”Ai grija de tine!”

130924047584060098.jpg

E o formulare pe care o auzim pe toate drumurile, marcand, de obicei, un final al discutiei cu o persoana de care ne pasa. La cat de intens e folosita, ai putea chiar crede ca, in societatea noastra contemporana, grija e o valoare fundamentala. Ceea ce este si nu este real.

Este o afirmatie reala, si grija chiar este o valoare fundamentala, atunci cand vorbim despre grija fata de exteriorul imediat apropiat, de oamenii dragi. Este o afirmatie falsa, atunci cand raportarea se face la grija fata de propria persoana, acolo unde exista in mod evident lacune serioase. Asta se poate intampla si pentru ca nimeni, sau aproape nimeni, nu pare sa stie cum anume se traduce, in comportamente si actiuni concrete, a avea grija de tine. E ca si cum asteptam, cuminti, sa vina cineva si sa ne arate: ”Uite, ba, neispravitilor, asa se face!”. Sa ne dea reteta magica si noi sa trecem la treaba. Adaug aici si vechea, foarte vechea prejudecata ce facea din grija fata de propria persoana o forma indezirabila de egoism, si iata-ne ajunsi…unde-am ajuns.

Adica in pragul colapsului mental, in diferite grade si forme de manifestare, cei mai multi dintre noi, dar…suntem acolo. Si asta e, sau ar trebui sa fie, alarmant. Mai ales cand grija asta de sine, sau mai bine spus, reteta ei e, de fapt, ataaat de simpla. Si incepe, ca orice reteta buna, cu intelegerea.

Avem de inteles, inainte de orice, cateva treburi elementare. Si prin intelegere, ma refer si la acceptarea lor ca fapte, nu doar la aprobarea pasiva a existentei lor. Primul ar fi ca viata nu-i neaparat roz. Sau doar roz. Ca nu suntem toooot timpul bine dispusi, energici, productivi, cu chef de viata. Avem si zile cand nu vrem nimic de la nimeni, decat sa fim lasati in pace, sa nu facem nimic, sa ne izolam. Si e in regula ca ele exista, fiindca aduc un strop de echilibru. Unde s-ar ajunge daca am fi niste oameni pusi pe treaba tot timpul?

Al doilea, ar fi ca grija de sine e semn al respectului de sine, nu al egoismului. E in regula sa vrei sa ajuti, sa aduci ceva bun comunitatii, dar pentru asta trebuie sa fii in stare buna tu intai. Si asta inseamna ca nu exista nimeni care sa te invete cum sa ai grija de tine, e ceva ce descoperi personal, prin incercari multiple. Aparent, bunicii nostri stiau asta mai bine decat noi. O parte din segmentul asta al igienei mentale denumit grija de sine e constituit, zic eu, din mici placeri. Din tabieturi formate si respectate. Aici pot spune cu sinceritate ca imi respect bunica- are 84 de ani, o poveste de viata impresionanta, ca mai toti bunicii nostri, si, cu toate astea, are inca tabieturile sale de care nu se lipseste. Fie ca vorbim despre somn dupa-amiaza, citit, sau plimbari pe jos, inca le mai respecta, in masura in care fizicul o ajuta. Cred ca e cazul ca si noi sa adoptam genul asta de atitudine atunci cand vine vorba despre relatia cu noi insine.

Pentru ca grija de sine nu inseamna neaparat ca te duci la spa, la salon si la shopping. Evident, poate insemna si asta, si nu-i rau deloc, dar grija de sine, in esenta ei, se ocupa cu tot ce poate sa aduca o stare de bine si de liniste. Poate fi ziua in care te-ai uitat pentru a zecea oara la un film (si, evident, ai plans iar), sau o seara in care te pui sa dormi devreme, la fel cum poate fi ceaiul preferat baut din cea mai frumoasa cana, cu albumul tau de suflet ca fundal sonor, cartea aia pe care tot ziceai c-o citesti si fotoliul comod sau patul. Poate fi ziua din saptamana pe care ai desemnat-o ca fiind ziua ta, si-n care te ocupi linistit de toate chestiile pe care in mod normal esti prea aglomerat sa le faci- poate desenezi, poate iesi in parc sa te plimbi, poate gatesti cu prietenii sau, pur si simplu, dormi si nu faci nimic. Sau poate iti iei rucsacul si pleci o zi, doua, pe undeva. La fel de bine cum poate sa fie momentul tau cu tine de fiecare zi, si ziua aia pe care iti place sa ti-o aloci in intregime.

Toate astea sunt forme de grija fata de propria persoana, si, poate, cele mai eficiente moduri de a te dezvolta in mod real ca om. O sa sune nelalocul lui, dar pana si plansul poate fi o forma de grija fata de propria persoana, in conditiile in care ramane, din experientele mele, cea mai eficienta metoda de eliminare a surplusului emotional existenta pana in prezent. Deci e in regula, si chiar indicat, sa plangi atunci cand simti nevoia, cat timp o simti.

Grija fata de propria persoana mai implica, insa, si oameni. Si renuntare. Renuntare la acei oameni a caror prezenta in preajma noastra aduce ingrijorari, tristete, devalorizare in proprii ochi. Sau, pur si simplu, la acei oameni cu care pastram o relatie buna doar din inertie, fiindca “nu se face” sa nu mai vorbim cu ei. Cu care nu mai simtim ca am avea ceva comun. A caror prezenta in vietile noastre nu mai e aducatoare de bucurie, de calm, de bine. Sau, in cazurile extreme, dar tot mai dese, care s-au dovedit a fi toxici. Fiindca oricat de cinic suna, si legaturile umane au date de expirare. Nescrise, e adevarat, dar ele exista, si atunci cand sunt atinse, cea mai mare dovada de intelepciune, dar si de grija si respect fata de cine suntem, este sa renuntam la ele.

Iar al treilea lucru ce trebuie amintit acum si inteles, e ca exista atatea retete ale grijii fata de propria persoana, cati oameni pe lume. Ca nu exista forme superioare si inferioare ale grijii de sine. Exista, in schimb, forme reale, autentice, si surogate. Ca, uneori, diferenta intre autentic si surogat e facuta de cantitate, de grad, nu de comportament in sine. Iar atunci trebuie cautata, ca intotdeauna, cauza generatoare de dezechilibru. Pentru ca sigur exista si la fel de sigur e bine pitita pe undeva.

Singurul lucru ce ramane de spus e ca primul pas spre o lume, o societate mai buna, e un numar mai mare de oameni ce se ingrijesc sa le fie bine- fizic si psihic. O societate in care indivizii inteleg ca timpul in care nu fac nimic productiv, sau in care nu dau la fel de mult randament, e la fel de important in echilibrul macro al propriilor sisteme existentiale ca cel in care functioneaza la capacitate maxima. Ca diferenta intre un om cu tabieturi si unul care alearga de zor sa ii ajute pe toti poate ca nu se vede acum, dar se va vedea, cu siguranta, peste zece ani. Si ca trebuie sa ne preocupe binele nostru de azi in egala masura in care ne preocupa contributia la binele celor ce vor veni dupa noi. Altfel e doar o minciuna, una in spatele careia vom sti mereu ca se ascunde adevarul unei propozitii scurte: nu e, de fapt, bine pentru nimeni. Asa ca hai sa avem, fiecare, grija de noi insine, o grija reala de noi insine si, poate, atunci vom fi indreptatiti sa speram ca o sa fie bine pentru toti.

Advertisements

Magie alba, magie neagra

C__Data_Users_DefApps_AppData_INTERNETEXPLORER_Temp_Saved Images_15032658_10154823725184903_8367510184075975523_n_png

In ultima vreme, afara a inceput sa fie la fel de colorat ca-n capul meu, ceea ce nu pot spune ca-i bine sau rau, cat ca-i ciclic, firesc. Doar e toamna, nu ? Si toamna e despre nuante. Sau si despre ele, daca nu mai ales despre ele.

Judecam acum ceva vreme la Cutia Pandorei, elefantul din camera despre care nimeni nu vorbeste de buna voie- a fi destul. Niciodata nu cred sa fi existat 3 cuvinte care sa fi facut mai mult bine sau, din contra, mai mult rau de-a lungul si de-a latul timpului si pamantului. A fi sau a nu fi… destul. Destul de buni, frumosi, eleganti, competenti, bogati, relaxati, ca sa para ca toate astea ne vin natural, ca respiratia, de inteligenti, cititi, amuzanti, seducatori…si lista poate sa continue mult si bine. Intr-o lume dominata de un imperativ tacit al fericirii, al unei fericiri egotice, care depinde exclusiv de tine si de alegerile tale, in care nu ne dam voie sa avem alt fel de emotii in afara celor pozitive, intrebarea “Sunt eu destul de buna?”, citita ca “Sunt eu destul de buna pentru a fi fericita?” devine un infern intim si banal al fiecaruia, ceva ce nu mai mira pe nimeni.

N-am fost niciodata cea mai, si vreme buna mi-a fost greu sa ma raportez la mine ca fiind destul. Poate n-as fi reusit nici acum, daca timpul si ce mi-a adus cu sine nu mi-ar fi aratat ca problema mea e, de fapt, una de definire. Ca la intrebarea “Pentru ce sau cine sa fiu destul?” raspunsul nu-i societatea, ci… eu. Ca, inainte de orice altceva, trebuie sa fiu destul…pentru mine. Destul de inteligenta, buna, implicata, relaxata si oricum mi-ar mai fi dat prin cap sa fiu. Ca doar asa pot fi si pentru ceilalti. Ca…gresisem poteca.

E simplu sa te ascunzi dupa nu sunt destul de, e un refugiu elegant. Iti repeti ca nu esti destul de paana cand te impaci cu ideea unui posibil esec, fiindca si asta-i alt tabu mut. Trebuie toti sa avem succes, si toti fara sa para ca ne straduim prea tare. Si, ca orice moneda, nu sunt destul de are si partea lui intunecata, in care submineaza constant evolutia, in care macina increderea, de obicei in formare, in care face ca nesiguranta sa devina o constanta a celui ce se intreaba: Oare nu cumva e vina mea, nu cumva nu sunt eu destul de… ?

In conditiile astea, sa ai oameni in jur care sunt destul in primul rand pentru ei insisi e o experienta pe care-o banuiesc destul de apropiata de cea a vietii printre extraterestri- te uiti la ei, seamana cu tine, pare ca aveti aceleasi obiceiuri si ca vorbiti o limba comuna dar, cu toate astea, chiar nu-i poti intelege. Deloc. Si te tot intrebi ce au ei si nu ai tu. Tot la gara lui destul revii, asa cum toate drumurile duc la Roma.

Pe fundalul asta, sa te trezesti intr-o dimineata si sa ajungi la concluzia (sau epifania?) ca esti destul, e de-a dreptul o declaratie de independenta, un moment de eliberare. Pentru ca, atunci, incep sa se intample lucruri. Sa vezi diferenta intre a fi exigent cu tine si a fi aspru, intre a fi bland si a fi delasator, a avea grija de tine sau a folosi grija de sine drept refugiu de izolare in fata tuturor lucrurilor pe care nu vrei sa le faci de fapt. Inveti cate ceva si despre valoarea lui nu, un alt tabu al zilelor noastre. Cand muti focusul dinspre ceilalti, o masa difuza, cum o sa constati, spre interior, abia atunci devii liber. Cand intelegi ca sa fii bine tu cu tine e o necesitate vitala, nu egoism, asa cum te-ai tot mintit.

Cuvintele sunt magice, tocmai fiindca poarta-n sinea lor atatea nuante. Pentru ca gandim preponderent in cuvinte, iar limitele realitatii noastre sunt cele a ce poate exprima coerent limbajul nostru. Niste instrumente magice, incarcate de sensuri, simboluri, si unele chiar cu ecou de incantatie. Prin extensie, a sti sa le manuiesti e o putere, iar oamenii care au primit-o nativ, sunt oameni magici. Dar poate cei mai magici oameni sunt cei care au inteles ca adevarurile nu sunt obligatoriu posibile de pus in cuvinte, ca pot si vor exista mereu nuante ramase pe dinafara intre ceea ce spunem, fie ca ne spunem noi noua sau noi celor din exteriorul propriei persoane, si adevarul asa cum e el.

S-a vorbit si o sa se mai vorbeasca multa vreme despre ce e fericirea si ce inseamna a fi destul, doua treburi care sunt, in esenta lor, destul de difuze incat sa permita polemizarea in voie mult timp de-acum incolo. Dupa logica utilitarista, fericirea e ce faci tu pentru tine ca sa-ti fie bine. Bine, adica: sa ai un job bine platit, o casa frumoasa, vacante reusite, o viata sociala activa, cateva cauze la care aderi si pentru care te implici activ, o familie frumoasa si un corp sanatos si placut estetic. Ceea ce aduce o tona de presiune cu sine, pentru ca om sa fii ca sa le faci pe toate, si retorica lui a fi sau a nu fi destul. Libertatea vine in momentul in care intelegi ca a fi destul, la momentul respectiv, pentru propria persoana, nu inseamna stagnare, asa cum a nu fi destul  nu inseamna progres. Dar  nu vine degeaba, cere curaj, deschidere, sinceritate si asumare la schimb.

In conditiile astea, cei mai puternici oameni, dar si cei mai magici, au sa ramana cei care au experimentat ambele fatete ale lui a fi destul. Cei care au reusit sa se aleaga pe ei in detrimentul unei mase ipotetice pe care trebuie sa o multumeasca. Care au rupt cercul si isi urmeaza propriul ritm de evolutie, de dezvoltare, fara sa se mai judece pentru fiecare mica  sau nu-chiar-atat-de-mica greseala pe care o fac. Cei care au inteles ca libertatea vine atunci cand alegi sa-ti fii destul si, odata cu ea, si puterea. Care stiu cat de subtire e linia intre a fi si a nu fi destul, si ca, daca vrei sa ramai destul pentru tine, o sa ai constant de munca, fiindca nu-i asa, ceva ce vine de nicaieri, se intampla o data si gata, e de tot. Si cea mai buna parte e ca, in aceeasi logica utilitarista, unul dintre oamenii astia putem fi fiecare dintre noi, trebuie doar sa stam un pic de vorba sincer cu noi insine si sa regandim termenii problemei, scotand gargaunii tranzitorii din ecuatie.