Fascinația și obsesia de a fi diferit

a_different_girl_by_katherine_dae-d5f57hm

Nu sunt eu de prea mult timp pe lumea asta, dar dacă am descoperit ceva în ultimii 22 de ani, acel ”Ceva” trebuie să fie faptul că gândul, ideea de diferență, e o Cutie a unei Pandore anonime. Ne dividem subit când e vorba despre diferențe. Ne crispăm, mulți dintre noi. Pe de-o parte, nu îi înțelegem prea bine pe minoritari și, ca atare, ne par periculoși. Pe de alta însă, parcă am vrea și noi să avem un gram măcar din exotismul cu care-i învestim. Parcă și noi vrem să fim diferiți. Să fim speciali.

Uneori, devine o obsesie ce se traduce prin excentricitate. Dar sunt și dăți, mai rare, când obsesia diferenței se traduce prin conformism. Sună paradoxal, nu?

Nu neapărat. Atunci când ai o boală rară, pornești din start cu diferențe, atât de grad, cât și de natură. Poate ești atât de diferit, că nici medicii n-au mai văzut ca tine..lucru destul de grav. Și, pe măsură ce tu, copil cu boală rară, crești, începi să vezi. Și ce vei putea vedea altceva decât limitări pe care nu le-ai vrut? Că prietenii tăi se urcă în copaci și tu nu, că prietenii tăi arată mai bine decât tine, că au altă viață. Și vrei și tu măcar iluzia că ai ce au ei. Atunci începe, cu adevărat, obsesia pentru a fi diferit. Dacă pentru prietenii tăi a fi diferit e ceva cool, ceva ce trebuie descoperit și exploatat la maxim, pentru tine e un tabu. Tu ești deja diferit, știi asta, ideea e că trebuie să fii cât mai normal. La tine a fi normal e un lucru cool. Iar normalul poate să însemne o sumedenie de lucruri.

Poate să însemne acceptarea în jurul tău a unor persoane pe care nu le placi neapărat, dar care ți se par preferabile singurătății. Poate să însemne un grad mai mare de sensibilitate la nedreptățile și presiunile sociale- fie că vorbim despre presiuni privind aspectul fizic, mărimea cercului de prieteni, viața socială sau sexuală, poate să însemne suferința că nu ești făcut pentru lumea asta și izolarea. Da, oamenii care se știu diferiți uneori se întreabă cu ce au greșit să fie așa, ce ar avea de făcut ca să estompeze diferențele pe care poate doar ei le percep dintre sine și ceilalți.

Și toate vin dintr-o singură rădăcină- prezența unei boli rare. O diferență ireconciliabilă între tine și ceilalți, care va face bătrânele din tramvai să se încrunte când le spui că nu le dai locul pentru că te simți rău. ”Tinerii nu se simt rău,” par să-ți spună. O boală rară este, în primul rând, un handicap social. Și aici e durerea cea mare, în faptul că ești altfel până și față de propria familie, deși tu n-ai vrut asta. Și chiar dacă ajungi să fii apreciat și prețuit în comunitatea ta, chiar dacă ești un bun profesionist, un om muncitor, te vei întreba periodic: ”Ăștia mă apreciază pe bune, pentru ceea ce sunt, sau e doar o simulare venită din mila pe care le-o trezește faptul că nu voi putea fi nicicând ca ei?” Întrebare care, de obicei, te aruncă direct în puțul cu suferințe.

Pentru că a fi diferit este, atunci când nu-nțelegi ce ți se întâmplă, când e prea greu să explici cuiva, un blestem. Pentru că, în adâncul sufletului, de fiecare dată când poveștii tale i se răspunde cu un ”da, te înțeleg, trebuie să fie greu!,” tu știi că persoana respectivă nu știe și nu va ști niciodată cel mai probabil, iar tu nici măcar nu-i dorești s-o facă. Pentru că există diferențe ce clădesc poduri și diferențe ce clădesc ziduri, și nu mereu e alegerea noastră ceea ce vrem să clădim. În definitiv și la urma urmei, până și închisoarea e un spațiu fermecător atunci când știi că nu ești acolo ca rezident.

Dragă părinte de copil diferit, îți doresc răbdare, ambiție și echilibru. Le meriți și-ți vor fi imperios necesare muuult timp de-acum încolo.

Ție, copil martir fără voie, n-am ce altceva să-ți spun. Sunt ca tine, te înțeleg, și-ți spun că ești oricum vrei. Deștept, ambițios, rezistent, aparte, sensibil, frumos. Eu știu cât suferi din cauza unor lucruri ce n-au ținut de voința nimănui. Cum e să fii atât de diferit încât să te simți nesigur pe tine în propria țară, lipsit de elementar, privat de drepturi de bază. Lucru ce-mi dă într-un fel dreptul de-ați adresa o singură rugăminte: uită de vină! Nimeni nu e vinovat. Nici părinții, nici tu, nici genetica, e doar o întâmplare nefericită și nedorită. Nu te învinovăți, nu te gândi că le-ar fi fost mai bine fără tine, nu te autoflagela. În schimb, gândește-te numai la faptul că ai putea să-ți asumi diferențele cândva. Că da, ești diferit. Și chiar dacă ești diferit, să știi că suntem diferiți în același fel, eu, tu și alții despre care nu știm deocamdată. Curaj!

Lasă-i pe alții să se cufunde în blestemul amar al diferitului. Lasă-i pe alții să caute Diferitul în fiecare bucățică de viață. Tu caută-te, în tot răstimpul ăsta, pe tine. Sigur o să ieși mai câștigat la bilanț!

Lucruri pe care-aș fi vrut ca mama să le știe despre copilul ei special

diferit

Dragă mămico,

În primul rând, țin să te felicit. Forța, devotamentul și iubirea necesare pentru îngrijirea unui copil diagnosticat cu o boală rară sunt lucruri de care mi-aș dori să știu că ești mândră și pentru care ai întreaga mea apreciere. Cu toate astea, ca fost copil, actual adult cu o boală rară, sunt lucruri pe care mi-ar fi plăcut ca la începutul călătoriei noastre lungi mama să le cunoască, așa că m-am gândit să le împart și cu tine. Iată câteva:

  1. O să fie greu.

Da, știu că sună a truism, dar chiar va fi. Ca părinte, vei suferi mult, mai ales când vei simți privirile ciudate ale celor din jur, etichetele puse, respingerea. Le vei trăi ca și cum ți se întâmplă chiar ție. Te vei teme de orice amenințare la adresa lui, de orice verdict dat de medici, dar mai ales de faptul că nu vei găsi prea rapid medici pricepuți care chiar să ajute. Dar nu uita că cel mai greu mi-e chiar mie, copilului aparent neștiutor. Ceea ce mă duce la…

 

  1. Ai răbdare.

Dacă erai genul de persoană impulsivă, acum, mămico, înveți Răbdarea. E ceva de care ai nevoie. Răbdare cu mine, cu evoluția mea și toate răbufnirile de neputință și de ”de ce eu?”. Răbdare cu medicii care nu vor să se lege la cap cu un astfel de caz sau care nu se pricep și pur și simplu nu  ar ști ce să-mi facă. Răbdare cu asistentele care mă vor înțepa de niște ori bune doar pentru a-mi găsi o venă.  Răbdare cu nevoile mele copilărești, dar atât de necesare, de a avea prieteni, de a mă juca în voie, de a descoperi lumea. Da, poate fi periculoasă explorarea, dar am nevoie de ea! Poate am nevoie de mai multă  protecție, poate am un sistem imunitar mai slăbit, dar tot o să vreau să mă joc cu ceilalți copii.

 

  1. Nu uita că sunt un copil.

Știu că e greu, și mie îmi e, dar nu trebuie să ai așteptări prea mari de la mine. Da, sunt bolnăvior, dar sunt un copil. Asta înseamnă că o să vreau fast-food, dulciuri, și-n general chestii bune la gust, dar pe care știu că nu le-aș avea voie. Mai înseamnă și că o perioadă lungă, până mai cresc, îmi va fi frică de domnul doctor și de doamnele asistente, că nu-mi va plăcea la spital și nu voi înțelege de ce trebuie să fiu acolo, și nu în parc. Cu toate astea…

 

  1. Copilăria e partea ușoară.

Poate nu îți dai seama de asta, însă pe măsură ce voi crește, voi înțelege tot mai acut  că sunt altfel, că sunt diferit. Și mă va durea nespus. Vor fi zile în care mă voi revolta împotriva a tot. Împotriva bolii, a medicilor, a oamenilor care nu înțeleg, ba chiar împotriva voastră, a familiei. Voi căuta cu orice preț să fiu cât mai asemănător celorlalți copii de vârsta mea, chiar dacă poate fi un drum periculos.  Și nu vreau  decât să vă știu alături,  gata de a înțelege, înainte de a judeca, fără temeri ce-mi par, acum, iraționale. E o perioadă grea, în care am nevoie de apropierea și susținerea ta necondiționată mai mult decât oricând.

 

  1. Evită să fii un părinte-cloșcă.

Da,viața alături de un copil special e complicată, sunt foarte multe lucruri de care trebuie ținut cont,  dar  asta  nu  înseamnă  că trebuie să devii umbra mea care mă apără  oricând  și  de orice. Lasă-mă să învăț să fac lucruri pe cont propriu, lasă-mă să experimentez lucruri în afara grijilor tale. Știu că multe din ele sunt fondate, dar permite-mi să mă separ de ele. Am nevoie de spațiul meu și de sprijinul tău, nu de un om care să facă totul în locul meu…dacă mă lași, vei vedea că și eu pot!

 

Dac-ai citit până aici, sper doar că n-ai plâns, mămico, și-ți mulțumesc. Îți mulțumesc pentru lectură, îți mulțumesc pentru puterea ta, pentru că știu că vei încerca, pe cât posibil, să aplici ceea ce ai citit, și nu-mi rămâne decât să-ți spun că ești cu adevărat o eroină. Și să îți spun că-ți sunt recunoscătoare. Meriți.

 

 

 

Barbatul si trandafirii

man-holding-surprise-gift-of-roses-agjkm4

Ca om, imi plac relatiile, raporturile dintre mine si ceilalti, dintre ceilalti, dintre noi toti si diferite obiecte, idei, momente. Le analizez, le rumeg atent, incerc sa le inteleg. De cele mai multe ori, imi si reuseste, indiferent de cat ar dura. Cu toate astea, exista insa o relatie, mitica aproape, pe care n-am inteles-o niciodata deplin. E vorba despre relatia dintre barbat si…trandafiri. Relatie, altminteri, serioasa, de mare angajament si fidelitate. S-ar putea zice chiar ca barbatii sunt mai fideli trandafirilor decat le sunt unora dintre femeile din viata lor.

Fiind amatoare de culori aprinse, imi plac florile, si analizez fiecare florarie pe langa care trec, din graba drumului. Insa un singur lucru imi sare, mereu, in ochi- proportia dintre trandafiri si, ei bine..restul florilor. E un raport ciudat, fiind mai multi trandafiri decat alte flori, ceea ce ma face sa cred, avand in vedere ca e ceva general valabil, ca e o preferinta impamantenita. Lucrul asta se vede si din postarile de pe Facebook sau Instagram. E o ocazie mai acatari, o calcatura pe bec mai grava, sau pur si simplu vrea sa o impresioneze? Fuga la florarie dupa, ati ghicit, un buchet de trandafiri!

Dupa incantarea fetelor si femeilor implicate, as zice ca da, domnule, chiar nu exista alta floare mai floare! Dar asa sa fie oare? Sa fie un dat cultural, sau o crasa ignoranta botanica la mijloc? Candva, nasa mea mi-a spus ca ”Daca vrei alt fel de flori de la un barbat, trebuie intai sa-l inveti tu care-s alea. Ca ei nu stiu. Uite, hai sa-l intrebam pe A., ce alte flori mai stie ?” Raspunsul lui a fost invariabil ”garoafe, petunii, d’astea, cum le zice, regina noptii… ”.

Si m-am lamurit ca e, cumva, vorba si despre un cerc vicios- femeile nu se sinchisesc sa-si educe fiii privind florile (pentru ca, nu-i asa, astea-s treburi de femeie, ce nevoie are el ?) si fetele ajung sa fie condamnate la a primi iar si iar si iar…trandafiri. Pentru ca, nu-i asa, garoafele, cealalta floare cunoscuta de ei, se duce la mort, iar ele sunt caat se poate de vii.

N-am nimic cu trandafirii, sunt niste flori frumoase. Inteleg si povestea cu simbolistica, ok. Dar, oh, my, sunt niste flori ataat de comune! Nu sunt pentru o intalnire la care vrei sa impresionezi. Ia-mi un cactus, un buchetel mic de margaritar, orice, da’ lasa trandafirii aia acolo, in florarie. Tu arata ca ai personalitate, totusi.

Si daca tot vorbim de buchetele de trandafiri, care mai sunt cum mai sunt, ce nu pricep nicicum sunt buchetele uriase de trandafiri. Adica, serios? Da, stiu, dau bine pe Insta, dau bine pe orice retea sociala, dar…serios? De banii aia poti sa-i iei bijuteria aia pe care si-o dorea de mult timp. Poti sa-i iei ceva care sa ramana, sa dureze. Ceva care sa-i aminteasca de tine, nu de un cliseu obosit.

E dovada suprema de lene, zic eu. Ii trantesti un buchet de trandafiri cat juma’ de pat, mormai suav un ”Pentru tine, iubito!” si gata. E nuuumai a ta. Ce usor a fost, nu? Sau e de statut? Cu cat mai mare contul, influenta, pozitia ierarhica a domnului, cu atat mai mare buchetul de flori primit de doamna?

Uite, asta chiar nu stiu, cum va hotarati voi, barbatii, ca trebuie sa va prezentati la usa ei cu ditamai buchetul. Imi trec prin cap tot felul de idei, care mai de care mai crete, dar n-am, inca, raspuns. Mi-ar placea nespus ca, la un moment dat, sa ma lumineze si pe mine careva mai milostiv cum e cu buchetele astea mamut…promit ca pricep repede, sa stiti! Cu ce e mai breaz un buchet din asta de trandafiri fata de unul mic de margaritar sau de albastrele? Bujorii nu-s trendy, fata? Sau, care-i treaba? Pana atunci, o sa incerc sa explic nestiutorilor ca, daca nu esti un superficial uniformizat social, exista si ale flori pe pamantul asta mare, si ca atata timp cat le duci din obligatie, ca asa se face, sau din cine stie ce motiv ce nu tine de relatia ta cu persoana respectiva, e degeaba. Oricat de multi trandafiri ar contine si oricat de impunator ar arata.

Articol semnat de o novice selectiva care nu stie sa primeasca flori, dar s-a saturat paaana peste cap de vesnicele buchete de trandafiri. Hai, salut, si fuga la atlasul de botanica! Promit ca o sa gasiti chestii interesante acolo…

 

Sunt rară. Și?

big_thumnail

Azi este 28 februarie, mai  exact acea zi din an în care pretindem că-i apreciem și înțelegem pe cei pe care-i judecăm în voie tot restul anului. E Ziua Bolilor Rare. Sunt sigură că pentru mulți dintre cei care citesc asta, e doar o zi de marți ca oricare alta, bolile rare fiind o realitate îndepărtată care nu poate apărea niciodată în viața lor sau a celor dragi. Majoritatea lor nu cunosc pe nimeni care să fie diagnosticat cu o astfel de afecțiune. Și, totuși, ele există. În ciuda încăpățânării noastre instituționalizate de a ne face că nu. Iar azi am să vă spun o poveste. Povestea mea, ca să fiu cinstită.

M-am născut cu o boală rară și timp de 20 de ani am trăit în incertitudine. N-am avut un diagnostic stabil, și mă măcina ideea că poate e altceva. Că poate e vindecabil. Când am primit diagnosticul definitiv și irevocabil în vara asta, am răsuflat ușurată. Diagnostic găsit într-un laborator de genetică german și plătit integral de mine, însă asta nu mai conta. Căutarea mea luase sfârșit. Dar anii ce-au trecut au fost ani de război, ani grei. Ani în care-am devenit pacient de meserie, cum îmi place să spun, trecând până acum prin vreo 6 spitale. Ani în care am descoperit cum aș vrea să fiu, ani în care am luptat din greu pentru fiecare lucru bun care mi s-a întâmplat. Am luptat pentru fiecare prietenie, și uneori am făcut compromisuri doar din teama de a nu rămâne fără și-așa puținii prieteni. Am luptat cu vocea care-mi spunea că sunt o povară pentru familie, care trebuie să-mi cumpere medicamentele integral dintotdeauna, pentru că nu intră pe lista celor compensate, chiar și parțial, de stat. Am luptat cu fiecare moment în care, inițial cu un oftat, am explicat nou-veniților în viața mea ce anume am, cum funcționează și ce-au de făcut în cazul unui episod convulsiv. Cu toate zilele care s-au perindat devenind ani și-n care m-am urât cu înverșunare. În care mi-am detestat corpul, m-am simțit judecată, m-am simțit altfel. Pentru mult timp în spatele unei respingeri a stat durerea de a mă ști diferită. Doar că nu voiam să fiu diferită.

Așa că, de copil, am stabilit că vreau să fiu o învingătoare, nu o învinsă. Așa că am luptat, cot la cot cu medicii, familia și cei dragi. Am ținut neapărat să fiu bine. Și, cu derapaje minime, adolescentine, chiar sunt. Sunt integrată social, am o viață de care-s mândră, sunt voluntară într-un spital de pediatrie și-n drumul meu spre a deveni psiholog. Pentru că e vremea mea să dau înapoi măcar o parte comunității din care fac parte, chiar dacă sistemul de sănătate n-a fost tocmai cel mai prietenos cu mine. Nu vreau să plec, vreau să rămân aici. Și dacă-n trecut o replică precum ”pentru mine ești urâtă și grasă, persoanele cu dizabilități să piară din ochii mei!” m-ar fi devastat timp de luni de zile, acum, la niște timp de-atunci, doar mi-e milă. Și înțeleg mai mult ca oricând că, atâta timp cât noi, oamenii speciali din societate, vom tăcea, nu vom vorbi deschis despre, va rămâne un tabu, în lipsa unei educații venite direct de la sursă. Pentru că,trebuie să recunosc, suntem oameni toți. Cea mai veche emoție e teama, iar cea mai veche teamă e teama de necunoscut. Azi oamenii mă privesc ciudat când le spun că eu nu mă simt și nu m-am simțit bolnavă niciodată.  Pentru mine lucrurile-s simple- sunt într-o cameră fără uși, fără ferestre, doar eu c-o muscă pe nume Cori. De musca asta nu am cum scăpa. N-am uși sau geamuri pe care s-o scot, iar de prins și omorât, nu reușesc. Deci, se cheamă c-am semnat un pact tacit de coabitare și ne suportăm reciproc. Azi știu și înțeleg că nu sunt doar un diagnostic umblător, sunt un om. Și am învățat să mă respect ca atare. Știu, spre deosebire de versiunea mea adolescentă, că nu există nicăieri un vinovat tangibil pe care să-l sugrum râzând. În genetică nu există vinovați.

Așa că fac ce știu- merg mai departe, glumind că sunt una la 100.000 (pentru că asta e incidența bolii,) și fiind recunoscătoare pentru tot. Pe mine, boala m-a format ca om, deși am înțeles târziu că e un privilegiu, e o experiență care-ți marchează destinul și pe care, dacă n-o trăiești tu însuți, n-o vei putea înțelege deplin niciodată. A fost privilegiul care mi-a deschis uși către oameni pe care-i port în suflet drept modele- de așa da,dar și de așa nu. Dacă ar fi fost altfel mai bine? N-am de unde ști, pentru că niciodată n-a fost altfel. Ăsta-i normalul, pentru mine și pentru alții ca mine. Pentru cei pe care-i vedem zilnic pe stradă, dar pe fruntea cărora nu scrie nicăieri că sunt rezultatul muncii și cooperării unei întregi echipe de medici, cadre didactice și părinți devotați. Pentru oamenii care trăiesc o viață frumoasă, dar și pentru cei care-i ajută să o aibă astfel. Pentru cei pe care statul nu-i ajută cu mare lucru, deși ar merita-o.

Ăsta nu-i un articol scris din nevoia de atenție sau milă. E un articol scris pentru voi, cititorii, din suflet, în speranța că dacă cineva din interior vă va vorbi despre asta, veți începe să vedeți lumea cu alți ochi, mai umani. Scris ca mulțumire pentru medicii devotați care au în grijă pacienți cu boli rare, pentru oamenii care-i sprijină necondiționat spre a-și îndeplini visele, spre chiar bolnavii care-mpart aceeași poveste cu mine. Voi toți sunteți eroii anonimi ai societății și vă mulțumesc că existați. Iar tu, cititor drag, te rog să nu judeci oameni a căror poveste n-o cunoști, pentru că între alb și negru există aproximativ 3000 de nuanțe de gri. Ca-n viață, adică.

Nu sunt “cea mai”

sex-love-life-2013-07-34-happy-woman-main

Sa ne-ntelegem: n-am fost niciodata o sustinatoare infocata a mesajelor motivationale scrise pe frigider, oglinda din baie sau mai stiu eu ce colt al casei. Pot functiona, nu spun ca nu, dar personal nu ma regasesc in metoda asta. Si, totusi, cred cu tarie ca ceva ar trebui sa aiba orice fata la vedere- un ”Nu sunt cea mai…” maaare cat casa.
Am ajuns la concluzia asta cu greu, poate mai greu decat sunt dispusa s-accept, dar nu, eu nu sunt ”cea mai”. Nu sunt cea mai frumoasa, cea mai desteapta, cea mai atragatoare, cea mai bogata, cea mai fericita sau dracu’ mai stie cum se mai poarta acum sa fim. Si, ce sa vezi…concluzia asta m-a usurat teribil! Da domne, asa e, nu sunt. Dar nici nu trebuie sa fiu! Sunt eu si-atat. Ah, si ce bine mai e!
Cu toate astea, presiunea e mare. Trebuie sa vrei sa fii ”cea mai”, sa incerci, sa te lupti, sa te bantuie gandul ca nu esti tu ”cea mai”. Asa, si daca nu sunt…ce? Stii ce? Nimic. Nu se intampla absolut nimic. Timpul va curge la fel. Oamenii vor veni si vor pleca. Uneori o sa fii tu vinovata intr-o proportie mai mare decat sunt ei. O sa doara si-o sa treaca. O sa fie frumos si-o sa doara iar. Si-o sa mai si inveti niste lucruri : despre ei, despre tine, despre relatiile dintre voi. Mare lucru asta cu invatatul, sa stii!
Si ce mi se pare mie inspaimantator nu e faptul ca vrem sa fim ”cele mai”, ci…ca e firesc. Crestem cu ”oglinda-oglinjoara, cine-i cea mai frumoasa din tara?”, cu mame si bunici care si ele au vrut sa fie, si in momente disparate ale vietilor lor chiar au fost ”cele mai”, si invatam ca…asa trebuie sa fie. Ca asa a fost dintotdeauna. Cu ”cea mai”…cumva. Suntem generatii intregi de femei care simt uneori ca s-au ratat doar pentru ca n-am fost ”cele mai”. Lucru ce dateaza din vremuri cumva nestiute, din vremuri pe care nu putem pune degetul. Si chiar daca tine de-atunci, tot n-a fost luat in seama. Dovada? Distinctia facuta intre mama perfecta si cea suficient de buna mi se pare, din acest punct de vedere, graitoare, mai ales privit prin prisma faptului ca a fost facuta cu niste decade in urma.
Daaar…exista un dar. Unul mare si deloc de neglijat: putem fi cum vrem. Vrei sa ai parul lung sau scurt, sa te vopsesti sau nu, sa ai un carnetel in care-ti notezi cuceririle sau, din contra, sa ai relatii putine si stabile, nu exista un standard. Standardul e ce te face pe tine sa-ti fie bine, ce-ti ofera confortul necesar sa continui sa-ti implinesti visele. In ordine, in dezordine, e irelevant, faci cum stii tu mai bine. Nu cum zice mama, vecina, matusa, catelul, vedetele lu’ peste. Cum zici tu, ca doar tu contezi. Pentru ca nu esti ”cea mai”, si nici n-ai nevoie de asta ca sa iti fie bine. O sa-ti spun un secret. Eu, asta de scriu acum, numai ”cea mai” nu sunt. Si cat de reconfortant e! Ma bucur nespus ca n-am avut ”sansa” de a fi eu ”cea mai” cumva. Mi-a dat libertatea de care-am nevoie ca sa fiu. Cum sa fiu? Oricum. Asa ca, da-ti voie sa fii tu. Cum vrei tu. Ca ”cea mai” e doar o lesa cu paiete roz..
Vrem sa fim fericite? Pai…hai sa fim atunci. Fiecare cum se pricepe, pe limba ei.

De ce nu e “cool” sa te proclami nebun pe Internet

woman-3d-model-chris-nichols-ayco

Mare-i Internetul si multi au acces la el in toata splendoarea, as putea spune. Mai ales ca, de la un timp, privesc cu ingrijorare si-un vag sentiment de neputinta spre un trend internautic extrem de ilogic : toate meme-urile prin care oamenii se auto-eticheteaza ca ”psycho”, ”crazy”, in care cuvinte ca ”anxiety” capata o lejeritate, well…nefireasca. Si stiti de ce e ingrijorator ? Pentru ca din vechea stare de fapt, in care tulburarile psihice erau stigmatizate, blamate, bagate sub pres, am trecut intr-una mai grava cu mult- nu li se mai acorda importanta. Nu cea meritata. Azi suntem toti niste depresivi nebuni si anxiosi, cu tendinte psihopate si vocatie de criminali in serie. Sau nu suntem ?

Ei, hai sa va zic ceva. Suntem toate astea, insa doar in capetele noastre seci. Psihopatia afecteaza 2% din populatia globala. Anxietatea nu e doar neliniste. Depresia nu e tristete. Iar toate astea, adunate, nu duc la nebunie. Imi pare rau sa va zic, dar nu sunteti ”misto” daca va auto-etichetati astfel, marea majoritate lipsit de temei. Sunteti doar niste egoisti iresponsabili. Niste hoti. De ce? Pentru ca le furati depresivilor si suferinzilor de tulburari de anxietate ceva cu o importanta cruciala- credibilitatea.

Fiindca anxietatea nu-nseamna ce credeti voi. E o neliniste, corect, dar una care se-ntampla organic, cu gol in stomac ce se strange si urca pana spre stern, cu fata si palmele arzande, cu o vigilenta nenaturala, cu ganduri si scenarii de-un rau fundamental si ireparabil, cu impresia ca timpul sta-n loc si cu tahicardie. Acum parca nu mai suna atat de ”trendy” sa te declari anxios, nu ?

Restul exemplelor, cu ”paranoid”, ”schizo”, ”depressive”, ”psycho” sunt mult mai ample si mai grave. Simplul fapt ca nu ati cunoscut, majoritatea autosuficientilor ce se proclama singuri astfel, nici macar un pacient de care sa poti spune ca are un astfel de diagnostic, denota ca vorbiti si mult, si prost, si fara rost.

Asa se intampla decredibilizarea unor elemente ce-ar trebui tratate pe cat se poate de responsabil si uman. Un furt prin aplatizarea ideii ca oamenii aia traiesc o suferinta reala si imposibil de negat. Si e pacat. E pacat fiindca putem face altfel. Putem face mai bine. Pentru ei, suferinzii de aproape, si pentru noi.

E mai dezirabil sa ii lasam sa ne spuna ce-i face sa sufere, sa gasim un dialect comun si-o agora in care sa se expuna fara teama stigmatului judecatii atarandu-le deasupra capului.  E preferabil sa citim despre patologiile mintii umane, sa-nvatam sa le recunoastem. Nu sa ni le arogam cum ne dicteaza ”mood-ul”, fara cunostinta lor traita nemijlocit. Asta nu spune despre noi nici c-am fi misto, nici deschisi la minte, nici destepti sau la moda. Spune doar ca sntem niste oameni care vorbesc fara discernamant sau responsabilitate. Care nu stiu ca-s responsabili de ce scot pe gura. Si ca toate campaniile de constientizare or sa fie zero.

Pentru ca cei ce realizeaza magnitudinea problemei nu o sa se descrie niciodata ca segment al ei, iar inconstientii care o vad ca p-un trend nu se vor arata dispusi la schimbarea de optica.

Asa ca hai sa vorbim asumat si responsabil. Si sa ne gandim ca pentru fiecare individ care se descrie ca ”psycho” exista un om, undeva, care se intreaba cum o fi sa ai emotii. Pentru fiecare ”depresiv de chat” e undeva, cineva, un om care se-ntreaba ce rost mai are viata. Pentru fiecare ”feeling anxious” e pe undeva o persoana ale carei batai de inima o iau razna si care simte cum timpul si spatiul o strang. Inchipuie-ti. Incearca sa simti ca ei. Sa vezi viata prin emotiile lor. Si-apoi vorbeste-ne tuturor despre. Cu calm. Cu suflet brut. Cu intelegere, simt de raspundere si asumare. Hai ca nu-i greu! Sau…e? Asta, cititor drag, tu sa-ti spui…

Fleacuri de suflet

vs2

Hai sa va spun ceva: traim intr-o lume a inutilitatilor mascate. Deghizate abil in cutume sociale. N-ai zice ? Atunci lasa-ma, scepticule de serviciu, sa-ti povestesc un pic, atat cat ma pricep si eu…

Nu stim din capul locului cine suntem si ce vrem. Trebuie sa testam, sa trecem prin faze una mai dubioasa ca alta, pana sa putem pune degetul pe un punct unde sa putem spune ca suntem noi, oricum am fi. Stam pe langa oameni care nu ne fac nici mai buni, nici mai frumosi, nici mai destepti, ce sa mai zicem despre a ne face mai intelepti sau mai siguri pe noi. Si asta doar fiindca nu vrem sa fim singuri. Asa s-a nascut compromisul- stai pe langa oameni in preajma carora nu poti fi tu insuti doar pentru ca e preferabil situatiei in care stai tu cu tine. Ca n-ai de ales, practic. Cam psihotic, nu ti se pare?

A, si sa nu uit: cumparam, fratilor! Multe, de toate, cu sau fara rost. Bluza aia ca e la moda, de mancare ”sa fie”, si, in general, fara un scop clar. Shopping-ul, cum i se zice mai nou, a devenit terapie, activitate recreativa, a devenit saracu’ de toate, numai valoarea lui utilitara s-a pierdut undeva in proces. Pentru ca, sincer vorbind, cumparam chestii care ne aduc (sau, mai clar, ni se pare ca ne-ar aduce) un anume statut, un beneficiu cat de marunt, nu care ne-ar trebui in mod clar.

Pentru ca dupa asta tanjim: dupa bine. Vrem sa ne fie bine, dar nu mai stim cum sa facem asta. Ca nu ne pricepem. Asa ca ne-am apucat de cautat surogate, care pe unde. Si tot nu-ntelegem ca nu obiectele conteaza, ci sufletul pe care li-l dam. Momentele pe care le reprezinta. Artefactele emotionale care merg cu noi pe drumul nostru, chiar daca persoanele de care ne leaga simbolic au ales alta carare fata de-a noastra. Abia alea au valoare si imbogatesc, insufletesc o casa, facand-o „acasa”. Fie ca e cana de la prietena din copilarie care a incercat sa te faca sa-ti placa ceaiul si tie, mintindu-te ca are un gust mai bun daca-l bei din cana aia, bijuteriile de familie, scrisoarea si martisorul de la colega zurlie de facultate, biletelul de la colega de banca din liceu, numai bun de citit (si scris expre pentru) atunci cand simti ca esti gata-gata s-o iei pe aratura, sau domnu’ cu mila mai stie ce. Alea-s lucrurile demne de ingrijit si pastrat cat mai mult posibil. Ele-ti arata firul rosu pe care-ai mers in timp, facandu-te sa fii mandru de tine si sa-ti constientizezi postura si evolutia fireasca. Si tot alea-s lucrurile pe care o sa le pretuiesti cu adevarat- o sa plangi daca scapi si spargi cana aia, la fel si daca ai pierdut scrisoarea, si asta chiar daca, financiar, ele nu-nseamna cine stie ce. Pentru ca mai au un alt fel de valoare a lor, intrinseca- valoarea amintirii pe care-o poarta cu ele.

Nu pot spune ca satisfacerea unui capriciu de moment e fundamental rea, ar fi ipocrit. Dar pot, si-o voi face, sa spun ca viata nu e un adunat de capricii materiale. Din contra, daca e sa fie, e mai degraba o adunare atenta de obiecte cu valoare adaugata, afectiva. Si pe-alea le alegem atent cand le lasam noi, dar si mai atent alegem oamenii care ne pot lasa un astfel de obiect-artefact. Si-abia in asta consta frumusetea vietii, de fapt. Si-abia atunci vom fi vecini cu fericirea. Chiar daca nu pare.

Pescărușul Jonathan Livingston. o poveste

pescarusul-jonathan-livingston-editie-noua-completa-cu-un-capitol-final-inedit_1_fullsize

Ne-am întâlnit întâmplător în Cora, într-o zi de primăvară târzie. Să fi fost mai? Eu, chiar dacă eram, teoretic, extrem de ocupată cu licența, sesiunea și alte derivate, simțeam totuși nevoia de a citi ”ceva bun”. Ce, nu-mi era clar. O văd în raft, micuță și albastră, o iau în mână și mă pun, circumspectă, pe răsfoit. Avea chiar și poze! ”Trebuie s-o citesc,” îmi zic, ”să văd ce e de capul ei!” Zis și făcut.

Carte cu poze, personajul-vedetă un pescăruș…părea nici mai mult, nici mai puțin de-o carte bună de citit în RATB, o povestioară drăgălașă. Nici n-am văzut ce m-a pălit!

Surpriza a fost una totală și ireversibilă. În fața mea stătea o capodoperă cu greutate, nu o poveste de copii! O metaforă cap-coadă, care-ți arată, pas cu pas, ce-nseamnă să fii altfel. Pentru că asta e povestea pescărușului- povestea oricărui outsider devenit legendă. Nu e o carte cu un gen anume- e filosofie, e poveste, e motivațională…ce vrei tu să fie, aia e! Dar mai presus de toate, e aerată. Pur și simplu nu-i simți densitatea, povestea curge ușor în timp ce tu te gândești așa, într-un colț de minte, cum ar fi dac-ai fi tu pescărușul îndrăgostit de zbor ca de cea mai frumoasă treabă din lume. E acel gen de carte rară care te face să-ți pui întrebări, să te gândești dacă ești măcar pe jumătate la fel de pasionat de ceea ce faci pe cât e pescărușul de zborul său.

Te-nvață despre empatie, și pe bună dreptate: cum să nu-i trântești un ”Ce pescăruși proști!” când, revenit în comunitatea ce-l expulzase din cauza iubirii lui pentru arta de a zbura, nu e crezut de nimeni că e Jonathan? N-o să vă spun și ce anume i-a făcut să nu îl creadă pe cuvânt, rămâne de datoria voastră să citiți și să aflați.

Dacă ar fi să reduc toată cartea la un cuvânt, ar fi pasiune. Nu pasiunea organică, cu tente carnale,  nici cea îndelung predicată de toată suflarea motivațională, ci pasiune și-atât. Pasiunea sinceră pentru ceea ce știi că e pentru tine. Abia asta face din pescăruș un adevărat erou, iar din epopeea sa subțirică și cu poze, lectura perfectă pentru zilele în care ți se pare că până și respiratul e prea greu de realizat. Pentru că toți avem nevoie, din când în când, de-o carte ludică, ce ne duce înapoi la vremea când puteam totul, în timp ce ne oferă cele mai prețioase învățăminte ale sale.

Drumul înfometat, un roman cât o vară

11899865_929966010375747_8855469409079311204_n

Ne-am cunoscut undeva la începutul lui martie eu şi capodopera lui Ben Okri, dar n-am avut curaj să-l deschid decât la câteva luni bune distanţă. Pentru asta, trebuie să-i mulțumesc unei prietene vechi, dar bune, care s-a gândit că cel mai frumos mărțișor pentru mine e unul cu coperți. De ce, vedeți voi mai târziu. Am pornit, din start, cu un mare avantaj- nu ştiam nimic despre scriitor, despre celelalte scrieri ale sale sau despre simpla sa existenţă, aşa că am citit fără aşteptări, doar din curiozitate. Poate și datorită faptului că amica mea nu e chiar cea mai mare cititoare din lume, dat cu toate astea mi-am zis că pot încerca, să văd ce i-a dat prin minte. Până la urmă, Nigeria nu e tocmai ţara pe care o asociezi cu o literatură impresionantă. Şi totuşi…

Cuvântul cheie al romanului e doi: două lumi ce se întrepătrund într-un dans fabulos, două vieţi, două personalităţi diametral opuse ce împart aceeaşi casă, aceeaşi viaţă. Azaro, prin ochii căruia se vede totul, e un abiku- un copil-spirit, un roman situat la confluenţa Africii tribale, cu întregul său tezaur de mituri, cu civilizaţia vestică. Şi poate aici e de fapt cheia de boltă a întregii cărţi: lumea spiritelor se amestecă în lumea concretului, sărăcia crudă şi bogăţia ostentativă împart acelaşi ghetou fără nume, vracii petrec la aceeaşi masă din singurul loc electrificat din ghetou, crâşma, cu politicienii locului, toate într-o logică a unităţii incredibilă. Frapant e şi contrastul ireconciliabil dintre părinţii lui Azaro- Mama, o femeie slabă, devotată, care se lasă pe sine pentru copil şi soţ, întruparea deplină a sacrificiului, şi opusul său, Tata: bărbat masiv, sever, dar idealist, boxer, hamal şi politician autoproclamat ce visează să schimbe lumea. Dar unul dintre cele mai importante, mai controversate personaje, e fără doar şi poate Doamna Koto, crâşmăriţa despre care se spunea că are puteri vrăjitoreşti datorită prosperităţii sale. Şi e normal să fie aşa- ea a avut curent şi maşină într-un loc unde copiii mureau pe capete, familiile locuiau cu şobolanii, iar viaţa se trăia pe datorie.

Însă romanul e mult mai mult de-atât, chiar dacă fiecare dintre noi cunoaşte câte o Doamnă Koto. E un ansamblu de trăiri perfect asamblat, care  îţi fură respiraţia pe nesimţite, fără să te obosească sau să observi. Nu rămâi neapărat cu un mesaj concret, exprimabil verbal, doar cu multe stări de aranjat, cu speranţa unei lumi mai bune şi cu sentimentul de „eu ce dracu mai citesc acum?”. Personal, eu una am rămas, ca bonus, şi cu multă vinovăţie- mi-a părut rău că n-am încercat să cunosc Africa în profunzimile sale, că nici măcar nu m-am gândit că aş avea ce descoperi, că am fost ignorantă. Pentru că ăsta e adevărul, am fost proastă şi cel mai probabil aşa aş fi şi rămas.

Cu toate astea, pot spune că prima mea întâlnire cu literatura africană a fost un moment de răscruce, care nu mi-a dat de gândit, dar mi-a dat din plin de simţit, iar Drumul înfometat, cu toată bogăţia lui de mituri, o lectură care te transformă, făcându-te să te uiţi mai atent la tine, la cei ce te-nconjoară, la viaţă, ca un Azaro al lumii tale. Pentru că, dacă toţi ştim câte un exemplar din Doamna Koto, fiecare dintre noi este o versiune specială a copilului-spirit Azaro.

 

Dependența de muncă, tabuul lumii moderne

woman-sleeping-desk_121576k

”Munca înseamnă o zi scurtă și o viață lungă”, spune un proverb. Oare chiar așa să fie? Mă întreb fiindcă, deși subiectul dependențelor e pus pe tapet de multă vreme, există și-un segment care, mai mereu, este subevaluat, deși produce multiple pagube, majoritatea cu efecte considerabile pe termen lung. Doamnelor și domnilor, aplauze pentruuuu: depeeeendența deeee muncăăăă!

Hai să vă zic o poveste. I. are 21 de ani și lucrează în IT, de acasă, timp de aproximativ 15h zilnic. E imigrant și vrea să reușească, dar nu-și mai aduce aminte prea clar când a ieșit cu prietenii ultima oară, sau când a petrecut timp fără să se gândească la munca sa. Aici se exclud orele de somn. Trist mi se pare nu că vrea să aibă succes, ci că nu realizează că are o viață disfuncțională. Aici e buba. Că i se pare un schimb cinstit unde sacrifici ceva ca să obții altceva mai de preț. Și mi se pare și mai grav faptul că I. nu e nici pe departe un caz singular. Ca el, sunt mulți; tineri și adulți tineri deopotrivă, care chiar vor să reușească. Poate d-aia nu se vorbește despre felul ăsta de dependență atât de deschis cum s-ar cere…

Dependentul de muncă e util societății, nu ca un alcoolic sau un drogat, de pildă. E perfecționist, deci ajunge mereu primul la lucru, face ore suplimentare pentru că ”e pasionat de ce face”, se ocupă de fiecare sarcină în mod meticulos, și e mereu angajatul lunii. De obicei, e omul de bază al departamentului său. Acestea fiind zise, cum să pui un om devotat profesiei pe aceeași treaptă cu, să zicem, bețivul de la crâșma din colțul străzii? Nici n-ai avea cum; dependentul de muncă e mereu îmbrăcat îngrijit, mereu curat fizic și-n manifestări. Nu supără pe nimeni prezența lui, din contră, e veșnicul exemplu, tipul ăla despre care nu se vorbește decât pe un ton laudativ- ”ai văzut Icsulescu…”. E, și asta mi se pare cel mai grav, persoana a cărei viață pare mereu perfectă, indiferent de unghiul din care-o privești. Presiunea socială.

Suntem frapați când divorțează sau nu-și găsesc un partener stabil: ”Cum, tocmai tu? Nu se poate!” e placa atâât de cunoscută. Ba da, se poate. E ca și cum te-ai mărita, de bună voie, cu un alcoolic. Doar că e un contabil-șef într-o multinațională, să zicem. Dar tu nu te măriți cu el, te măriți cu Contabilitatea. O să-ți vorbească mereu și mereu despre munca lui și problemele de la job. La început o să-ți placă, o să zici că e pasionat de ce face, dar în timp vezi adevărul cum e el. Cu lipsă de timp pentru voi, pentru tine, cu familia mereu pe planul doi, după muuultele termene-limită de respectat. Și, evident, divorțezi. Nu poți sta lângă un bărbat care te ignoră, la fel cum nu poți sta lângă unul care te bate. Nu dacă ești întreagă la minte.

Pentru că genul ăsta de angajat al lunii e căsătorit cu munca lui. Și oricât ne-ar spune mass-media că e bine, că e acceptabil social…ei bine, nu e! Nu vorbim despre workaholici, o etichetă care-i face mândri pe mulți inconștienți, ci despre dependenți. Da, dependenți. Ca ăia de jocuri de noroc, de alcool sau de droguri. Nu există decât o diferență notabilă, și anume utilitatea socială. Ți-e rușine să ieși pe stradă cu un bețiv notoriu care-și amintește de câteva ori pe zi, adică de fiecare dată când se-mbată, că ești iubirea vieții lui, dar ești mândră să fii la brațul celui mai respectat om din departamentul sau chiar din compania sa. Dar sunt la fel de degradați sufletește, la fel de deteriorați, la fel de debusolați. Fiindcă dependența se naște din frică. Frica de ce anume? Asta nu știu decât ei, ce anume îi sperie. Cert e că au ajuns să confunde prioritățile. Să aleagă greșit, să-ți spună să pleci atunci când nu mai vrei să fii într-o relație cu munca lui. Să aleagă beneficii viitoare pentru mărunțișuri prezente, ”to think big”, cum le place să zică. Dar sunt singuri, și ei știu asta. N-au pe nimeni la care să își verse sacul când e prea plin, pe nimeni care să-i ia în brațe după o zi grea. Că munca nu ne ține de cald, nici singurătatea n-o alungă. Dar alungă oamenii dragi din jur, care nu-ți pot rămâne alături între un ”tu nu mă înțelegi, proiectul ăsta e foarte important!” și-un ”mai târziu, nu am timp acum pentru asta!”.

Așa că ai grijă la ce alegi, căci munca poate fi lăsată pe mai târziu, și fără consecințe notabile, dar oamenii îi lași de tot, când ție ți se pare că e doar un ”mai târziu” inofensiv.