#croitoreasa

92024

 

croitoreasa de oameni a murit.

de fapt, nici n-a fost

nimic altceva decât un biet cârpaci.

un om care-a tot cârpit și reparat alți oameni

până când…

până când s-a dezintegrat pe nesimțite ;

întâi i s-au tocit buricele degetelor

cu care pipăia să găsească

ce-i de cusut- poate un suflet, poate o aripă,

poate cine mai știe ce,

apoi a-nceput să nu se mai recunoască-

i se dogise vocea și suna a pustiu

fiecare ”Ești bine?” dat celorlalți,

căpătase parcă o nuanță cărămizie, de reproș,

avea o aromă suavă de

 ”Eu vă întreb pe voi, dar cu mine cum rămâne?”

și, la un moment dat, a stat.

s-a oprit în fața unei oglinzi doar

ca să remarce inevitabilul:

după o viață de cârpit și cusut,

de apreciat și ajutat,

de încurajat și iubit necondiționat

pe oricine a avut cândva nevoie…

s-a pierdut pe ea.

avea ochi de-o goliciune tristă,

un zâmbet amar și fals îi gătise buzele

în haină de doliu,

licărirea privirii se evaporase și ea

laolaltă cu vlaga, cu a ei

joie de vivre ce-o făcea

să fie prietena tuturor.

și, totuși, rămăsese pe deplin a nimănui…

tot ce fusese taumaturgic în ea

se evaporase în timp,

tot dând și tot dând din tot ce-avea

fără să ceară sau să primească

nimic la schimb. era un act de caritate

făcut cu suflete pe trei sferturi moarte

așa ajunsese un om ca toți ceilalți,

un om care-avea nevoie să fie reparat

dar care se-ascundea după minciuni mai mult gri

decât albe ca neaua,

doar-doar nu va cere ajutor.

ar fi de departe cel mai dureros pentru ea,

tocmai ea, care cârpise atâtea suflete,

care cususe atâtea aripi,

să aibă nevoie de același lucru…

nici nu-și închipuia măcar

cum ar fi, cum ar spune-o, cum

ar cere celorlalți s-o ajute.

croitoreasa a murit

măcinată de îndoieli, de frământări,

presată la fel cum e presat carbonul,

doar că ea nu devenise diamant,

ci, dimpotrivă, devenind…nimic.

murise înainte să înceapă;

măcinată-n liniștea nopților singure

de tot ce putuse vreodată s-o doară:

de fiecare gând, fiecare sentiment, fiecare

vorbă a ei rămasă nezisă, doar-doar

nu va răni pe cineva. în loc,

a sfârșit prin a se răni, zi după zi, pe sine.

ăsta nu-i nici măcar un poem,

e necrologul cenzurat

al unui final prematur, dur,

de stepă, al unei

ființe ce s-a pierdut pe sine

muncind de zor să-i regăsească pe toți ceilalți,

monografia unei fugi continue

de propria persoană, deghizată

cu meșteșug în arta de-a ajuta pe oricine

altcineva. poate-poate

nu va fi față-n față cu ea,

cea despre care de mult nu mai știa

cine o fi și ce mai vrea.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s