#degeaba

luke-chueh-02

 

de n-as sti mai bine,

as zice ca pe lumea asta

nimic nu-i degeaba.

ca au toate un rost al lor,

smechereste codat undeva;

dar mi s-a terminat praful

de zane. n-am acces la povesti,

asa ca nu stiu decat lumea asta.

pe lumea asta, doar vremea

nu-i degeaba. orice rost

e-o poleiala stangace, sinistra

care sa faca golul mai usor

de inghitit. mai fara nod, doar ca

tot ce-i pe lumea asta

e degeaba,

iar eu pe lume-ailalta n-am ajuns inca…

degeaba exista chirurgi pe lume,

ca tot nu si-a extirpat nimeni sentimentele,

nu si-a amanetat regretele

si chiar n-am auzit de om

sa intre-n sala de operatii…bine,

iar cand iese, sa nu mai tresara

la auzul unui simplu nume.

degeaba-s drumuri

prin viata asta mare,

ca tot stam la departare

noi de noi, si fiecare pas

facut pe drumul asta doare

cand gresesti drumul si-ncurci alteritatile

fiindca n-ai rezistat, te-ai incurcat

cu toate banalitatile.

degeaba exista Celalat,

ne-am pierdut de mult

in propriile hatisuri de nevoi

si nu-l mai vedem, pititi pe dupa foi.

ne temem de el, impartim la doi

si tot cu rest searbad,

cu iz de iluzii sparte,

de sentinta definitiva, da

Celalalt e barbarul, eroii, noi!

degeaba exista chiar viata,

comedie absurda, jucarie

de extraterestru-copil azvarlita,

la voia-ntamplarii, unde s-o nimeri.

uita-te la noi doar:

o tinem in maini, dar

ce facem cu ea, stii?

nu, ca n-avem instructiuni

ne jucam si noi la voia-ntamplarii,

asa cum am gasit-o

si cum stim mai bine,

pana apar instructiunile, speram ca tine;

fiindca la sfarsit de partida,

doar vremea si speranta n-au fost degeaba.

noi ne nastem murind si traim

pe caiet, in timp ce ne facem in liniste treaba,

amibe agitate ce nu s-au prins ca sunt degeaba.

Advertisements

#loserii

410_60367445

fiecare dintre noi pierde

sau a pierdut, candva, ceva de pret:

eu mi-am pierdut Steaua Polara

pe cand incercam sa zbor dincolo de soare,

cand inca visam c-o sa ma nasc din culoare

si ca numai valatucii de fum facuti fuioare

si fluturii, tablouri zburatoare,

vor putea sa ma priveasca, sa ma masoare

el si-a pierdut radacinile,

copac suspendat intre-un sol ostil si vantul schimbarii

si-a uitat limba, visele, amintirile,

nu-se-stie-unde; si cu ele

pe-acelasi raft si-a lasat si curajul

de-a o lua de la capat cu intrebarile,

cu descoperirea de la zero absolut.

traieste dator la el insusi si habar n-are cine e

construieste de zor in mintea lui ca olaru-n lut

identitate dupa identitate, viata dupa viata;

sarman copac parasit intre munti de cuvinte,

ce minte cum respira, ca-i e frica de ce simte.

ea si-a pierdut stralucirea

pe vremea cand isi cauta nemurirea

in ochii lui de-o blandete nepamanteana;

lumea i s-a sfasiat la prima bataie de geana.

se zvoneste ca nu si-a mai revenit de atunci,

ca a devenit supusa, c-asculta porunci,

ca ar fi mai calma, ca nu-i pasa unde te duci,

dar nu si-a pierdut totul, inca mai are

pe sub bluza o carare

ce duce spre cutia de chibrite unde doar unu-i aprins,

pentru ca focul din ea e departe sa se fi stins.

ai pierdut si tu, doar ca nu stii

ca azi doar oamenii-copii mai vand povesti,

ceilalti se multumesc cu ce simti cand le traiesti;

iau starea, o transforma si-o impart.

dar azi nici toate transformarile chimice

nu-ti vor inapoia sentimentul pe care un peste

il are cand cineva-i zambeste sperand

ca dorinta-i implineste, fara veste.

ti-ai pierdut drumul spre binele din tine

intr-o noapte cu cer gri din orasul ce te ignora razand,

cand binele ti-a luat tramvaiul si-a plecat

iar tu ai ramas locului, nemiscat, nestiind ce tocmai s-a intamplat.

daca mi-am pierdut Steaua Polara

e clar c-o s-o regasesc intr-o zi, intr-o gara.

nu vezi padurea din cauza copacilor, mi se pare ilar,

dar din fundul rapei totul se vede clar.

am dat sa zbor, am cazut, nimic rar,

si cu toate astea, ridic ochii spre cer,

macar bulinele-stele ma hranesc cu eter.

mi s-a pierdut obisnuinta sa sper

alaturi de alte cateva vechituri,

dar ce-am gasit nou imi creste aripi

de os alb, granulat, tesute cu vene oxidate,

aripi maiastre, interioare, gata sa zbor in orice noapte,

aripile-mi de zana recastigate, candva uitate,

suvenir cu miros de lapte

ce-mi spune ca toate-s vechi si noua-s toate

iar in viata-ncap de-a valma toate, cum se poate.

vezi tu, toti am pierdut ceva de pret candva,

si pe toti la vremea aia ne durea.

toti suntem niste loseri in povestea cuiva

si cu toate detaliile-astea dantelate

nimeni nu s-a gandit ca ce-am pierdut nu ne mai trebuia

reactionam bezmetic, parc-am fi altceva

decat niste fire de nisip pe talpa obosit-a cuiva

strain de noi, despre care nu stim

cine e, ce radacini are, unde ne duce sau ce devenim.

ne luptam intre noi in pierderi, pierzand si dreptul sa mai fim

vreodata la fel de complecsi pe cat bravam ca ne stim,

roi de buburuze confuze, adormite pe-o jacheta de jeans.