Abordarea paternalistă în educație, sau despre neputința învățată

freelance-education-learning.jpg

Zilele trecute a fost Ziua Educației, prilej bun de reflectat la ce (mai) înseamnă noțiunea de educație acum, cu toate tipurile astea de educație și toată informația posibilă și imposibilă la buricele degetelor. Că, vorba aia, am auzit atâta de educație informală, non-formală, manuale alternative, activități extrașcolare cu rol în dezvoltarea personală a copilului, încât stai și te-ntrebi ce mai înseamnă, azi, educația. Asta impune să te uiți, întâi de toate, la cum se desfășoară procesul educațional acum, iar apoi la contextul în care acesta se desfășoară. Am 23 de ani, și constat cum pot vorbi, fără să forțez nota, despre un pe vremea mea, eu fiind în școală înainte de dominația internetului. Internetul a fost o revoluție care a modelat diferit generațiile mai mici, chiar și în raport cu generația mea, nu foarte bătrână, dar care a crescut în paralel cu dezvoltarea internetului, nu direct cu el la proporțiile și importanța de-acum. În contextul evoluției tehnologice și a avântului internetului, te-ai aștepta ca pedagogii ce se ocupă de curricula școlară să nu-l bage sub preș. Ori exact asta se întâmplă momentan- în spațiul public se discută despre interzicerea smartphone-urilor la școală, nu și despre potențialul lor de a fi integrate în procesul educațional. Elevii nu sunt învățați să separe sursele de informație credibile de bălării fără fundament, să folosească tehnologiile noi în avantajul lor, nu doar pentru Candy Crush și Facebook. Teoretic, aș putea zice că e vina profesorilor, dar nu e vorba despre vinovăție aici, ci despre neputință. O neputință învățată, acceptată de ambele părți, atât de cadrele didactice, cât și de părinți, și care vine din aceeași rădăcină: abordarea paternalistă a educației, de ambele laturi.

Care e treaba cu abordarea asta? Păi e simplu, și deloc benefic- toți așteaptă ca cineva, de undeva, o entitate abstractă și cu valențe părintești cum e Statul, Guvernul, Ministerul, Școala să le dea. Să le spună ce și cum au de făcut. Unii așteaptă să primească de undeva un cadru procedural atoatecuprinzător, care să le spună ce au de făcut în 99% din situațiile care apar în procesul educațional, alții așteaptă ca Școala să le educe și formeze copiii cu o implicare minimă a lor ca părinți în viețile propriilor odrasle. Până la urmă, ei se asigură că au ce mânca, ce îmbrăca, ce-ncălța, rechizite, acoperiș deasupra capului…elementarul. Ce, acum tot ei e nevoie să-i și educe? Păi dacă ei fac asta, Școala ce mai face? Profesorii ăia pentru ce sunt plătiți?

Și așa se ajunge, în timp, la o neputință învățată- adulții nu află că ar putea, dacă vor, să facă anumite lucruri, să cultive și deprinderi, nu doar capacitatea de memorare. Iar cei mici învață că ce i-ar interesa pe ei nu e relevant, nu se poate, e inutil și nu mai interesează pe nimeni altcineva. Practic, ambele tabere învață, cu argumente diferite în spatele ”lecției”, că nu se poate. E cam ca-n imaginea cu calul legat de scaunul de plastic- animalul poate pleca oricând de acolo, doar că el nu știe că poate. Așa, nici cadrele didactice nu știu toate că pot face ca programa să conțină și inserții de realitate- vezi exemplul cu integrarea Internetului și telefoanelor deștepte în oră, că tehnologia nu e bau-bau dacă vrem absolvenți conectați la realitate, și nici școlile de meserii nu sunt tabu dacă vrem, mai târziu, competență onestă pe piața muncii. De cealaltă parte, părinții nu văd, mulți dintre ei, ideea de parteneriat școală-părinte ca depășind zona de meditații și dus la deja anacronicele ședințe cu părinții, ședințe ce se desfășoară toate pe același tipar. Nu mulți dintre ei cred că o legătură amicală și onestă între părinte și profesorii copilului, în care să se ajute reciproc pentru binele elevului, e mai mult de o utopie propagandistă cu iz occidental sau ca pe ceva ce nu se poate pune în aplicare la noi. Evident, există nuanțe și excepții, însă masa critică pendulează între Asta nu e în programă (deci, ca atare, nu merită încercarea) și Lasă-l că de-aia merge la școală, să învețe, ce să-i fac eu?

Așa ajungem să ne plângem unii altora de inerția educației, de faptul că Nu mai citește, domne, nimeni în ziua de azi, deși e perfect fals. Tinerii, copiii, citesc în continuare, le place și sunt pasionați, vorbesc cu entuziasm despre cărțile pe care le-au iubit sau le-au urât. Dar șmecheria e c-o fac altfel față de generațiile mai vechi. Citesc altfel de literatură, Young Art-ul și literatura Fantasy fiind fruntașe într-un top al preferințelor, citesc peste 5 cărți într-o lună, cărți pe care majoritatea aleg să le cumpere, chiar dacă suma alocată lunar cărților nu trece de 100 de lei (sunt, majoritatea, elevi, să-i înțelegem!) sau, dacă nu au bani, le împrumută. Se citește altfel și pe genuri, 96% din respondente fiind fete, și pe medii sociale- urbanii citind în proporție de 66,6% comparativ cu cei 33,4% ai ruralului. Din asta se mai vede o treabă: accesul la informație și problema lui în mediul rural. Să vă spun acum și că cei mici văd în clasicii literaturii române lecturi greoaie, cu un mesaj perimat, și care ar trebui predați astfel încât să-i atragă, să îi facă să fie curioși. Citesc literatură română, dar o preferă pe Nemerovschi sau Binder lui Slavici sau Eminescu. Și motivul e simplu: sunt actuale, cu ele rezonează, căci le aduc în fața ochilor experiențe care, în 2017, sunt mai mult decât plauzibile. Și dac-ar fi doar asta schimbarea…

Dar profesorul nu mai e de mult vioara întâi când vine vorba despre recomandări literare. Mulți își aleg viitoarea lectură din recomandări sau după recenzii. Avem booktube, bookstagram, urmărim edituri și scriitori pe Facebook, profesorul e un element dispărut acum mult timp din ecuația credibilității și pertinenței când e vorba despre astfel de finețuri. La fel e și cazul familiei, ce știu ei care sunt noile tendințe? Pentru că, da, și-n literatură vorbim de tendințe și de mode, vremea autorilor canonici și eterni…a cam apus. S-au schimbat multe, și obiceiurile asociate lecturii sunt printre cele mai evidente dintre schimbări.

Mulți aleg să citească în format electronic, pentru că așa mai scutesc ghiozdanul de o greutate și uneori chiar și banii de cărți, e mai practic așa. Biblioteca? E codașă la popularitate în rândul micilor cititori, dintre care mulți o fac în confortul propriei case, ascultând eventual muzică ambientală, sau pe drum, în mijloacele de transport. Contrar a tot ce ne place să credem, foarte mulți dintre ei, cam 67% din respondenți văd lectura ca pe un hobby, ca o activitate dragă, ceea ce mă face să mă întreb: Nu cumva ne e mai simplu să-i acuzăm că sunt ignoranți și refuză să citească, decât să admitem că nu-i cunoaștem îndeajuns și că, poate, s-a schimbat cultura? Tot ce se poate, dar asta nu e decât o mică demonstrație de câte informații valoroase poate obține un cadru didactic cu un Google Forms, un grup de Facebook și câteva ore. Informații care pot avea o importanță enormă în felul în care respectivul profesor își va alinia cursurile nu la noțiunile pedagogice din facultate, ci la realitatea constituită din elevii săi. Lucru de departe mult mai important. Condiția de bază însă e una singură: să știe că, dacă el vrea, e simplu și se poate. Atât.

Și asta e zona educației banale, de masă, că dacă punem problema programelor de educație incluzive… Acolo, lucrurile sunt pe cât de complexe, pe atât de dureroase, segregarea copiilor în neuro-tipici și copii cu tulburări făcându-se, adesea, la fel ca luarea deciziei privind înrolarea celor mici într-o școală de masă sau în una specială: mai pe genunchi, așa, să nu deranjăm. E vorba despre pedagogi ce nici nu știu despre tulburarea elevului lor, nici nu întreabă părinții sau medicul copilului, nu se informează de nicăieri solid, tratându-l pe cel mic cum cred ei că trebuie, de cele mai multe ori cu neînțelegere și brutalitate. Și în ambele cazuri, firul roșu e anacronicitatea cadrului didactic îngropat de viu în hârtii de preaiubitul Minister, dar rupt de realitatea cotidiană a copiilor cu care interacționează zi de zi, depășit de doleanțele lor și de munca ineficientă, zadarnică, fiindcă ce s-a memorat forțat se uită-n grabă, și repetitivă. Poate că-i totuși cazul să nu mai așteptăm nici unii dintre noi să ni se dea, căci ni s-a dat destul. Ni s-a dat șansa de a vorbi aceeași limbă cu cei despre care pretindem emfatic că i-am forma ca adulți, șansă pe care nu știu să o fi avut vreuna dintre generațiile trecute de pedagogi sau părinți.

Advertisements

Hai să ne dezvoltăm personal, baby!

Ginger-Rogers-and-Fred-Astaire-ginger-rogers-14574694-500-386.jpg

 

De niște ani buni sunt martora expansiunii unui fenomen pe cât de popular, pe atât de exhaustiv: dezvoltarea personală. Ce-nseamnă asta? Păi, cam orice ți-ai putea imagina- de la cursuri de parenting la cursuri de time-management, la cum să-ți descoperi femeia interioară, să devii bărbat alfa (că noi nu facem discriminare aici, clar?) și câte și mai câte. Toate mișto, toate interesante, toate utile…la prima vedere. Dar cine ești tu să vorbești despre dezvoltarea personală, fetițo? Ei, păi hai să vă povestesc, că știu că asta întrebați în sinea voastră, fără să vă vină și curajul necesar verbalizării ei; cel mult ridicați din sprânceană circumspecți.

Relația noastră datează de undeva din liceu, când m-am împrietenit cu câțiva apostoli adolescenți ai dezvoltării personale. Mi s-a părut o tâmpenie incompletă, dar foarte deștept ambalată, cam ca o muiere slută, dar care-a fost făcută, prin machiaj, haine și editare, vedetă de Instagram de la bun început. La vremea aia, n-aveam argumentele necesare să explic coerent de ce e doar o pojghiță de roz-unicorn, dar îmi iau revanșa acum, cinci ani și multe experiențe mai târziu.

Dezvoltarea personală e un concept în esență bun, dar, ca mai toate conceptele, aplicat prost. Am văzut mulți guru de dezvoltare personală cu un succes fabulos, care-ți explică cum să faci, ei bine…cam orice. Să te lași de fumat, să câștigi averi, să ai corpul de vis, să seduci irevocabil tot ce mișcă sub soare… De multe ori, același ins te învață toate astea. Plus clasicele public speaking și time management. Că, deh, ne adresăm unui public educat, doar, nu? Păi…da, dar vezi tu, ăia care vă învață toate treburile astea, o fac în neștiință de cauză. Ceea ce e normal, fiindcă ei n-au, la origini, treabă cu sănătatea mintală. Sunt absolvenți de Politehnică, Jurnalism, Comunicare sau mai știu eu ce. Toate domenii foarte mișto, dacă oamenii s-ar mărgini să țină training-uri de nișă, pe ce știu ei mai bine- că e web design, tehnici de redactare sau strategii de comunicare on-line, sau orice altceva la care se pricep. Dar oamenii vin să te învețe pe tine să renunți la țigări după un exemplu personal și încă vreo două-trei selectate atent, astfel încât să li se confirme teoria. Că așa se face treaba. Practic, însă, băieții vă cam fac de bani. De ce?

Pentru că ei tratează un simptom, nu o cauză. Dacă eu, marele trainer, coach, sau ce titulatură o mai fi acum la modă, te fac pe tine, fumător compulsiv, să înlocuiești fumatul compulsiv cu spălatul pe mâini de douăzeci de ori pe zi, nu se cheamă că te-am făcut să renunți la fumat. Se cheamă că, pe o fundație cu iz potențial patogen, în cazul de față una obsesiv-compulsivă, eu ți-am înlocuit un simptom, o modalitate de expresie a acestor tendințe considerată de societate ca dăunătoare, cu una considerată dezirabilă. Dar fundamentul e tot acolo, problema de bază n-a dispărut niciunde. Și nici n-ar avea cum.

Pentru că dezvoltarea personală nu poate ține loc de terapie. N-are cum să fie rezolvată o problemă comportamentală prin 2 cărți, 3 conferințe și-un workshop. Astea-s de suprafață, sunt pentru…nu, nu-s nici măcar pentru probleme, sunt pentru oameni care cred că au o problemă cu, un fel de pastilă placebo, dar la nivel psihic. Problema aia poate să nici nu existe, de facto, dacă ție ți se pare că ea există, atunci există și minim un prestator de servicii de dezvoltare personală care să ți-o elimine și să te lase să te bucuri după în voie de viață. Și, chiar de-ar vrea, chiar de-ar vrea coach-ul în cauză, nu poate să meargă în profunzimea problemei. N-are ceea ce în spațiul anglofil se cheamă know-how, sau cunoașterea de specialitate necesară nici măcar pentru a discerne cauzele care le-ar intra sub incidență, de cele care au nevoie de ajutor specializat.

Dar nu pot nici blama oamenii care devin adepți. Nu-s informați. Încă mai cred basmul La psiholog merg doar nebunii și se poartă în consecință. Adică încearcă să se trateze singuri, de probleme pe care ei le văd, dar cărora nu le văd și cauzele, cu ajutorul unor cărți și seminarii ținute, majoritatea lor, de oameni cel puțin la fel de neavizați. Orbul care-l conduce pe orb, cum spun americanii, mari iubitori de dezvoltare ei înșiși. Dezvoltarea personală aia reală impică investiție mare. Investiție de timp, bani, capital emoțional. Înseamnă renunțarea la prejudecăți și demararea unui proces de reparații și control al pagubelor. Mers la terapeut, când simți că ai o problemă de rezolvat, nu să faci, după cum te taie capul, experimente pe propria persoană și să te razemi de fundătura spre care-ai mers atât de vesel, ferm convins că stai pe culmile gloriei. Asta e dezvoltarea personală reală, sau, cum le place lor să zică, autentică.

De fapt și de drept, dezvoltarea personală pe care-o știm noi, cu iz de cultură organizațională, nu-i decât expresia unei abordări ce-n economie e cunoscută drept Teoria Alegerii Raționale- când indivizii au de ales între o variantă A și o variantă B, vor alege în conformitate cu principiul simplu al maximizării utilității. Adică vor alege varianta care le aduce cele mai multe beneficii în cel mai scurt timp. Vor alege rațional. Dar TAR este și ea, alături de dezvoltarea personală. o simplă fațetă, la rândul său, a utilitarismului. Știm toți că ideea de bază a tuturor sloganurilor de dezvoltare personală îl conține pe TU. Tu ești responsabil de ce se întâmplă în viața ta, tu ai puterea să-ți schimbi viața, tu faci și dregi. Dar tu și numai tu. Societatea, cultura în care te-ai născut, nivelul de educație, contextul geopolitic în care trăiești, precum și alte variabile mari, pe care nu le voi enumera aici, n-au nici o treabă. Noooo, ferească Hristos! Tu ești mă singurul responsabil de viața și devenirea ta. Ori ăsta, dragilor, e un mare pericol ce ne paște.

Apologia mediocrității

b171

Stăteam cândva în tramvai, acel loc mitologic al marilor mele revelații, când aud doi tineri vorbind lângă mine. La un moment dat, cel de lângă mine îi spune prietenului său: Frate, nimic, da’ nimic nu e mai rău decât să fii mediocru! E aproape o crimă, mediocritatea, un fel de ciumă, așa…

Atunci n-am zis nimic, dar mi-au dat de gândit mult și bine. Am zâmbit uitându-mă pe geam și gândindu-mă la tot carnavalul vieții contemporane, o viață atât de complexă, atât de prinsă pe nesimțite într-o cultură a performance-ului, și nu ca act artistic. Performarea a devenit un stil de viață- dacă nu performezi la capacitate maximă nouă zecimi din timp, nu ești bun, ești…mediocru. Iar mediocritatea a devenit, pe nesimțite, noul bau-bau din dulapul zilelor noastre.

Recunosc, n-am înțeles care e treaba cu frica asta de mediocritate, până la momentul discuției mai sus menționate, când am realizat că rădăcina spaimei de a fi mediocru e, de fapt, o corelație foarte populară, și foarte eronată, a mediocrității cu slăbiciunea. Ori, a fi mediocru, nu-nseamnă a fi slab, a fi sub normă, ci, din contră, a te asimila mediei, normalului. Orice trece de asta e fie hipo, fie hiper, ambele condiții de anomalie, excepții de la normă. Ceea ce e amuzant, în toată confuzia asta, pe lângă fuga de mediocritate, e ipocrizia involuntar generată și traductibilă prin aceea că toți vor să se încadreze în normalitate, toți vor să fie speciali, dar nimeni nu vrea să fie mediocru. A fi special înseamnă, prin definiția cea mai de simț comun, a fi diferit de normalitate. Părul neon nu e normal, în sensul statistic, de care respectă norma socială, dar, în același timp, nici nu violează vreo regulă, scrisă sau nescrisă, pentru a putea fi catalogat drept anomalie sau deviație. E doar…altfel și-atât. E, într-un fel, special, în măsura în care acceptarea sa la nivel social nu e nici uniformă, nici garantată, ci doar teoretică. Asta ca să dau un exemplu simplu de văzut, că altminteri sunt mii.

A fi special nu înseamnă să fii top performer, indiferent de ce-ți spun fetele de la HR. A fi special înseamnă să fii sub sau peste nivelul maselor. Indiferent pe ce palier. Să te uiți către mediocritate, s-o recunoști când o vezi, și să-ți zici ”Eh, ce bine că nu-s acolo!” sau, ca mine și alții, ”Ehe, aș vrea eu să fiu mediocră, dar pot?”. Înseamnă să simți altfel, să te raportezi la societate altfel, să nu te bucure neapărat când o voce pițigăiată te proclamă special, că știi și tu că ești, chit că din considerente distincte poate de-ale sale.

Mediocritatea, vrei, nu vrei, e cu noi. E peste tot. Și crede-mă că e bună. E naturală ca respirația și îndrăgosteala. Mediocru ești când vineri seara, după job, ieși în club cu colegii sau te uiți la un serial sau citești cu o mare cană de ceai. Pe tine te bucură, te relaxează, o să-mi cauți frenetic motive, argumente pentru care e ceva special aici, dar nu e. Toți facem asta, pe toți ne relaxează și ne bucură astfel de mici plăceri, sau măcar ne alungă amărăciunea pentru o vreme. De aia îi zice mediocritate, de la medie, sau, cum ar zice Gauss, de la cei mai mulți dintre noi. Speciali sunt, pe bune, o mână de oameni. Și mulți dintre ei nu-s prea încântați, dar n-au ce se mai face, acum. Asta le-a fost și cu asta defilează. Da, da, eu știu că tabuurile se schimbă, și că acum a devenit tabu să fii mediocru, dar asta nu schimbă cu nimic o stare de fapt. Da, ești mediocru. Da, e perfect în regulă să fii. Eu nu sunt, că n-am cum. Dar asta nu înseamnă că n-am clipe când mă uit la voi, ăștia mediocri cu jind, și nu-mi zic ”vreau și euuu!”, că am. Și cumva mă oftică să văd că alergați după praf de zâne din galaxia paralelă, în loc să învățați să fiți voi, să apreciați ce vă face bine, și să nu mai mimați anapoda și aparent fără discernământ tendințele impuse de cei, la fel ca voi,  de mulți și mediocri. Singurul lucru pe care-l regret, la o adică, e că nu le-am zis celor doi amici vorbăreți că…ciuma nu e crimă. Atât.

Dar hai c-am zis destule deja, și, fiindcă sunt de treabă, atât vă mai zic: să zboare roșiileeeee!

Satul, Triada lui Lefebvre și Bucureștiul contemporan

 

20431557_1493070327398643_9096323987021649454_n

Era o seară de toamnă leneșă, cu oameni ieșiți de vorbă la porți, cât să dezbată ce s-a mai întâmplat peste zi. Orice om care-a avut vreo formă de contact direct cu satul știe că ăsta e unul din cele mai importante momente din zi: dimineața, când se strâng oamenii la pâine și, dacă-i primăvară până spre toamnă, la trimis vitele la păscut, și seara, când se strâng fie de vorbă după o zi de muncă, fie să aștepte vitele, momentele de respiro și, în același timp, de apogeu al bursei știrilor locale. Stând de vorbă, se ajunge și la ceea ce era subiectul zilei- un om se eliberase din închisoare și revenise acasă, printre ai lui. Atunci, am realizat o treabă, poate printre cele mai importante de până acum. Am avut revelația unei memorii diferite sat-oraș.

S-a vorbit mult despre spațiile memoriei, și e firesc. Cu greu ține omul de azi minte ceva abstract, lipsit de concretețea dată de timp și de spațiu. Diferența ce-apare aici între sat și oraș e cea de formă, nu de fond. De formă a manifestării memoriei, mai precis. Dacă în oraș există spații foarte clar delimitate care aparțin unei perioade istorice, sau care au o anumită încărcătură, în sat, tendința asta se eludează. De ce? Pentru că, pentru sătean, satul lui a fost acolo dintotdeauna, e ceva peren, ca o buruiană încăpățânată care-a existat cu mult înainte de el, și care-o să rămână tot acolo, în mare parte așa cum e și-acum. Dacă în oraș memoria e mai mult despre locul unde, odată introdusă-n sat, ea devine despre mai ții minte când. Și, pe fundalul concursului Miss/Mister Balcon organizat de primăria generală, mă gândeam la București și memoria lui de oraș bătrân, care-a văzut multe.

Din punctul meu de vedere, Bucureștiul este un oraș complex de analizat. Spun asta deoarece modul în care este perceput este adesea unul al contrariilor, oamenii fie iubind orașul, fie detestându-l. E un oraș divers, cu multe straturi identitare și multe influențe ce se pot ghici la o plimbare prin centrul său. Este un oraș de confluență între tradițe și modernitate, orientalism și occidentalism, sărăcie și bogăție, așa cum mulți dintre vesticii veniți la București înainte de instaurarea regimului comunist au povestit ulterior. Eu una, drept vorbind, nici nu mi l-aș putea portretiza altfel decât ca pe un mare și complex mozaic: de tendințe vestimentare, de accente și limbi vorbite, de obiceiuri…e, dacă vrei, un oraș-ceapă, un oraș cu muuuulte straturi ce se-mbină armonios.

De asta este foarte dificilă raportarea la București ca la un spațiu trăit, sau cel puțin nu în sensul în care înțelege Lefebvre noțiunea aceasta. Spun asta deoarece Bucureștiul nu a apărut la comanda unui prinț sau dintr-un moft, iar de ar fi fost așa, persoana ce-a gândit orașul utopic București, contextul în care-a făcut-o, precum și raționamentul din spatele ideii sunt nereperabile temporal, pierzându-se în zona miturilor (vezi legenda întemeietorului Bucur ciobanul.) Ce știm despre București este faptul că, la origini, este un târg apărut datorită oportunității geografice (se afla într-o zonă tranzitată a Bărăganului.) Ulterior, acesta a crescut în mod radiar, această creștere fiind consecința directă a prosperității economice a târgului și a creșterii sale demografice. Astfel cred că se explică diversitatea de stiluri și împărțirea zonelor după specific (de exemplu, în zona Timpuri Noi-Nerva Traian sunt foarte multe afaceri și restaurante cu specific turcesc, lucru ce te duce cu gândul la faptul că acesta este ”cartierul turcesc” din București.)

Dacă vorbim despre conceperea acestui oraș, o putem face la nivel de stiluri- dacă inițial se remarcă apariția stilurilor de inspirație vestică, cel francez cu precădere, precum și clădiri inspirate din curentele arhitecturale importante, ulterior apariției comunismului putem vorbi despre o imixtiune a politicului în zona de urbanism, fapt concretizat prin preluarea ideilor despre ”cum ar trebui să fie un  oraș” pe filieră estică. Orașul este unul gândit ca funcțional, nu neapărat estetic (vezi blocurile comuniste și lipsa spațiilor verzi,) cu o imagine cât mai uniformă, care punea accent pe confortul locatarilor și utilitatea spațiilor în detrimentul esteticului. Astăzi se poate vedea o tendință de a reconcilia vechiul cu noul, de a atribui clădirilor vechi destinații noi (exemple elocvente mi se par Cărturești Verona și Cărturești Carusel,) o tendință cu două sensuri- atât de recuperare a memoriei, cât și de aliniere la standardele europene (ilustrată elocvent de reabilitarea blocurilor.) Și asta îl face, zic eu, să fie special. Că n-a rămas prizonierul unui singur stil și-a unei singure ere, ci a fost nevoit să se adapteze din mers vremurilor trăite. Adaptare a cărei urme (sau să le zic sechele?) sunt vizibile, pentru cine se uită, și-acum.

Concluzionând, pot spune că Bucureștiul este un oraș-mozaic ce s-a dezvoltat spontan, lucru vizibil cu ochiul liber chiar și astăzi, iar despre triada lui Henri Lefebvre, că este lacunară. O consider lacunară deoarce neglijează dimensiunea unei temporalități urbane, a unui trecut. Ori asta nu face decât să dezumanizeze orice oraș, umanitatea sa fiind legată indisolubil de modul în care alege să păstreze contactul cu timpul trecut al ființei sale, cu istoriile sale macro, oficiale, dar și cu cele micro, istorii intime și jucăușe. Practic, orașul văzut din acest unghi are o singură dimensiune, cea spațială, viața urbană desfășurându-se într-un prezent abstract și continuu, iar momentul în care a început să ia ființă orașul respectiv neputând fi întotdeauna separat istoricește de dimensiunea mitologică. Acest lucru predispune la o înțelegere confuză a elementelor triadei, întrucât percepția ține de subiectivismul individual, noțiunea de spațiu trăit, de cea de istoric al locului, iar noțiunea de spațiu conceput, de cea de spațiu trăit menționată anterior.

Astfel, pentru o bună înțelegere a acestor elemente, consider vitală menționarea, chiar și în treacăt, a importanței cunoașterii contextului originar ce-a favorizat apariția ideii în cauză, în caz contrar discuția purtându-se doar la nivel abstract, teoretic, atemporal.

Dar, de pe podul din sat, ajung și la concluzia, poate mai neașteptată, că atunci când vorbim despre memorie, nimic nu e simplu pe lumea asta. Și, la fel, nimic nu e complicat. Pentru că sunt atât de diferite, nu poți să compari memoria bazată pe timp, genealogii, povești și oralitate a satului, unde reperele spațiale există doar în contexte mai ample, ca părți ale unei povești- că doar toate alea trebuie să se întâmple undeva, nu?- cu memoria atât de geografică, de spațială, a orașelor. Sunt diferite, și e bine că-i așa, căci sunt diferențe naturale, dictate de însăși esența și spiritul lor. Păi cum ar fi, într-un oraș ca Bucureștiul, să ai reper blocul în fața căruia se bătu Gheorghe al lu’ Marin al popii cu vărul de-al treilea al ăleia de era măritată cu poștașul când eram io mic, iar într-un sătuc oarecare să ai reper Bulevardul Decebal. Zi și tu, nu-i așa că sună de-a dreptul incoerent, distopic? Că prima reacție ar fi tu știi despre ce vorbești acolo? Păi, în cazul ăsta, înseamnă că nu schimbarea din temelii ar fi soluția, ci, mai degrabă, atât de obișnuitul deja amestec. Să ai bulevardul, clar și imuabil, dar să ai și povestea lui, poveste care nici nu poate, nici nu e musai să fie la fel de imuabilă. Să ai satul, cu genealogia lui încâlcită și vanitoasă, care mustăcește atunci când se repovestește a mia oară, dar și cu reperele fizice clare. Să facem, adică, spațiile după chipul și asemănarea celor pe care-i deservesc: libere, imperfecte, umane și, cel mai adesea, discordante. Dar de pe podul din vecini, cu apusul lui blând și poveștile multe la care-a asistat, totul pare mai simplu. Inclusiv asta. Sau poate chiar e? Asta n-am de unde mai ști…

 

Mini-me? Nu, merci!

8c38d95f08f1ca3b6ce8af2eafe374b4--mother-daughter-outfits-fashionable-kids

 

Umbla o vorbă în copilăria mea, cum că timpul ar schimba oamenii. Nu pricepeam eu prea clar cum anume îi schimbă (eram prea ocupată să cred că îi ia și îi înlocuiește cu alții noi pe atunci), dar am zis că o fi. Între timp, am ajuns la stadiul în care spun că ei au avut dreptate. Mai nou, am descoperit că-mi place să merg în malluri. Nu ca să-mi iau ultima pereche de pantofi apărută, ci să mă plimb și să observ lucruri, dar mai ales curente sociale și oameni. Iar ce văd, de la o vreme, mă cam sperie. Mereu am zis că dacă vrei să vezi încotro se îndreaptă pe bune o societate, trebuie să te uiți la ce poartă. La ofertele din care are de ales. La materiale, texturi, printuri, culori, combinații. Ce e cel mai frecvent, care e pattern-ul dominant. Ce e pentru cei mulți ca accesibilitate financiară și ce e doar pentru câțiva. Și, poate cel mai important, care-s canoanele de dezirabilitate impuse de industria modei societății respective. Mă uit, mă mir și mă îngrijorez. Și, evident, încerc să înțeleg pe cât posibil…

Am luat-o cu începutul, diferențele dintre hainele pentru bărbați și cele pentru femei. Dintre tricouri, mai exact. N-am putut să trec peste faptul că, în majoritatea cazurilor, la fete e greu să găsești, în majoritatea cazurilor, un tricou fără pasteluri ce tind spre washed, mesaje tâmpite cum ar fi HEY! sau LOVE LIFE, paiete, cristale, print floral. Eventual, toate în aceeași piesă vestimentară. Dacă te uiți în tabăra cealaltă, treaba e mai simplă- câteva tricouri cu echipe de sport, tricouri cu desene sau uni, în culori diferite. Nimic extraordinar, nimic excesiv, nimic ”special”. Dar ăsta a fost, se pare, preludiul pentru ce-avea să urmeze.

Trec la un moment dat pe lângă un magazin cu haine pentru copii, situat undeva în centrul Bucureștiului. În centrul centrului, cum s-ar zice. Chiar dacă nu sunt copil și nici n-am în familie, nu rezist tentației de a arunca o privire scrutătoare prin vitrina perfect limpede. Pe moment, n-am realizat prea multe din ce-am văzut, dar la maxim un minut distanță, probabil când creierul a procesat informațiile, ei bine…m-am speriat, nu zic că nu. Erau, pe lângă hainele ce arătau a uniforme școlare și care erau, deci, plauzibile, și alte haine, care nu beneficiau de prezumția asta a rostului. Costume în două tonuri pentru băieței de cel mult 8 ani, cu două rânduri de nasturi, călcate la dungă, cu vestă, sacou, batistă…

Spre zona de fete n-am avut curaj să mă uit, recunosc, fiind deja destul de speriată de ce văzusem anterior prin alte părți, mult mai puțin culte sau selecte ale orașului decât cea în care mă aflam la momentul respectiv. Sclipici, volane muuulte, pasteluri, floricele…aveam întrucâtva o idee despre cât sunt de glamourizați cei mici. E, de niște, ani bun în vogă un trend ce mă intrigă și mă sperie în egală măsură: mini-me. Copii ce sunt îmbrăcați la fel cu părinții și care adună mii de like-uri pe rețelele sociale, câștigând astfel aprobarea din partea societății. Astfel, dacă într-o seară, la o nuntă, să zicem, o pitică de 5 ani are o rochie de gală identică cu a mamei, părul aranjat la fel, nu va părea o monstruozitate, nici măcar revoltător, ci va fi mica vedetă a serii, mica pasionată de modă, ”Vaaaai, cât de drăguț!” sau, cum se zice mai nou, goals. Adică ceva ce se dorește a fi atins. Și hai să zicem că la un copil de 8-10 ani poți să-nțelegi că ”așa a vrut el să se îmbrace,” toți aveam micile noastre obsesii vestimentare pe atunci ce intrau la ”Că așa vreau eu!”, nu e o dramă. Partea tristă a poveștii mi se pare că e tendința de-a ne juca dress-up games cu copiii când ei sunt mici, mult prea mici ca să priceapă sau să știe dacă vor sau nu asta. Că unei fetițe de câțiva anișori o să i se pară mereu amuzant să arate ca mami, și dacă mami o să îi facă rochițe la fel cu ale sale ca să nu i le mai ia pe ale ei din dulap, nu va spune că nu vrea. Evident că va vrea, i se pare o joacă.

De asta singurii vinovați mi se par adulții, care uită să-i mai trateze pe cei mici ca pe niște copii, ci îi tratează ca pe niște prelungiri ale propriilor persoane. Oare ce se-ntâmplă dacă mami și tati au vederi diferite, estetic vorbind? Cumva, am aterizat, fără să fie prea clar și procesul prin care s-a întâmplat, în plină vârstă de aur a unei societăți patologice. O societate narcisică, ce-și modelează micii indivizi după idealurile sale obsedante.

Ce am încercat eu să înțeleg, și asta chiar că nu mi-a ieșit de nici un fel, e cum se joacă cei mici îmbrăcați așa. Adică, se mai joacă măcar? Unii cu alții, zic, nu pe telefoane! Că noi ne jucam și la evenimente din astea pompoase. De-a ce? Păi, găseam noi, nici nu era greu, că-n bermude și cămașă sau rochițe ușoare, care nu cântăresc doar ele câteva kg și care nu ne țineau bățoși, eram copii liberi, egali și fericiți. Ăsta e un trend pe care mi-ar plăcea să-l văd popular- cel al copiilor lăsați să fie copii. Cu mofturi, cu toane, spontani, cu haine care să nu le înfrâneze atââât de necesara libertate de mișcare. Fără obligația socială de a fi fashion. Obsesia asta a trendurilor o să-i bântuie oricum mulți ani în viață, hai să facem un trend din a-i lăsa să fie cum sunt, deocamdată. Și da, asta înseamnă că vor face alegeri vestimentare cel puțin îndoielnice, iraționale și ilogice după mintea ta de părinte. După mintea lui, aia e ce trebuie și exact așa vrea să fie. De ce? Păi, nu știe prea clar, așa-i place lui. Că tu ca părinte trebuie să ai discernământ și să nu îi aprobi chiar orice moft, e una. Dar să-l transformi în miniatura ta vestimentară, în păpușica de acasă, ei, asta intră deja în sfera sinistrului.

Că aici mi se pare că e toată buba, în faptul că niște adulți imaturi aleg să maturizeze nepotrivit niște copii doar ca să se simtă validați. E trist, sinistru și rece, oricâtă legitimitate socială ar avea. Practic, le furăm copilăria lor lejeră, liberă în mare parte de constrângeri sociale, și o înlocuim cu bucăți de maturitate, toate astea în timp ce noi ne regretăm ipocrit copilăriile proprii. Și îi mai convingem că le și place, că e și bine, pe deasupra!

It takes two to tango

086d58f1be04066277ca24ddc4b9c845--tango-dance-dance-dance-dance
De cele mai multe ori, viața ne curge lin și fără incidente, dar din când în când, parcă tocmai pentru a ne arăta că suntem vii, vine o vreme despre care s-a vorbit și se va mai vorbi- vremea bilanțului. Dacă ar fi îmi fac socoteala, aș zice că cel mai important lucru aflat, sau, mai în clar, lucrul pe care-l simt ca fiind cel mai important din tot ceea ce știu, e reciprocitatea în interacțiune. Sau, cum zic anglofilii, it takes two to tango. Pentru că nici în tango, nici în viața cea de zi cu zi, mult mai lipsită de spectaculos, nu se poate întâmpla nimic bun fără reciprocitate. Iar de asta nu te convinge nimic așa cum o face o ruptură, indiferent de natura legăturii respective. Pentru că, și aici apare o problemă majoră ce ține de educația populației, relație nu are și nu trebuie să aibă doar o conotație amoroasă. Nu. Ai foarte multe relații cu foarte mulți oameni- cu tanti de la chioșc, care te anunță când au mai adus snacks-urile tale favorite sau îți oprește pâinea, cu poștașul, cu colegii de muncă, familia, persoana dragă, societatea. Alea toate-s relații și funcționează, cu mici variațiuni pe-aceeași temă, după aceleași resorturi.
Dacă aș găsi un fir roșu ce leagă toate rupturile din lumea asta, acela ar fi neprevăzutul. Nimeni, chiar dacă uneori simte că lucrurile nu mai merg așa cum obișnuiau s-o facă, nu va crede că acea relație va fi un eșec. Nu, a altora, poate, dar a lui ? În nici un caz! Asta le și face să fie evenimente dureroase fără excepție, indiferent de tipul de relație aflat în discuție, gândul că nu, nu ți se va întâmpla tocmai ție. Dar…
Pentru indiferent ce relație e nevoie de doi oameni. De doi oameni care să contribuie egal. Care să dea și să primească în aceeași măsură timp, energie, resurse, afecțiune, încredere, respect, grijă. Dezechilibrul apare atunci când cei doi își împart rolurile- doar unul dă și doar unul primește. Așa se ajunge la finaluri dramatice, presărate cu ranchiună și vorbe grele, de multe ori regretate ulterior. Prin împărțirea rolurilor. Pentru că, odată cu ea, apar alte două elemente- sentimentul de ”mi se cuvine” și sentimentul de ”așa trebuie/ e cel mai bine,” ambele la fel de sinistre și toxice pe termen lung. Dar, pare-se, e inflație de super-eroi, fiindcă văd tot mai mulți oameni care se avântă în legături unilaterale, oferind tot ce pot da la momentele respective, fără să privească sau să țină cont și de disponibilitatea celeilalte persoane, convinși că, prin generozitatea lor sufletească, vor face diferența. Ei cad primii în spinoasa capcană a relațiilor toxice, unde singurul deziderat al celuilalt e să profite de ceea ce oameni ca ei au de dat. Și, evident, sunt ultimii care aleg să renunțe la relația respectivă.
De multe ori e muncă de Sisif să-ncerci să te prinzi care-i cine. Până la urma urmei, și drumul spre iad e pavat cu intenții bune, deci de ce ne-ar mai mira viața? Cu toate astea, atunci când rămâi unul pe-un drum de doi, primele lucruri care te izbesc sunt speranțele. Sau, mai degrabă, ecoul lor asemănător cu cel al vaselor sparte. Pentru că ruptura nu e despre celălalt mai niciodată. Ne place sau nu, e despre noi, despre investiția noastră care-a falimentat. Despre cum credeam că vom fi mereu ca atunci când ne era bine, cum celălalt, acum parcă la ani-lumină de noi. Despre cum credeam că totul o să decurgă lin și la bătrânețe ne vom povesti nepoților la un ceai (ok, ok, poate dres cu o urmă de cognac, de dragul tinereții cândva sălbatice!) gafele și aventurile noastre, cu detașarea și nostalgia aduse de timpul ce-a trecut. Despre cum vom fi martori fericiți ai tuturor momentelor importante din viața celuilalt, cu sprijin necondiționat în caz de bucurie gălăgioasă și întristare mută. Nu mai rămâne decât furia născută din înșelare în urma rupturii, și ceva amintiri pe care, tot din furie și revoltă, le punem inițial în borcanul cu balast emoțional. Deși pe nedrept, pentru că vorbim de ceva diferit. Dar, din câte se poate băga de seamă, celălalt, partenerul de tango relațional, n-are nici pe departe un rol activ aici. Nu, el are doar o vină. Restul e doar al nostru. Speranțele, dorințele, așteptările, credințele noastre despre ce-ar fi trebuit să fie relația aia. Singura lui vină e că ne-a abandonat, sau, mai rațional vorbind, că a ales să plece atunci când a sesizat că o continuare a acelei legături i-ar face mai mult rău decât bine. Practic, îl învinovățim că a ales propria fericire în detrimentul confortului nostru. Sună ridicol și irațional, dar emoțiile sunt departe de sfera rațiunii umane, și e bine așa cum e. Ce ne-am face dacă și emoțiile am putea să ni le planificăm rațional? E drept însă că le putem gestiona rațional, ceea ce e normal și de dorit, dar e în același timp un proces anevoios, pentru că implică și impune renunțarea la ideea de trădare. Pentru că, inevitabil, se ajunge la un punct în care cel ce-a ales să plece este trădătorul, vinovatul, persona non-grata a vieții noastre, neglijând tot ce-a fost bun. Asta aparține acum trecutului, prezentul e dominat de dezamăgirea generată de gândului că n-am fost destul de…cumva încât să ne aleagă pe noi în detrimentul propriei vieți. Nu ne convine ideea că prieteniile, colaborările, relațiile amoroase au, de bine, de rău, o dată de expirare. Foarte bine, să aibă, dar nu ale noastre! Ale noastre trebuie să fie musai frumoase, armonioase, și să se termine, eheeee…undeva la bătrânețe, de preferat! Ceea ce pune reflectorul pe principalul vinovat din poveste (și, în treacăt spus, singurul real) : așteptările iraționale. Pentru că, în treacăt fiind spus, alergând după fericirea de inspirație hollywoodiană, uităm esențialul de clasele primare- timpul trece, oamenii se schimbă, ceea ce ne făcea bine ieri se poate să ne facă rău poimâine. Nimic nu e permanent, cu atât mai puțin relațiile interumane, și, cu toate astea, le trăim ca și cum ar fi, doar ca să cădem liber de pe norișorul pufos al iluziei că sunt statice, de neclintit în timp, că se vor transforma perpetuu fără să se rupă.
Așa ajungem să sfârșim posomorâți, cu un maldăr de sentimente negative la finalul fiecărei legături, cu starea naturală că nu așa trebuia să se întâmple de fapt și că nici unul dintre momentele bune împărțite de voi n-a fost mai mult decât o altă cărămidă pusă la zidul minciunilor celor multe. Nu zic că finalurile implică neapărat iertare, acceptare, pentru că eu însămi nu cred în asta. Ideea nu cred că e să uiți ce a fost sau să ierți persoana aia, cât în primul rând să accepți că ”Da, domne, s-a terminat, mergem mai departe !”. Cu asta pot veni și iertarea, uitarea, și tot ce mai vrei tu să vină, dar primul lucru de înțeles e că nimic din ce există nu e făcut ca să rămână. Nu există ”definitiv” decât în instanță și ficțiune. Oriunde altundeva e o minciună sfruntată, numai bună de aburit fraierii cu ea. Și n-o să fim niciodată bine cât timp nu pricepem că nu există un trebuie în interacțiunile cu ceilalți, că tot ce începe e menit să aibă un final și că oamenii nu-s pânze cuminți pe care să ne proiectăm noi filmele din cap și suflet. Abia atunci vom putea vorbi despre finaluri line, în detrimentul rupturilor bruște și dureroase cu care suntem, vai, atââât de obișnuiți. Deocamdată, însă, e nevoie de doi pentru un tango, dar suntem prea egoiști să-l mai vedem cu adevărat pe celălalt, iar când pleacă, din nevoia de a fi văzut, de a fi confirmat ca ființă, ei bine…tot noi suntem cei ce se supără. Curat egoism, monșer, dar vezi tu, oamenii sunt diferiți, există diferențe de grad, nu de natură, între eu cel de-acum și cel de acum 3 luni, între tu cel de-acum și tu cel de acum 3 luni. Cât despre diferențele de grad, nu de natură, dintre eu și tu, mai putem spune ceva, nu-s evidente ? Păi, în cazul ăsta, cred că e cazul să tratăm și relațiile dintre oameni ca fiind exact ceea ce sunt- hibrizii dinamici a două entități la fel de dinamice și instabile, fără să le punem în spate atribute ce nu le-au aparținut niciodată. Atunci și abia atunci când vom reuși asta, vom putea să spunem că, uman vorbind, suntem niște ființe evoluate. Până atunci însă nu suntem nici mai mult, nici mai puțin decât victimele propriei slăbiciuni, ale furiei ce ne roade când cel de lângă noi pleacă, și al așteptărilor ce nu vibrează cu natura și firescul lucrurilor, așteptări fabricate de om care se-ntorc, acum, împotriva lui. Ca întotdeauna în lunga noastră istorie, de fapt. Și atunci, de ce ne mai mirăm că monștrii de sub pat din copilărie au crescut cu noi odată și s-au transformat și ei în teama de singurătate, de abandon și de respingere? E doar mersul firesc al vieții…nu?

Fascinația și obsesia de a fi diferit

a_different_girl_by_katherine_dae-d5f57hm

Nu sunt eu de prea mult timp pe lumea asta, dar dacă am descoperit ceva în ultimii 22 de ani, acel ”Ceva” trebuie să fie faptul că gândul, ideea de diferență, e o Cutie a unei Pandore anonime. Ne dividem subit când e vorba despre diferențe. Ne crispăm, mulți dintre noi. Pe de-o parte, nu îi înțelegem prea bine pe minoritari și, ca atare, ne par periculoși. Pe de alta însă, parcă am vrea și noi să avem un gram măcar din exotismul cu care-i învestim. Parcă și noi vrem să fim diferiți. Să fim speciali.

Uneori, devine o obsesie ce se traduce prin excentricitate. Dar sunt și dăți, mai rare, când obsesia diferenței se traduce prin conformism. Sună paradoxal, nu?

Nu neapărat. Atunci când ai o boală rară, pornești din start cu diferențe, atât de grad, cât și de natură. Poate ești atât de diferit, că nici medicii n-au mai văzut ca tine..lucru destul de grav. Și, pe măsură ce tu, copil cu boală rară, crești, începi să vezi. Și ce vei putea vedea altceva decât limitări pe care nu le-ai vrut? Că prietenii tăi se urcă în copaci și tu nu, că prietenii tăi arată mai bine decât tine, că au altă viață. Și vrei și tu măcar iluzia că ai ce au ei. Atunci începe, cu adevărat, obsesia pentru a fi diferit. Dacă pentru prietenii tăi a fi diferit e ceva cool, ceva ce trebuie descoperit și exploatat la maxim, pentru tine e un tabu. Tu ești deja diferit, știi asta, ideea e că trebuie să fii cât mai normal. La tine a fi normal e un lucru cool. Iar normalul poate să însemne o sumedenie de lucruri.

Poate să însemne acceptarea în jurul tău a unor persoane pe care nu le placi neapărat, dar care ți se par preferabile singurătății. Poate să însemne un grad mai mare de sensibilitate la nedreptățile și presiunile sociale- fie că vorbim despre presiuni privind aspectul fizic, mărimea cercului de prieteni, viața socială sau sexuală, poate să însemne suferința că nu ești făcut pentru lumea asta și izolarea. Da, oamenii care se știu diferiți uneori se întreabă cu ce au greșit să fie așa, ce ar avea de făcut ca să estompeze diferențele pe care poate doar ei le percep dintre sine și ceilalți.

Și toate vin dintr-o singură rădăcină- prezența unei boli rare. O diferență ireconciliabilă între tine și ceilalți, care va face bătrânele din tramvai să se încrunte când le spui că nu le dai locul pentru că te simți rău. ”Tinerii nu se simt rău,” par să-ți spună. O boală rară este, în primul rând, un handicap social. Și aici e durerea cea mare, în faptul că ești altfel până și față de propria familie, deși tu n-ai vrut asta. Și chiar dacă ajungi să fii apreciat și prețuit în comunitatea ta, chiar dacă ești un bun profesionist, un om muncitor, te vei întreba periodic: ”Ăștia mă apreciază pe bune, pentru ceea ce sunt, sau e doar o simulare venită din mila pe care le-o trezește faptul că nu voi putea fi nicicând ca ei?” Întrebare care, de obicei, te aruncă direct în puțul cu suferințe.

Pentru că a fi diferit este, atunci când nu-nțelegi ce ți se întâmplă, când e prea greu să explici cuiva, un blestem. Pentru că, în adâncul sufletului, de fiecare dată când poveștii tale i se răspunde cu un ”da, te înțeleg, trebuie să fie greu!,” tu știi că persoana respectivă nu știe și nu va ști niciodată cel mai probabil, iar tu nici măcar nu-i dorești s-o facă. Pentru că există diferențe ce clădesc poduri și diferențe ce clădesc ziduri, și nu mereu e alegerea noastră ceea ce vrem să clădim. În definitiv și la urma urmei, până și închisoarea e un spațiu fermecător atunci când știi că nu ești acolo ca rezident.

Dragă părinte de copil diferit, îți doresc răbdare, ambiție și echilibru. Le meriți și-ți vor fi imperios necesare muuult timp de-acum încolo.

Ție, copil martir fără voie, n-am ce altceva să-ți spun. Sunt ca tine, te înțeleg, și-ți spun că ești oricum vrei. Deștept, ambițios, rezistent, aparte, sensibil, frumos. Eu știu cât suferi din cauza unor lucruri ce n-au ținut de voința nimănui. Cum e să fii atât de diferit încât să te simți nesigur pe tine în propria țară, lipsit de elementar, privat de drepturi de bază. Lucru ce-mi dă într-un fel dreptul de-ați adresa o singură rugăminte: uită de vină! Nimeni nu e vinovat. Nici părinții, nici tu, nici genetica, e doar o întâmplare nefericită și nedorită. Nu te învinovăți, nu te gândi că le-ar fi fost mai bine fără tine, nu te autoflagela. În schimb, gândește-te numai la faptul că ai putea să-ți asumi diferențele cândva. Că da, ești diferit. Și chiar dacă ești diferit, să știi că suntem diferiți în același fel, eu, tu și alții despre care nu știm deocamdată. Curaj!

Lasă-i pe alții să se cufunde în blestemul amar al diferitului. Lasă-i pe alții să caute Diferitul în fiecare bucățică de viață. Tu caută-te, în tot răstimpul ăsta, pe tine. Sigur o să ieși mai câștigat la bilanț!

Lucruri pe care-aș fi vrut ca mama să le știe despre copilul ei special

diferit

Dragă mămico,

În primul rând, țin să te felicit. Forța, devotamentul și iubirea necesare pentru îngrijirea unui copil diagnosticat cu o boală rară sunt lucruri de care mi-aș dori să știu că ești mândră și pentru care ai întreaga mea apreciere. Cu toate astea, ca fost copil, actual adult cu o boală rară, sunt lucruri pe care mi-ar fi plăcut ca la începutul călătoriei noastre lungi mama să le cunoască, așa că m-am gândit să le împart și cu tine. Iată câteva:

  1. O să fie greu.

Da, știu că sună a truism, dar chiar va fi. Ca părinte, vei suferi mult, mai ales când vei simți privirile ciudate ale celor din jur, etichetele puse, respingerea. Le vei trăi ca și cum ți se întâmplă chiar ție. Te vei teme de orice amenințare la adresa lui, de orice verdict dat de medici, dar mai ales de faptul că nu vei găsi prea rapid medici pricepuți care chiar să ajute. Dar nu uita că cel mai greu mi-e chiar mie, copilului aparent neștiutor. Ceea ce mă duce la…

 

  1. Ai răbdare.

Dacă erai genul de persoană impulsivă, acum, mămico, înveți Răbdarea. E ceva de care ai nevoie. Răbdare cu mine, cu evoluția mea și toate răbufnirile de neputință și de ”de ce eu?”. Răbdare cu medicii care nu vor să se lege la cap cu un astfel de caz sau care nu se pricep și pur și simplu nu  ar ști ce să-mi facă. Răbdare cu asistentele care mă vor înțepa de niște ori bune doar pentru a-mi găsi o venă.  Răbdare cu nevoile mele copilărești, dar atât de necesare, de a avea prieteni, de a mă juca în voie, de a descoperi lumea. Da, poate fi periculoasă explorarea, dar am nevoie de ea! Poate am nevoie de mai multă  protecție, poate am un sistem imunitar mai slăbit, dar tot o să vreau să mă joc cu ceilalți copii.

 

  1. Nu uita că sunt un copil.

Știu că e greu, și mie îmi e, dar nu trebuie să ai așteptări prea mari de la mine. Da, sunt bolnăvior, dar sunt un copil. Asta înseamnă că o să vreau fast-food, dulciuri, și-n general chestii bune la gust, dar pe care știu că nu le-aș avea voie. Mai înseamnă și că o perioadă lungă, până mai cresc, îmi va fi frică de domnul doctor și de doamnele asistente, că nu-mi va plăcea la spital și nu voi înțelege de ce trebuie să fiu acolo, și nu în parc. Cu toate astea…

 

  1. Copilăria e partea ușoară.

Poate nu îți dai seama de asta, însă pe măsură ce voi crește, voi înțelege tot mai acut  că sunt altfel, că sunt diferit. Și mă va durea nespus. Vor fi zile în care mă voi revolta împotriva a tot. Împotriva bolii, a medicilor, a oamenilor care nu înțeleg, ba chiar împotriva voastră, a familiei. Voi căuta cu orice preț să fiu cât mai asemănător celorlalți copii de vârsta mea, chiar dacă poate fi un drum periculos.  Și nu vreau  decât să vă știu alături,  gata de a înțelege, înainte de a judeca, fără temeri ce-mi par, acum, iraționale. E o perioadă grea, în care am nevoie de apropierea și susținerea ta necondiționată mai mult decât oricând.

 

  1. Evită să fii un părinte-cloșcă.

Da,viața alături de un copil special e complicată, sunt foarte multe lucruri de care trebuie ținut cont,  dar  asta  nu  înseamnă  că trebuie să devii umbra mea care mă apără  oricând  și  de orice. Lasă-mă să învăț să fac lucruri pe cont propriu, lasă-mă să experimentez lucruri în afara grijilor tale. Știu că multe din ele sunt fondate, dar permite-mi să mă separ de ele. Am nevoie de spațiul meu și de sprijinul tău, nu de un om care să facă totul în locul meu…dacă mă lași, vei vedea că și eu pot!

 

Dac-ai citit până aici, sper doar că n-ai plâns, mămico, și-ți mulțumesc. Îți mulțumesc pentru lectură, îți mulțumesc pentru puterea ta, pentru că știu că vei încerca, pe cât posibil, să aplici ceea ce ai citit, și nu-mi rămâne decât să-ți spun că ești cu adevărat o eroină. Și să îți spun că-ți sunt recunoscătoare. Meriți.

 

 

 

Barbatul si trandafirii

man-holding-surprise-gift-of-roses-agjkm4

Ca om, imi plac relatiile, raporturile dintre mine si ceilalti, dintre ceilalti, dintre noi toti si diferite obiecte, idei, momente. Le analizez, le rumeg atent, incerc sa le inteleg. De cele mai multe ori, imi si reuseste, indiferent de cat ar dura. Cu toate astea, exista insa o relatie, mitica aproape, pe care n-am inteles-o niciodata deplin. E vorba despre relatia dintre barbat si…trandafiri. Relatie, altminteri, serioasa, de mare angajament si fidelitate. S-ar putea zice chiar ca barbatii sunt mai fideli trandafirilor decat le sunt unora dintre femeile din viata lor.

Fiind amatoare de culori aprinse, imi plac florile, si analizez fiecare florarie pe langa care trec, din graba drumului. Insa un singur lucru imi sare, mereu, in ochi- proportia dintre trandafiri si, ei bine..restul florilor. E un raport ciudat, fiind mai multi trandafiri decat alte flori, ceea ce ma face sa cred, avand in vedere ca e ceva general valabil, ca e o preferinta impamantenita. Lucrul asta se vede si din postarile de pe Facebook sau Instagram. E o ocazie mai acatari, o calcatura pe bec mai grava, sau pur si simplu vrea sa o impresioneze? Fuga la florarie dupa, ati ghicit, un buchet de trandafiri!

Dupa incantarea fetelor si femeilor implicate, as zice ca da, domnule, chiar nu exista alta floare mai floare! Dar asa sa fie oare? Sa fie un dat cultural, sau o crasa ignoranta botanica la mijloc? Candva, nasa mea mi-a spus ca ”Daca vrei alt fel de flori de la un barbat, trebuie intai sa-l inveti tu care-s alea. Ca ei nu stiu. Uite, hai sa-l intrebam pe A., ce alte flori mai stie ?” Raspunsul lui a fost invariabil ”garoafe, petunii, d’astea, cum le zice, regina noptii… ”.

Si m-am lamurit ca e, cumva, vorba si despre un cerc vicios- femeile nu se sinchisesc sa-si educe fiii privind florile (pentru ca, nu-i asa, astea-s treburi de femeie, ce nevoie are el ?) si fetele ajung sa fie condamnate la a primi iar si iar si iar…trandafiri. Pentru ca, nu-i asa, garoafele, cealalta floare cunoscuta de ei, se duce la mort, iar ele sunt caat se poate de vii.

N-am nimic cu trandafirii, sunt niste flori frumoase. Inteleg si povestea cu simbolistica, ok. Dar, oh, my, sunt niste flori ataat de comune! Nu sunt pentru o intalnire la care vrei sa impresionezi. Ia-mi un cactus, un buchetel mic de margaritar, orice, da’ lasa trandafirii aia acolo, in florarie. Tu arata ca ai personalitate, totusi.

Si daca tot vorbim de buchetele de trandafiri, care mai sunt cum mai sunt, ce nu pricep nicicum sunt buchetele uriase de trandafiri. Adica, serios? Da, stiu, dau bine pe Insta, dau bine pe orice retea sociala, dar…serios? De banii aia poti sa-i iei bijuteria aia pe care si-o dorea de mult timp. Poti sa-i iei ceva care sa ramana, sa dureze. Ceva care sa-i aminteasca de tine, nu de un cliseu obosit.

E dovada suprema de lene, zic eu. Ii trantesti un buchet de trandafiri cat juma’ de pat, mormai suav un ”Pentru tine, iubito!” si gata. E nuuumai a ta. Ce usor a fost, nu? Sau e de statut? Cu cat mai mare contul, influenta, pozitia ierarhica a domnului, cu atat mai mare buchetul de flori primit de doamna?

Uite, asta chiar nu stiu, cum va hotarati voi, barbatii, ca trebuie sa va prezentati la usa ei cu ditamai buchetul. Imi trec prin cap tot felul de idei, care mai de care mai crete, dar n-am, inca, raspuns. Mi-ar placea nespus ca, la un moment dat, sa ma lumineze si pe mine careva mai milostiv cum e cu buchetele astea mamut…promit ca pricep repede, sa stiti! Cu ce e mai breaz un buchet din asta de trandafiri fata de unul mic de margaritar sau de albastrele? Bujorii nu-s trendy, fata? Sau, care-i treaba? Pana atunci, o sa incerc sa explic nestiutorilor ca, daca nu esti un superficial uniformizat social, exista si ale flori pe pamantul asta mare, si ca atata timp cat le duci din obligatie, ca asa se face, sau din cine stie ce motiv ce nu tine de relatia ta cu persoana respectiva, e degeaba. Oricat de multi trandafiri ar contine si oricat de impunator ar arata.

Articol semnat de o novice selectiva care nu stie sa primeasca flori, dar s-a saturat paaana peste cap de vesnicele buchete de trandafiri. Hai, salut, si fuga la atlasul de botanica! Promit ca o sa gasiti chestii interesante acolo…

 

Sunt rară. Și?

big_thumnail

Azi este 28 februarie, mai  exact acea zi din an în care pretindem că-i apreciem și înțelegem pe cei pe care-i judecăm în voie tot restul anului. E Ziua Bolilor Rare. Sunt sigură că pentru mulți dintre cei care citesc asta, e doar o zi de marți ca oricare alta, bolile rare fiind o realitate îndepărtată care nu poate apărea niciodată în viața lor sau a celor dragi. Majoritatea lor nu cunosc pe nimeni care să fie diagnosticat cu o astfel de afecțiune. Și, totuși, ele există. În ciuda încăpățânării noastre instituționalizate de a ne face că nu. Iar azi am să vă spun o poveste. Povestea mea, ca să fiu cinstită.

M-am născut cu o boală rară și timp de 20 de ani am trăit în incertitudine. N-am avut un diagnostic stabil, și mă măcina ideea că poate e altceva. Că poate e vindecabil. Când am primit diagnosticul definitiv și irevocabil în vara asta, am răsuflat ușurată. Diagnostic găsit într-un laborator de genetică german și plătit integral de mine, însă asta nu mai conta. Căutarea mea luase sfârșit. Dar anii ce-au trecut au fost ani de război, ani grei. Ani în care-am devenit pacient de meserie, cum îmi place să spun, trecând până acum prin vreo 6 spitale. Ani în care am descoperit cum aș vrea să fiu, ani în care am luptat din greu pentru fiecare lucru bun care mi s-a întâmplat. Am luptat pentru fiecare prietenie, și uneori am făcut compromisuri doar din teama de a nu rămâne fără și-așa puținii prieteni. Am luptat cu vocea care-mi spunea că sunt o povară pentru familie, care trebuie să-mi cumpere medicamentele integral dintotdeauna, pentru că nu intră pe lista celor compensate, chiar și parțial, de stat. Am luptat cu fiecare moment în care, inițial cu un oftat, am explicat nou-veniților în viața mea ce anume am, cum funcționează și ce-au de făcut în cazul unui episod convulsiv. Cu toate zilele care s-au perindat devenind ani și-n care m-am urât cu înverșunare. În care mi-am detestat corpul, m-am simțit judecată, m-am simțit altfel. Pentru mult timp în spatele unei respingeri a stat durerea de a mă ști diferită. Doar că nu voiam să fiu diferită.

Așa că, de copil, am stabilit că vreau să fiu o învingătoare, nu o învinsă. Așa că am luptat, cot la cot cu medicii, familia și cei dragi. Am ținut neapărat să fiu bine. Și, cu derapaje minime, adolescentine, chiar sunt. Sunt integrată social, am o viață de care-s mândră, sunt voluntară într-un spital de pediatrie și-n drumul meu spre a deveni psiholog. Pentru că e vremea mea să dau înapoi măcar o parte comunității din care fac parte, chiar dacă sistemul de sănătate n-a fost tocmai cel mai prietenos cu mine. Nu vreau să plec, vreau să rămân aici. Și dacă-n trecut o replică precum ”pentru mine ești urâtă și grasă, persoanele cu dizabilități să piară din ochii mei!” m-ar fi devastat timp de luni de zile, acum, la niște timp de-atunci, doar mi-e milă. Și înțeleg mai mult ca oricând că, atâta timp cât noi, oamenii speciali din societate, vom tăcea, nu vom vorbi deschis despre, va rămâne un tabu, în lipsa unei educații venite direct de la sursă. Pentru că,trebuie să recunosc, suntem oameni toți. Cea mai veche emoție e teama, iar cea mai veche teamă e teama de necunoscut. Azi oamenii mă privesc ciudat când le spun că eu nu mă simt și nu m-am simțit bolnavă niciodată.  Pentru mine lucrurile-s simple- sunt într-o cameră fără uși, fără ferestre, doar eu c-o muscă pe nume Cori. De musca asta nu am cum scăpa. N-am uși sau geamuri pe care s-o scot, iar de prins și omorât, nu reușesc. Deci, se cheamă c-am semnat un pact tacit de coabitare și ne suportăm reciproc. Azi știu și înțeleg că nu sunt doar un diagnostic umblător, sunt un om. Și am învățat să mă respect ca atare. Știu, spre deosebire de versiunea mea adolescentă, că nu există nicăieri un vinovat tangibil pe care să-l sugrum râzând. În genetică nu există vinovați.

Așa că fac ce știu- merg mai departe, glumind că sunt una la 100.000 (pentru că asta e incidența bolii,) și fiind recunoscătoare pentru tot. Pe mine, boala m-a format ca om, deși am înțeles târziu că e un privilegiu, e o experiență care-ți marchează destinul și pe care, dacă n-o trăiești tu însuți, n-o vei putea înțelege deplin niciodată. A fost privilegiul care mi-a deschis uși către oameni pe care-i port în suflet drept modele- de așa da,dar și de așa nu. Dacă ar fi fost altfel mai bine? N-am de unde ști, pentru că niciodată n-a fost altfel. Ăsta-i normalul, pentru mine și pentru alții ca mine. Pentru cei pe care-i vedem zilnic pe stradă, dar pe fruntea cărora nu scrie nicăieri că sunt rezultatul muncii și cooperării unei întregi echipe de medici, cadre didactice și părinți devotați. Pentru oamenii care trăiesc o viață frumoasă, dar și pentru cei care-i ajută să o aibă astfel. Pentru cei pe care statul nu-i ajută cu mare lucru, deși ar merita-o.

Ăsta nu-i un articol scris din nevoia de atenție sau milă. E un articol scris pentru voi, cititorii, din suflet, în speranța că dacă cineva din interior vă va vorbi despre asta, veți începe să vedeți lumea cu alți ochi, mai umani. Scris ca mulțumire pentru medicii devotați care au în grijă pacienți cu boli rare, pentru oamenii care-i sprijină necondiționat spre a-și îndeplini visele, spre chiar bolnavii care-mpart aceeași poveste cu mine. Voi toți sunteți eroii anonimi ai societății și vă mulțumesc că existați. Iar tu, cititor drag, te rog să nu judeci oameni a căror poveste n-o cunoști, pentru că între alb și negru există aproximativ 3000 de nuanțe de gri. Ca-n viață, adică.