#anti

împotriva unei mame
n-are rost sa lupti.
mai ales ca mama asta
vine tocmai din est,
din locul unde vânturile
bat mai aspru, viata curge
mai taios, cand nu incremeneste
in turture prin care reflectă
lumina din privirile oamenilor
ce inca n-au cedat pe campurile locului
de spaima vietii ce nu se mai sfarseste

dar fiecare mama are o fiica
undeva, care i se opune
dintr-un reflex neconditionat, fara capatai
sau fara început inchipuibil.
fiica mamei de la est sunt eu,
cea care sunt, exist si, ca atare, ma opun.
eu vin din sud, unde vremurile sunt altfel.
unde noaptea e mai scurta ca timp,
dar mai intensa ca emotionalitate,
unde singurul vant ce bate e vantul schimbarii.

acolo, in locul de unde vin,
absurdul se ascunde in fiecare
molecula de oxigen din aer,
impulsivitatea e o balarie ce creste pe șanț
si cu care nu-si bate nimeni capul
s-o starpeasca sau sa-i faca ceva
si zilele curg la fel de leneșe,
baloane de sapun suspendate
intre crâșmă, camp si biserica,
prea stransa impletire a nepasarii cu opulența

si-n tot vidul constant al locului
in care niciodata nu se intampla nimic
care sa merite luat in seama mai mult
de cinci minute in care te plictisesti,
eu sunt, exist si ma opun, din principiu,
fata de orice face nota discordanta
cu cea care stiu că sunt atunci
cand privirile celorlalti nu se abat spre mine

asa e, impotriva mamei n-are rost sa lupti,
mai ales cand tu vii din afara si ea din est.
dar matematicile se schimbă si regulile
se dau intr-o parte cand ii esti fiică.
atunci opoziția ta devine datorie,
căci tu esti singura care mai poate
opri explozia de irational ce o paste,
dar pentru asta trebuie sa descoperi
si sa exploatezi orice fisura i-ai gasi,
indiferent de costuri
căci drumurile vechi nu te vor duce-n locuri noi
si asta nu-i doar o poveste despre voi.

nu sunt oricare fata, eu
sunt fiica ce isi poarta
aripile de demon pe interior,
chiar daca varfurile lor ii inteapa inima.
sunt cea care a avut curaj sa ridice ochii,
sa se rupa de regula nescris-a ascultarii,
sa puna intrebari si sa ceara ce stie
ca e de drept al sau, fara sa mai accepte
compromisuri croite din sferturi de masura

sunt cea care isi poarta nebunia fățiș,
la vedere, asa cum altele poartă
bijuterii primite de la te-miri-cine.
cea care s-a nascut din haos,
care simte mirosul dezastrului
de la km distanță, si se lasa purtată de el
incotro o va duce vântul schimbarii,
singurul vant care bate prin partile ei de lume
si pe care il accepta drept complement direct.

singura
care i-a spus vreodata temutei mame din est
ca, inainte sa ii fie ei fiică, ea e a ei insasi
si ca identitatea-i nu-i o miza de jucat
la poker sau zaruri, ca nimeni
n-o va face altceva decat este si se arata,
si care a vazut-o destramandu-se, gata sa cada
jubiland la fiecare fisura gasita, caci ea se regenera
inca o data, si inca o data, si inca o data…

caci mama de la est, atat de apriga si temuta,
e pe duca. se vede incoltita, aproape invinsa
caci din interior si cea mai grea usa poate fi deschisa,
lasand vulnerabilitatea sechestrata sa iasa
sa vina cu noi la joaca,
iar atunci controlul mamei se evapora ca ploaia de vara

era simbiozei externalizate, alienante,
s-a sfarsit cand a inceput degradarea,
cand opoziția a deprins corporalitatea
si a renunțat să-și concilieze natura cu moralitatea,
cand fiica razvratita și-a insusit anomia
existentiala ce-i da dreptul la regenerare,
odata ce-a inteles ca natura-i e emoția
cea mai singulara, pura, iar emotia
nu-i decat cealalta jumatate a haosului,
deci cautarea ordinii s-a clasat
pentru o temporalitate profund viitoare.

da, mama mea din est,
ruptura doare, de-aia
trebuie intai sa zgarii,
sa fisurezi, sa înveți
durerile constant, treptat,
sa le vezi, sa le simti cu
toate intensitatile, in toate celulele
si in toate formele lor. de asta
sunt eu, acum, aici. ca sa
te obisnuiesc cu durerea, cu
înfrângerea unei vointe obisnuite
sa i se intample toate dupa voia sa.
să-ți subliniez ca pe caiet neputinta
si să-ți pun constant sub ochi degradarea
caci altfel, mamă de la est,
n-o sa stii niciodata cum se simte ușurarea,
fiind prea legata de ce crezi ca stii. invata uitarea
inainte sa ajungi sa te inunde disperarea

asta ar putea fi despre oricine
dar, cumva, s-a nimerit sa fie
doar despre mine si despre tine,
o lebada alba si una neagra
ce stau in aceeasi cada,
una prea speriata sa sara,
alta ce tocmai a prins curaj sa spuna
ce tocmai a început sa vada,
aritmetica silabisita a unei simbioze
atipice, bazata pe contrast fundamental,
ce isi priveste apusul cand mandria
isi ascute dintii pe bancheta
din spatele unei dacii vechi, bleu-ciel
sau ce se intampla cand devine uliu bietul miel

Advertisements

#tot ce vrei

tot ce vrei e de partea opusa

a fanteziei, a linearului, a disperarii.

a trecut de mult gardul fricii

si hoinareste mut pe taramul

pitit in umbra sarmelor ghimpate

poti avea tot ce vrei,

dar asta e doar ce-ti zic ei.

si poti avea tot, orice, dar…

stii ce vrei?

intreb si eu si zic sa

te feresti cat poti de zei

claditi din minciuna si chirpici

ce s-au spoit cu auriu si se vad zmei.

de le dai timp, nici colb nu ramane din ei…

pare frumos, dar adevarul nu-i aici.

poti fi cine vrei, adica oricine,

dar e si aici o intrebare:

ce stii despre tine?

una din marile-ntrebari,

de n-ai grija la nuante,

o sa te trezesti sub un curcubeu de sperante

poti fi ce vrei, asa se spune,

d’aia sufletul meu tot umbla prin lume.

tot d’aia te uiti la mine de parca

sunt Frida Kahlo la crasma din colt, direct de pe Arca.

umblu si tot umblu, din noaptea fara nume,

eu nu sunt nici vorba, nu sunt nici pronume.

sunt tot ce-am vrut,

dar nu-nseamna nimic,

sau nu mare lucru de cand s-au risipit

in penumbra de rascruce acei ochi

ce ma priveau jurand ca nu se vor duce,

la gramada cu promisiunile unui timp pierdut

puteam fi tot ce vreau,

asa ca m-am decis sa fiu eu.

pare putin, trist, dezamagitor,

dar nimeni n-are sa traiasca-n locul meu;

cata vreme respir si simt, am valente de zeu.

daca pot fi orice,

voi fi emotie pura.

necenzurata, muta, dura

ca aerul muntelui cand iei prima gura.

abia asta e ce da dependenta,

si cand nu exist te duce-n prag de dementa.

tot ce vreau e ludic, intens, n-o sa neg esenta,

nu cata vreme asta i-ar periclita existenta

tot ce vreau pot sa fiu si nu-s.

caci la tot ce vreau se ajunge-n doi

iar oameni vechi n-o sa ma-nvete drumuri noi.

eu vreau drum nou, vreau sa ma-nveti,

si-apoi sa-mi dai drumul inapoi in lume.

nu te speria, pastrezi o parte din mine

si poti oricand privi cum ma gasesc

si regasesc umbland mereu pe-alte carari,

mica Alice din nicaieri, cu ceva mai multi de ieri

in plus la numarare. si, sa vezi eroare:

tot ce-am vrut m-a facut prea mare,

sa pot, de vreau, sa ma suprim.

ma porti la gat, asa pot fi putin,

altminteri orice-i mic e chin.

pot fi orice, asa ca-s eu

nu o regret, nu zic ca-i rau,

dar se dilata spatiu-n jurul meu

si, uite, vad cum se latesc peretii

cei albi de spaime-n gerul diminetii.

sunt tot ce n-ai habar ca vrei,

pierduta-n asteptarea cetii.

astept sa ma gasesti, sa-mi vezi

tactil cealalta perspectiv-a vietii.

de pot fi tot ce vreau,

raman ce-mi sunt,

caci mi-s destul, pe drept cuvant.

sunt eu cea care sunt, pot fi

a lui, a ta si a oricui

sau pot ramane-a nimanui

si viata tot nu va durea

caci mai intai de toate-am fost a mea

iar asta stiu ca nu se va schimba

nici cand pe trupu-mi vested o sa port pamant,

caci am trait si-am hoinarit ca mine;

eu cea care sunt. si-am insirat

cuvant dupa cuvant intr-un colier.

e-averea mea, esenta-mi diluata

ce-o las oricui prin testament in vata

sa-nsire amintiri de nopti de vara

dureri plimbate-n lung si lat

de impletit cu sfoara.

Love statement

I’ve always loved cats, regardless of their pedigree or color. They’re gorgeous and graceful, know what they want ad what they don’t, and know it too damn well sometimes. She wanted the old lullaby for herself in the late-spring afternoon, for example. And, as one can see, she had it her way. I don’t know much about you, but when I’ll grow up, I wanna be a cat.

#detalii

daca as fi o planta, as fi un ciuline;

daca as fi un animal, un arici.

daca as fi obiect, as fi o lumanare;

iar de ar fi să fiu un loc, as fi bazar

cu toate astea, în mod bizar

nu sunt nimic din ce-as putea.

sunt doar un om, si-n mintea mea

stau vise-nțepenite ca-n borcan

sunt om fara sa stiu ce-nseamna.

eu stiu sa mint si stiu sa simt,

stiu ca am si stiu ca sunt,

dar fara instructiuni sau emfază.

e doar asa…

eu stiu ce am, si ce-mi lipseste

am o mana ce-atinge trunchiurile

copacilor blocați în timp,

am o talie pe care se-ascund gravate

toate detaliile unei existente

prea abstracte ca sa o reduc la esențe

eu stiu ce sunt, dar e abstract

nu pot concretiza.

lacrima mea, vorba ta,

povestile pe care le port

ca pe-o armura imateriala,

dar nelipsită de greutate

am rost, dar rostul meu abstract

abia încape într-o vaza.

nu-s rost, căci mi-ar vicia la bază

tot mecanismul de ceasornic vechi

pe care-l port in cap

am brate-n care încape ‘ntreaga lume,

doar ca sa fiu suma oamenilor care

m-au frânt candva într-o îmbrățișare

si-nca putin in plus

am un zâmbet ce poate lumina omenirea,

si cu toate astea nu functioneaza lunea.

eu nu-s nici zâmbet, nici lumina,

ci doar un amalgam de nopti si vină

am ochi pentru detalii,

sub ei înfloresc ceilalti ca niste dalii.

dar nu-s ce au văzut ochii mei,

toate rasariturile si apusurile

care-au trecut pe lângă ei,

deși as putea la o adica deveni

abisul vazut de atâtea ori

niciodată în același culori

am amintiri de atingeri

depozitate în buricele degetelor

si langa tot ce-am simtit vreodata,

în atriul stâng, doarme cea ce sunt,

flămânda de senzatii si trait

dar nici ea nu-i eu

pe de-a intregul, doar

o parte care păcălește

alte parti c-ar fi intregul.

foamea ei de stare si culoare

e vizibila ca cerul

într-o dimineață de mai

toate detaliile pot compune un tablou,

dar adunate nu-ti vor spune ce sunt eu.

vei sti bucăți ce contrastează,

si-o sa le iei de adevar.

nu ma-ntristeaza, ca viata-i jocul

si toti la un loc ne-ncercam norocul,

ignorând sistematic diferențele,

potrivind prost detaliile

si injurand ca n-au răspunsuri intrebarile

eu sunt cea care sunt

si pe care o stiu cel mai bine.

dar ca imi poti spune pe nume

nu te aduce mai aproape

de eu cea care stiu ca sunt.

eu sunt mister si noapte si pamant,

sunt suflet descoperit si

vorbe-n vânt cat sa acopere tăcerea.

mai mult aspra ca lana decat dulce ca mierea,

si tot ce vei putea vedea

sunt doar semne ca-s umana.

cu toate astea, în urma mea

va rămâne întrebarea

in urma darei de parfum,

a primului pas facut pe-un alt drum,

a ultimei vorbe pe care-o spun

fantoma pasageră în amurguri cu fum

si singurătate la pahar, distilata.

ma stii atât de bine, dar tot ramane întrebarea

si nici un răspuns nu-ti luminează zarea.

cand am pășit pe drum, s-a stins lumanarea

si-acum rămâi sa potrivesti detalii

ca un croitor ce-aseaza stofe pe talii,

singurul ramas rece cand lumina pica prin vitralii,

doar tu si zambetu-ti rictus, două contrarii

lasate-n urma după ce s-a cicatrizat normalitatea,

soapte-surogat care sa-ti lumineze noaptea

Sunsetville

This is just the beginning of putting on display a long standing trial of showing people the world as I see it. I double the writings with my photography passion, in order to compensate for my lack of skills at painting. Here’s an urban sunset from when I was still a student, seen from my window, the ending of a late-spring day and one of my dearest shots. Stay around and enjoy the view!