsi

atât de organic, de dureros,

de le în greunează lumea

într-atât încât lumea lor

le-a devenit povară și

nu mantie, de nu mai pot zâmbi?”

 

dar cum răspunsul

la astfel de-ntrebări

nu se află pe pământ,

am privit curioasă

către cerul albastru

și m-am întrebat iar:

”oare ce le lipsește?”

abia atunci văzduhul

se milostivi să-mi facă în treacăt cu ochiul

 

acele guri și-au pierdut

zâmbetul enigmatic și cald

fiindcă acel axis mundi

al lumii lor…a plecat.

și s-a instaurat:

haosul, monotonia, griul,

greu de plumb. a început

să apese de zor pe umerii

altădată rotunzi, frumoși,

sărutați de soare,

sărutați de el; dar azi…

azi nu mai e la fel,

pentru că nici viața însăși

nu mai e cea de-odinioară

când timpul se măsura distopic,

în cești de cafea, de ceai,

în îmbrățișări și cuvinte.

 

eu am noroc, că

axis mundi al lumii mele

e încă aici, lângă mine,

în lumea mea, parte

viscerală din mine,

cu mine orbitând

cuminte și incandescentă

în jurul lui, în jurul ei,

zi după zi, la nesfârșit,

cam presărată cu drame,

dar, totuși, de trăit

 

in absentio însă

ai putea vedea

de undeva de la-nălțime

cum mă decorporalizez

încetișor, jupuind strat după strat

ca o ceapă fără lacrimi,

până când, în străfunduri,

în inima ei, ai da

tot de tine oglindit,

zâmbind, pe cale să

te smulgi și tu din mine

și parcă văd că

nici atunci n-ai ști

cât de mult te-am iubit

 

Ziua 7

1417196558Txdz0m-i

dragostea nu-i decât

doua semne de întrebare

care converg, întâlnindu-se

într-un punct fix

dar nu ca să rămână,

ci să plece de-acolo

împreună, ținându-se

de mână ca doi copii,

călători clandestini

sub altă formă, dar

cu-același conținut,

aceeași destinație, același suflu

și chiar antagonice cum sunt,

fiecare semn de întrebare

tânjește să își vadă chipul

oglindit nu în ochii, ci

în sufletul opusului

a cărui mână o ține

e ca-ntr-o poveste

în care fiecare semn

se răzvrătește împotriva

hârtiei-gazdă, și

pudrat cu praf

poate de cretă, poate de

stele incandescente, îndepărtate,

pleacă să-și caute

opusul perfect, cel

ale cărui degete

se vor potrivi la fix

cu spațiile dintre

degetele celuilalt și

cu care i se vor potrivi

până și mersul, pașii

știi, poate pare ciudat,

dar ce-ți spun eu aici

e o axiomă, e ca

1 + 1 = 2, adică la fel

oriunde. și-n Rusia,

și-n Alger, și la noi,

dar și în Cuba, Mexic,

sau, de ce nu, India

adică prin încercare

și, în 9 din 10 cazuri,

e prezentă și eroarea.

iar atunci se lasă

destul de trist, cu

inimi rupte, lacrimi

înghițite ca un medicament

cu gust rău, dar eficace,

cu nopți albe și zile

de-un îngrozitor gri-șoricel.

și toate astea numai

pentru găsirea ”Acelui” opus…

ce voiaj anevoios!

eu nu mai am

nimic de spus, așa că

expir adânc, expulzând

din mine ceea ce seamănă

a oftat, și-l privesc

prefăcându-se în abur,

migrând din mine

către vălul de ceață

ce îmbracă leneș dealul.

între timp, sper că am

 descoperit și eu idealul,

că am rezolvat ecuația

universală a semnelor

de întrebare și că

ne vom uni curând

în altceva, luându-ne

de mână, în drum

spre alte dimensiuni,

spre-o lume-n care

oftaturile, dacă devin

aburi, sunt de plăcere,

nu de dor, de nostalgie

după povești la trecut,

căci singurul diamant

rămâne Poveste la prezent.

la trecut? nimic altceva

decât un tăciune de jar

viclean, ce te face să-l

crezi cărbune, doar

fiindcă vrea să-ți ardă

mâna ce i-a dat viață

atunci când îl atingi.

Povestea Povestilor

nv5o9c
Era o seară de primăvară ce se pregătea să-și ia adio de la Bucureștiul cel mare și pestriț. Și ce putea să fie mai potrivit pentru a încheia cu bine așa o primăvară decât o petrecere pe cinste, se gândea Oana în garsoniera din Rahova, în timp ce-și aprindea o țigară. Of, și jurase că se lasă…în fine, alta era problema atunci, nu fumatul. Avea o petrecere cu ștaif de onorat, cu lume pestriță, scorțoasă ca un stejar, ipocrita și nițel cam pedantă, și nu știa cu ce să
se-mbrace. Țârrrr!
Sună telefonul. E 4 dimineața, cine dracu să fie? ”Dana”…Danaaaa??
-Oanăăăă, zi-mi că nu te-am trezit!
-Ăăă? Nu, dar ce te-apucă să suni la ora asta, ești bine?
-Da, pune de-o cafea că-s în taxi, vin spre tine! Teeeeeell the wooorld Iʹm coming hooome!
-Mă fetiță…tu ai băut? Zi-i taximetristului ăluia să calce pedala. E d-ăla dubios? Ai ceva de apărat la tine?
-Ce să apăr nebuna lumii, e ok, sunt nedormită doar, nu-ți fă tu griji de treab-asta! Într-un sfert de oră-s ajunsă.
Asta era mai bună ca binele. Auzi, Dana, aia căpiată și conștiincioasă, mereu cu ruj roșu pe buze și-un ”trebuie să” gata de zis. O dilemă-n geantă, niște accesorii glam și e gata de drum! Și acum te trezești cu ea în fața ușii, cântând de zor, la patru dimineața.
-Ciiiiine iubește și laaaasăăăă…
-Lasă tu cântatuʹ ăla, că mă lasă boșorogii de pe scară lefteră! Auzi la ei, penalizare de zgomot! Ha! Da tu ce-ai avut în cap să pleci din partea aialaltă a orașului la așa oră exotică? Intră, intră repejor..
-Am avut un vis ciudat și n-am putut să nu vin să te văd!
-Hai mai lasă-mă! Adică tu veniși că m-ai visat, ai?
-Fix așa! Și ce vis…
-Ce vis mă?
-Păi să vezi. Se făcea că eram la petrecerea aia scorțoasă la care-am stabilit că mergem, iar tu erai acolo, îmbrăcată ca o divă, în roșu, și ca partener luasei pisica!!!
Oana râse din plin, o criză de râs de-aia cu întins pe covor și râs cu perna-n brațe până la epuizare. Nu râdea așa decât atunci când își amintea de vreun fost, așa că o luă pe Dana în brațe.
-Nuuuuu creeed! Ce vis, frateee! Mai e? Mai zi-mi!!
-Ei, și după ce te cerți cu portăreii care nu voiau să accepte ca plus one o pisică ”Nu aveți voie cu animale în interior domnișoară, vă rog foaaarte mult!”, ai plecat cu pisica-n brațe pe covorul roșu, mai ceva ca Angelina, și te-ai dus fix la DJ, căruia i-ai cerut așa, cum doar tu știi, să pună ”bate-un vânt rece din baltă la Chilia-n port”, iar ăla te-a cerut, cu ochii-n decolteul tău, de nevastă!
-Și, am acceptat?
-Dracu mai știe, că m-am trezit să vin la tine să-ți spun!
-Adevărul e că aveai toate motivele…și uite cum mi-ai răspuns la cea mai gravă întrebare: ”eu cu cine merg la petrecere?!”
-Nu…
-Ohhhh, ba daaaa! Ce ziceai că port? Ceva foaaaarte decoltat?
-Da, o rochie chiar!
-Să fie…asta? întrebă scoțând din dulap o rochie roșie de catifea, cu o croială pin-up și un decolteu extravagant.
-Chiar asta! Cum ai știut?
-Păi nu cu tine și cu Vali am fost s-o cumpăr mă, zăpăcito!
-Ba da, așa e..de ea ce știi?
-Că o să vină imediat aici. Trebuie să audă și ea povestea, la muncă recuperează-n altă zi, spuse gesticulând ”ca o divăăă!”, în timp ce-o suna de zor.
-Da Oana, ce e?
-Nu-ți zic nimic, vino la mine. URGENT!
-E șase dimineața…sigur ești bine?
”Dana, fă să pară că plângi când vorbești cu ea, ți-o pasez acum!”, scrise pe-o margine de revistă.
-Uite, ți-o dau pe Dana, e de niște timp aici..
-Vali? Vino repede la Oana, e..oh, Doamne, nici nu pot să descriu! Te rog eu, vino cât de repede poți!
-Aoleu! Mă îmbrac! E sânge, a murit cineva? Mă sperii!!!
-Vino repede, atât îți pot spune!
Așa au reușit s-o păcălească, totuși. Vali era o femeie dintr-o bucată, care-ți spunea întotdeauna fix ce-avea de spus. Le era prietenă bună și, cumva, erau toate același tip de nebună- nebuna de care nu-ți dai seama că e dusă cu capul decât dacă ești la fel de sărit ca ea, sau…când e prea târziu și deja o iubești. În ambele cazuri, constatarea nebuniei e de prisos. Abia așteptau să vină Vali, chit că, în sinea ei, se pregătea fiecare de-o morală pe cinste…ca de fiecare dată!
-Pot să dorm un pic acum? zise Dana cu ochii mari de cățeluș părăsit.
-Acuuuum? Nici gând, Vali tre să ajungă din clipă-n clipă. Îți dai seama ce-ar fi să te găsească dormind? Hai mai bine să ma facem un ibric de cafea…
Bum! Bum! Se auziră bătăi de pumn în ușă, imediat ce Oana intrase în bucătărie să pună apa cu zahărul la fiert.
-Oanaaaa! Zi-mi că ești aici, spune-mi că totul e bine! Danaaaaa!! striga o Vali cu cearcăne, palidă de teamă, părul în zece direcții, haine aruncate de-a valma…ce să mai, o splendoare!
-Aoleu, începe…hai să îi deschidem amândouă!
Le luă pe amândouă-n brațe, bucuroasă și…cam sceptică, cam nervoasă chiar.
-Ce mă bucuuuuur! Nu m-am bucurat să vă văd ca acum niciodată!
-Ahaaa, deci recunoști fapta! îi ziseră fetele într-un cor, râzând.
-Nu că aș avea altă variantă…dar totuși, ce-a fost așaaa de important încât să mă aduceți aici cu atac de panică?
-Aaaa, păi stai să vezi! începu Oana emfatic. Mie mi-a făcut asta Dana, cu un motiv EPIC! Cafea?
-Mai întrebi? Ia, să aud și eu minunea..
Așa că se duseră în dormitorul în care trona Lolita, pisica Oanei, întinzându-se leneșă-n tooot patul, și. puse în semicerc, reluară povestea cu visul, cu petrecerea, cu pisica…
-Și ce visează Dana, aplici tu, așa-i?
-Daaaa! Stai numai să vezi ce blană aș arăta! Mă ajută Dana, tu poți să mai dormi un pic..
-Bravo! Și eu cu ce te-ajut?
-Hai în sufragerie, să vă arăt cum mi-ar sta cu mâța la braț!
Neavând vreo altă soluție de compromis, Dana se conformă- o ajută să îmbrace rochia, pantofii, clutch-ul, părul, machiajul…și, luând pisica în brațe, o trezi pe Vali.
-Uite, așa arătam în visul ei! Nu că e tare?
-Adevăru-i că muream și pe-asta n-o mai văzusem..adică ești decisă, mergi cu pisica la petrecere, între toți scorțoșii ăia?
-Ce-areeee?
Adevărul e că Oana făcuse atâtea la viața lor de când se știau, încât era înc-o poveste de spus. Povestea poveștilor chiar.. Dacă a intrat în ditamai restaurantul Intercontinentalului desculță, cu rochie lungă și sandalele rupte-n mână să-și comande cartofi prăjiți, că-i era poftă, putea să meargă și cu pisica la chermeză, n-o ținea nimeni de mânecă. Sau când s-a dus la bunica unuia dintre iubiți și i-a spus că ea se trage din neam de vrăjitoare, de era să facă băbătia infarct… Și câte și mai câte nu făcuse! Era chiar acceptabilă asta..pentru cei ce-o cunoșteau cel puțin. Dar veni și ziua cea mare, a petrecerii mult-discutate, iar fetele se strânseră toate la Vali, că stătea cel mai aproape de locul întâmplării, să se aranjeze. Oana venise chiar și cu Lolita, ce-și etala fițoasă noua zgardă roșie și L-ul bling-bling purtat ca pandantiv, amuzată nevoie-mare.
-S-a uitat lumea-n metrou la mine de ziceai că-s tot Globusul!
-Și să vezi diseară! Ești sigură că nu vrei să renunți? Încă nu e târziu, să știi..
-Acum!!? Niiici gând! Lolita vine cu noi, o să fie seara fetelor! Uiiiii!
-E clar, a luat-o Brăila în avans…mai bine nu-ți mai povesteam.
-Te uram veșnic și etern dacă tăceai!
-Mă ajută și pe mine cineva cu rochia, se aude Vali confuză, pe-un fundal cam gangsta pentru ce-avea să urmeze
-Hai că te ajut eu! Dac-ai vrut expunere la tatuaj..
Cu chiu, cu vai, când toată lumea fu gata și selfie-urile de rigoare făcute, plecară. Taximetristul chemat se uită un pic în câș, dar nu zise nimic
-”Mai bine te obișnuiești cu privirile-astea, că numai de ele ai să ai parte!”, chicotiră prietenele ei, ironice deja.
-Lasă că nici voi nu sunteți mai breze, zise ea râzând malițios. Și ziceți merci, vă fac de neuitat!
-Domnișoara are dreptate! Mai ales că la petrecerea aia, că toată lumea știe de ea, vin numai oameni scorțoși…afaceriști, diplomați, politicieni, și dumneavostră la patru ace și cu pisica? Chiar așa domnișoară?
-Bre, te văd de treabă, așa că îți zic. Dacă nebuna aia de Albu pleacă peste tot cu găina, Lolita mea de ce să stea acasă? Cu ce e mai presus o găină? Uite ce guler frumos și alb are!
-Așa e, nu zic nu. Am ajuns…ce să zic, sper să vă lase portăreii. Dac-o fi să nu vă întoarceți tot cu mine, o să-mi întreb colegii despre voi. Seară frumoasă!
Ajunseră. Hotelul era uriaș, covor roșu, portărei…exact ca-n visul Danei! Fetele confirmară și intrară, dar rămaseră totuși la ușă, să vadă începutul poveștii. Că Oana era tot acolo, cu portăreii, explicându-le de zor cum Lolita e cea mai nobilă pisicuță, trăită numai în cercuri elitiste.
-Bunicul meu a fost moșier și afacerist sârb bă amărăștenilor, am văzut atâția oameni importanți în casa mea, de nu am timp să-i număr, și nu mă refer la doi negustorași pârliți și un bătrân cu o palmă de pământ toată curtea, așa că la o parte din calea mea, până nu mă enervați mai rău!
-Domnișoară, noi nu avem nimic cu dumneavoastră, puteți intra liniștită, dar nu cu animalul! Ce e atât de greu de înțeles? O să vă găsiți pe cineva acolo, nu vă îngrijorați, că nu e cazul, îi făcu portărelul mai tânăr cu ochiul insinuant.
-Nu mă interesează, Lolita mea vine cu mine! Sau vreți să chem presa? Cred că jurnaliștii ar fi încântați să audă ce probleme are marea lume bucureșteană…
-Vă rugăm mult, fără ziariști! Lăsați oamenii să stea liniștiți la ei acasă, că rămânem fără pâine..
-Vali, eu m-am săturat de negocieri, ce facem?
-Nimic…o să termine curând. Și așa spectacol, nu vezi mereu..
-Aia da! Mai că-mi vine să-i chem și pe scorțoși, că poate se-nviorează și ei așa!
-Să nu-ndrăzniți, fetelor! Să nu credeți că nu v-aud…aproape am terminat cu…ăștia.
Apăsă pe ”ăștia” de parc-ar fi vrut să tune, mângâie pisica, se-ntoarse pe călcâie și se îndreptă spre intrare. Mergea ca și cum ar fi fost cel puțin Angelina Jolie, varianta de Rahova cu pisică adăugată, și efectul fu exact același cu a o vedea pe Angelina lângă tine: rămaseră cu toții interziși. Și erau oameni care văzuseră multe la viața lor, unii cu păr alb deja..degeaba! Fotografii, înnebuniseră, făceau poze de ziceai că fulgeră afară, nu alta! Dar Oana, tot Oana.. Se duse la dj, îl mângâie, și-i șopti:
-Dac-o pui pe-aia cu ”la Chilia-n port”, mă revanșez! Nu știi ce pierzi…
Zis și făcut, că de când aștepta și el, bietul, o femeie ”de lume și viață” printre atâtea așa-zise doamne, i se acrise. Mai că voia s-o ceară de nevastă, că așa femeie vrea el- una care să fie capabilă, la propriu, de orice. Ah, și cum o găsise! Trecu ceva timp, până când un domn, academician după cum se recomandă, poposi la masa lor.
-Sunt academicianul Radu Magnolian, pot lua loc lângă dumneavoastră măcar pentru o vreme? Îmi păreți teribil de interesante..
-De ce nu…zise Dana cam într-o doară. Suntem oricum singure, am venit „ca-ntre fete”
-Înțeleg perfect! Și ce fete…
-Ce fete, domnule? întrebă Vali ușor iritată. ”Să vezi că iar am dat de-un tâmpit de manual,că noi avem talent la asta toate trei..”, își zise.
-Niște fete sigure pe ele. Nu am văzut așa ceva niciodată în cariera mea…trei femei care să vină la o recepție cu un animal pe post de plus one, remarcabil! Nici cineaștii americani n-au putut concepe una ca asta..
-A conceput-o ea în timp ce dormea, râse Oana, arătând-o pe Dana.
-Serios? Cum așa?
-Simplu. Am dormit, am visat, am trezit-o pe Oana la ora patru dimineața, până la 4 și 20 eram la ea acasă, să-i povestesc. Prietena noastră, Vali, a fost anunțată mult mai târziu..
-Eu mereu aflu ultima, dar și ce mi-ați făcut voi azi..lasă! râse profetic.
-Excepțional, viața chiar bate filmul! Se vede că sunteți prietene bune..
-Știm, dar să vedem dacă ghiciți ce altceva mai suntem, râseră ele complice.
-Hmmm…asta e chiar interesant! Designeri?
-Nu. Mai aveți doar două șanse, domnule academician..tic, tac! Danaa, zi-i dj-ului să pună Secunde Reci!!
-Ai tu un trip pe piesa asta..fie. Doar de data asta însă!
-Du-teee!! V-ați gândit?
– Mă dau bătut, nu o să reușesc niciodată să ghicesc.
-Halal academician mai sunteți! Fără supărare! Hai că vă spun eu, zise Vali cu năduf.
-Chiar sunt curios!
-E ea amabilă, noi nu v-am fi spus niciodată, râse Oana.
-Și e ofertă limitată, nu divulg așa simplu. Dacă omul nu ghicește, nici eu nu îi spun, îmi place să fiu rea. Eu și Dana suntem scriitoare, Oana e pictoriță. Mai clar acum de unde, ce și cum?
-S-a explicat absolut totul. Vă mulțumesc mult. Știți, am o fiică de aceeași vârstă cu voi, iar acum îmi pare rău că nu am luat-o la recepție, v-ați fi distrat de minune toate patru…ca fetele, nu?
-Păcat! Eh, nu e totul pierdut, că o să apărem cu taguri în pozele de la eveniment, și ne găsește acolo dacă o să vrea. Până atunci, eu merg să dansez, mi-a făcut plăcere să vă cunosc! Fetelor, veniți și voi?
Și…s-au dus! Dans lasciv, cu un pic de indiferență la balele de pe marginea ringului, câțiva tipi frumușei, dar cam tâmpiți și băutură bună. Plus babete înțepate care se pretindeau ”classy” și care priveau invidioase la tinerețe cum se desfășoară-n voie, depaarte de regulile formalismului. Cam asta a fost, pe scurt, petrecerea. Și-o ofertă mișto pentru excentrica serii. De unde altundeva decât de la o lady, evident..
Să vedeți cum a fost: Stând la masă, obosite de la atâta dans și impresionat, fetele se treziră acostate de o doamnă avangardistă pe cât i-o permiteau vârsta și statutul, cu mers legănat, de țigancă.
-Sunteți sublime fetelor, vă jur! Atât de nonșalante, de cinice, niște parodii vii la adresa societății noastre1 Ah, conu Iancu ar fi așa mândru de voi!
”Altă tâmpită, își ziseră din ochi Vali și Dana, în timp ce sorbiră din pahare…precis tot nea Magnolian ăla a trimis-o!”
-…Îmi amintiți de Proust, de Kafka, de Dali…genial, bravo!
-De toți greii, am înțeles, zise Vali cam iritată pentru o seară de chef.
-Vaaai, și-aveți și umor!
-Totuși, ați venit la masa noastră cu un scop bine definit. Ni-l ziceți și nouă?
-Tu ești pictorița, așa-i?
-Nu, ele sunt scriitoarele, și nu vă recomand să întindeți coarda prea mult cu ele două. Pictorița sunt eu. Dumneavoastră?
-Elisabeta Maria de Bourbon, lucrătoare la Ministerul Culturii, la UNESCO, fost atașat cultural al ICR la Tokyo.
În acel moment, cele trei priviră atent la femeia ce le vorbea. Era chiar frumoasă, îmbrăcată cu o rochie de un roz diafan, păru-i roșcat pe care și Morcoveață ar fi fost invidios împletit cu măreție și chipul machiat discret, doar cât să-i evidențieze ochii cenușii, o făceau o adevărată apariție. ”Mda, singura ființă mișto din toată adunătura asta”, gândeau ele.
-Ne pare bine și nouă. Noi suntem Oana, Dana și Vali, în caz că domnul academician nu v-a zis.
-Eh, așa e Radu, mai tâmpit de felul lui! Am fost colegi de liceu, de-aia îmi permit să vorbesc despre el așa. Vă pot ajuta, fetelor.
-Serios? Cu ce?
-Vă pot înlesni debutul literar, iar ție-ți pot organiza chiar și-un vernisaj. Luna viitoare la Sala Dalles e bine?
-Noi două nu vrem să fim ajutate așa, cu pile. Vrem să facem treabă bună pe cont propriu. Putem.
-Doamne-Dumnezeule, nu! Iertați-mă dacă s-a înțeles altceva…am fost și eu tânără și gata de cucerit lumea, dar nu e chiar roză treaba. Eu vă pot găsi edituri, vă pot promova… Doar vă înlesnesc drumul, atâta tot! Tu ce zici Oana?
-Eu mă bag! Adică din partea mea, și mâine, chiar și-acum! Fraiere sunteți mă, n-am ce zice…
-Noi te susținem oricum, doar că ne e incomod. Avem nevoie de timp ca să cunoaștem omul, costurile ofertei…să știm în ce intrăm, practic.
-Prietenele tale gândesc ca niște afaceriste, și nu e nimic rău în asta, putem fi prietene dacă vreți, fetelor, nu e nici o tragedie. De fapt, aș fi încântată să am așa niște invitate la ceai…dacă vreți, evident.
-Vali, nu știu tu, dar eu ies un pic la aer, poate-mi mai limpezesc gândurile, că-i furtună-n capul meu.
-Vin și eu, mi-ar prinde la fel de bine niște aer proaspăt de afară, cel de-aici a început să de vină cam arid.
Ieșiră amândouă pe treptele hotelului, apoi coborâră în curte, printre mașini. Vali se așeză pe o bordură.
-Ce naiba a fost în capul nostru de am venit aici?
-E două dimineața, dar jur că nu știu. Ori am picat unde nu trebuia și aici se întâmplă ceva care trebuie ascuns, neștiut, ori ne-a pus Dumnezeu mâna-n cap. Cale de mijloc nu e. Știi ce? Eu zic să ne cărăm cât mai repejor, că toată treaba asta-ncepe să cam pută. Tu nu vezi că toată lumea se cunoaște cu toată lumea p-aici…în afară de noi? Eu înțeleg că Oanei îi place atenția, dar nu așa. E prea mult, prea brusc și prea roz-bombon ca să fie de bine. Hai, s-o luăm pe nebună cât mai e vreme..
Zis și făcut. Cu chiu, cu vai, o lămuriră pe Oana, care se convinsese singură că are sânge regal în vene și toți ăia de-acolo trebuie să i se plece când apare. Că e cea mai mare trendsetteriță a României. Și câââte și mai câte! Până la urmă, plecară.
Fetele plecară-ntâi la Vali, că stătea cel mai aproape, dar nici acolo nu fu vreun chip să aibă liniște! Primul sună telefonul Danei:
”Auzi fată, nu-mi faci și mie legătura cu prietena aia a ta zoofilă?”, se auzi glasul dogit al fratelui său, Edi. Când se uită mai bine la telefon, constată că nu fusese atât de căutată în toaată viața ei- Facebook-ul explodase de la atâtea mesaje, linkuri, taguri, iar pe WhatsApp, era jale- mesaje peste mesaje. De la ”ești bine?” și până la ”cum ai putut să faci așa ceva, tocmai tu?”, găseai acolo de toate! Se duse la fete, care preparau de zor în bucătărie de mâncare, ca să vadă ce-i cu toată larma asta. Și, ce să vezi…fix aceleași mutre copleșite o întâmpinară în prag.
-Și tu?
-Și voi?
Atunci începură să râdă cu poftă, iar verdictul fu unul pe măsură..
-Fetelooor, voi știți ce-nseamnă asta? zise Oana entuziasmată
-Că am gafat epocal?
-Nu Vali, mai încearcă..hai că poți!
-Că trebuia să fi tăcut eu?
-Da..deși ne-am distrat, să zic adevărul. Mie cel puțin mi s-a părut comic.
-Ție totul ți se pare comic. Vă zic eu?
-Ia
-Înseamnăăăăăă…că suntem vedeteee!!!! Yeiiiiiii!
Nici nu puseră mâncarea pe masă, că sună, din nou, un telefon. Era al lui Vali.
-Alooo? Domnișoara Vali? se auzi o voce mieunată din telefon.
-Da, tu cine ești mă rog?
-Ecaterina. Cati sau Katie pentru prieteni. V-a povestit tăticu despre mine aseară, nu?
-Sper că nu e genul de tipă care pare, îi șopti Oana cât putu de discret Danei, în timp ce era cât pe ce să se opărească cu cafeaua.
-A..da, ne-a zis. Care e treaba?
-Ieșiți azi în oraș? Vreau să îi fac în ciudă pentru că nu m-a luat și pe mine aseară, toată presa vorbește despre voi! Dacă sunteți îndeajuns de mișto, poate o să vă prezint și super-găștii mele, ce ziceți?
-CEEEEE??? Cum adică toată presa???
-Ne vedem peste trei ore la Casa Vernescu să vă povestesc, în caz că știți ce e aia. Pupiiii! Și-a închis.
-Yep. Ghinion.. Fetița lu tăticu e la fel de proastă ca el. Ei, măcar știu că ne distrăm și noi! Cât e ceasul?
-Două jumate, tre să fim acolo la cinci.
-Atunci ia hai noi două acasă, ne tragem niște țoale la marea caterincă pe noi, și vă aștept la mine, zise Oana cu o mimică de mareșal Antonescu constipat.
-Decretași tu acum, ah? Ok, mie-mi convine. La tine vin imediat ce mă-mbrac, să stabilim tactica. Tu, Vali?
-Promit să nu mai întârzii…prea tare. Paaaa!
-Dacă a zis ea asta, e clar…fuuuuugi! râse Dana.
Timpul trecu, iar fetele se prezentară la ușa Oanei cu jumătate de oră înainte de întâlnire, să discute ce și cum. Prima apăru Dana- coc de-a valma, nemachiată, pantaloni scurți de blugi (practic niște blugi tăiați la plictiseală), tricoul ei ”dope” cu mesaj
”Iʹm from the jungle with the concrete streets,
You donʹt wanna rumble with the real O. G.ʹs”, ruj roșu și muuult bling-bling. La maxim zece minute, apăru Vali- și ea sărise de la tipa cu ștaif în teniși, tricou cu cap de mort și pantaloni scurți, plus trademark-ul său, rujul vișiniu, aproape negru.
-Deci sunteți pregătite, daaaa?? Hai să vedetiiiim!!!! zise Oana-n gura mare, sărind să le ia în brațe.
-Hai să fim remarcabile până la capăt, nuuuuuu?
-Clar!
Ajunseră mai devreme, ba chiar o mai și așteptară ceva timp. Ce să vezi…o păpușă înaltă, blondă, cu toate atuurile unei ”pisi” de comitet: silicon, botox, sprâncene desenate și ”bronz” portocaliu, asortat la rochia roz strident, cum altfel? Fetele se uitară puțin la ea, apoi una la cealaltă, și le fu clar ce au de făcut. Neclar era ce căuta mimozica cu jumaʹ de tonetă de ziare în brațe totuși..
-Bună fetelooooor! Scuzeee, știu că am întârziat, dar ziarele-astea nu veneau aici singurele, nuuu? Eu sunt Katie. Voi nu vă mai prezentați, că vă știu, am citit articolele despre voi pe nerăsuflate, la cafeluță cu prietenele mele. V-am zis că am o suuuuper-gașcă, nu?
-Da. Și ce ziceai că scrie în tot teancul ăla de maculatură?
-Macu-ce? Ce cuvânt e ăsta? Vorbiți și voi normal, că nu e cool să o arzi geek..dăăăăă!!!
-Ooook, zise Vali. Maculatură înseamnă hârtia folosită pe care o duci la reciclat. Reciclarea știi ce e?
-Da, mi se pare scârbos. Voi chiar faceți asta și credeți că hârtia e fabricată din copaci? Ce fraiere sunteeeeeți!
Titlurile de can-can curgeau valuri: ”Cine sunt artistele care au făcut valuri la petrecerea diplomaților!”, ” Privește AICI cât de lasciv dansează!”, ”Scriitoarele au refuzat oferta fostei ambasadoare culturale la Tokyo!”. Practic toată evoluția lor în decursul orelor petrecute acolo a fost monitorizată și…consemnată! D-aia toate telefoanele, mesajele, și-n general toată brambureala de dimineață. Dar…cum să scape de ea?
-Faaată, deci ați fost mega-jmeeeen! Fițăăăă! A zis fratele meu drag, Capatos, că vă așteaptă la el! O să vă duceți, da?
-NU! răspunseră trei ca una.
-Serios, mai există lume care nu vrea să apară în emisiunea lui? Ce fel de fete sunteți voi, fatăă?
-Sincer, noi nici n-avem televizoare. Sunt inutile.
-Și voi ce faceți? Cum adică nu vă uitați la televizor?
-Păi la muncă, citim, scriem, pictăm, ieșim în oraș, dormim una la alta…avem vieți prea pline să ne mai uităm și la tv.
-E trist că tu nu vezi nimic mai mișto de făcut în casă când ești singură decât televizorul…e groaznic chiar! zise Oana, șocată de cât de proastă le era interlocutoarea.
-Nu pot să citesc, adorm imediat. Oamenii care scriu cărți ar trebui arestați toți, ne chinuie degeaba! În loc să merg la solar, stau să-l citesc pe Dostoievski, îți daaai seama! Nu, nu știu cine e nenea ăsta, dar am auzit de la tata de el.. Îmi sună telefonul pisiiii, ies să vorbesc cu ubitul.
-Bă! Ce facem cu monumentul ăsta maică? Fătuca e prea proastă să existe, încă sper că visez urât. Eu deja îmi fac planul de plecare, zise Dana, dar nu știu cum să-mi fac eschiva.
-Ce eschivă mă ființă? Ți se pare că nu ne-am luat destulă țeapă pe azi? Mor cu vita asta de gât, la cât de imbecilă e!!! Zi și tu Oana, merită efortul?
-Neaaah, nu e ea de noi, ziseră toate-n cor, lăsând-o pe diva intelectuală în ditamai restaurantul, care abia se întorsese de la vorbit cu ubitul la telefon. Scuze pisi, noi trebuie să mergem la job totuși..mai vorbim.
-Aaaa, daaa? Chiar credeți că nu știu ce ați vorbit voi de mine? O să-l rog pe tăticu să vă dea afară, oriunde-ați lucra! Proastelor și rapandulelor ce sunteți!!
-Daa, bine, cum zici tu! Fetelor, mergem la locul nostru?
-Hai, că dacă mai discut mult despre Zăvo și Dior îmi scade IQ-ul cu minim 10 puncte, zise Vali-n gura mare. Și dac-aude, ce?
Așa c-au plecat amuzate, lăsând blonda să plângă-n voie. Aveau să facă niște opere de artă remarcabile pe tema asta. Dacă nu se cunoșteau, n-ar fi crezut o iotă, dar așa nu le rămânea decât să ridice din umeri și să râdă isteric ori de câte ori auzeau cuvântul magic- remarcabil. Ce texte avea și nea academicianu ăsta, domne…parcă taximetristul, deși bătrân, era mult mai mișto totuși! Daaa, sigur!