Netrimise (1)

Dragul meu,

Vreau să știi că de la o vreme încoace îmi e dor. Tot mai dor. Mi-e dor de tine, de felurile în care mă făceai să mă simt, de noi.
Mi-e dor de ciocolata cu marțipan, și de zâmbetul tău un pic viclean, un pic fâstâcit. De felul în care mă simțeam când dansam cu tine pe Unchain my heart în lumina albă a dimineții, cu ramurile de pin pe post de perdea. De cum te lăudai că faci cea mai bună cafea. De momentele cu tine dimineața devreme și în plină amiază.
De felul în care se simțea tensiunea dintre noi în public. De felul tău boem de-a fi, de-a vedea lucrurile, lumea. De cât de ușor părea totul.
De tot ce a fost.
Și uneori, când îmi aduc aminte de asta, zâmbesc. Pentru că îmi dau seama că, într-un fel, n-ai plecat niciodată. Ai mers cu mine prin toate relațiile mele ulterioare, invizibil oricui altcuiva. Dar eu știu.
Știu, fiindcă n-am cum să uit, că tu m-ai învățat tot. Cum să mă abandonez momentului. Cum să-mi las pasiunea la joacă. Cum să nu-mi mai fie rușine. Cum să devin femeia care știam încă de-atunci că sunt.
N-a fost perfect, doar omenesc. Nu mi-a plăcut cum s-a terminat totul, și nici ce-a venit după. Dar a trecut, comparativ, e mult mai puțin decât ce-a fost bun.
Și, dacă te-aș regăsi, la un moment dat, nu ți-aș spune lucrurile astea, nici măcar de m-ai trage de limbă, așa cum ți-e obiceiul. Pentru că n-ar avea rost, și pentru că știu că, oricum, n-ai uitat. A trecut timpul, probabil te-a schimbat și pe tine, așa cum nici eu nu mai sunt cea de-atunci.
Aș lua-o însă de la zero, și ți-aș oferi o poveste nouă, cu alte amintiri. Dacă.
Până atunci, rămânem așa. Un pic boemi, un pic senzuali, și poate, uneori, un pic nostalgici.
Cândva a ta,
L.

Necunoscuta

Nu cred că știu, sau am știut vreodată, să meditez. Aud și citesc constant despre cât de benefică e meditația, despre cum e drumul regal spre vindecarea emoțională, dar eu nu-l știu.

Nu știu dacă atunci când pun cafeaua pe foc, atentă doar la asta și bucurându-mă de miros, e o meditație.

Nu știu dacă atunci când culeg cu grijă florile pentru pus în vază, atentă la fiecare în parte, meditez la ceva. Nici dacă atunci când mă salt pe vârfuri să iau un măr din pom, atentă doar la asta, e un act de meditație.

La fel cum nu știu dacă meditez la ceva atunci când mă plimb printre rafturile unei librării sau ale unui magazin cu bijuterii.

Nu știu dacă momentele în care cânt și dansez prin casă cu căștile în urechi sunt o formă de meditație, sau momentul când îmi trag o carte de tarot să văd ce anunță ziua de stă să înceapă.

Nu știu dacă serile în care mă bucur de o cană de ceva cald și de o carte sunt, de fapt, meditații ascunse.

 La fel cum nu știu dacă meditez la ceva atunci când mă uit spre stelele care se văd atât de clar de pe veranda mea, sau când mă bucur de felul în care luna luminează încăperea și pielea mea.

Nu știu dacă e vorba despre meditație nici când mă reapropii de corpul meu într-o cadă cu spumă, sau când mă bucur de atingerile altcuiva.

Nu știu dacă meditez atunci când fac o fotografie, când urc pe deal cu câinele după mine să văd apusul, sau când pur și simplu stau în leagăn și mă bucur de soare și de cerul senin.

La fel cum nu știu dacă e vorba despre meditație în diminețile în care se întâmplă să mă trezesc dimineața devreme, cât să mă bucur de lumina soarelui ce răsare, să mă sperii de frig, și să mă cuibăresc la loc în pat după ce am tras draperia, să las soarele să mă atingă.

Nu știu dacă atunci când îmi dau cu ojă unghiile, concentrându-mă pe fiecare în parte, meditez la ceva.

Dacă atunci când ascult un concert de pian, sau poate sunetul ploii înainte să adorm, meditez.

Nu știu nici dacă atunci când mă opresc în loc lângă vreo clădire frumoasă ca să-i sorb detaliile comit un act de meditație.

La fel cum nu știu dacă, atunci când vin din pădure cu vreo plantă, floare, frunză, măceașă, fulg, cochilie de melc sau piatră de pus la dulapul cu suveniruri din plimbări, meditez la ceva.

Nu știu nici dacă atunci când mă alint cu (și ca) o pisică pot vorbi despre meditație. Sau dacă atunci când gătesc ceva bun, dansând prin bucătărie printre ingrediente, meditez.

La fel cum nu știu dacă e sau nu meditație atunci când îmi aprind, noaptea, o lumânare parfumată, deschid jurnalul, și-mi trec încă ceva pe lista cu lucruri bune care mi s-au întâmplat, sau când pur și simplu termin de scris un poem și-i pun data în caietul lor.

Nu știu. Nu știu multe. E ca o ecuație printre necunoscutele căreia mă tot învârt. Nu știu, și poate e mai bine că nu știu.

Știu doar că sunt fragmente care mă bucură, care fac zilele să nu semene între ele, să aibă lumini, texturi, forme, gusturi, culori și mirosuri diferite.

Și mai știu că, dacă toate astea sunt forme de meditație, atunci nu vreau să aflu. Nu vreau să le înghesui pe toate într-o singură cutie, să le fur din farmec, să le ciuntesc. Singurul lor punct comun e că sunt aducătoare de bucurie, fiecare la rândul ei. Mai mult nu-mi trebuie să știu.

NOIembrie

Mă tot gândesc, de la o vreme, la iubire. Sau, dacă e să fiu sinceră, la iubiri. Trecute, prezente și viitoare. Și văd cum căutăm la nesfârșit replica perfectă.
Toți avem acel ceva ce poate cu ușurință trece drept iubire de referință, acea relație pe care o căutăm în toate care au ghinion să-i urmeze. Și căutăm, și căutăm, și ne învinovățim atunci când nu pare să mai fie nicăieri…ai zice că la nesfârșit.
Și, pentru unii, chiar așa e. Așa cred că ajung oamenii să fie prinși în relații toxice: sunt atât de convinși că au găsit replica perfectă a iubirii lor de referință, încât nici măcar nu se mai obosesc să vadă. Să se uite la relația aia și s-o vadă exact așa cum e, nefiltrată. Pentru că, de multe ori, nici măcar nu contează. Oricum nu căutăm relația de referință, ci felul în care ea ne făcea să ne simțim în propria viață, în propria poveste despre noi. Nu contează, în punctul ăsta ajunși, cum s-a întâmplat, realmente, povestea aia, sau care sunt, în realitate, punctele comune ale celor două povești.

Care…nu prea sunt. Fiindcă nu există două iubiri la fel. Sau care să semene și altundeva în afară de mintea protagonistului căutător.

Nu, prima iubire nu-i unică pentru că e prima. E unică pentru că e iubire, și fiecare iubire e singulară. E memorabilă (și) fiindcă e prima, dar unică? Unică e orice iubire, chiar dacă, la o adică, le poți grupa cinic într-o taxonomie a iubirilor: iubirea care te ridică la cer, ici, iubirea care se simte ca o întoarcere acasă după o zi grea, colo…și tot așa.
Și fiecare dintre iubiri te schimbă. Ne schimbă, pe toți.

De asta o iubire pierdută, încheiată, abandonată, nu se mai întoarce. Pentru că, oricât vrem de tare în unele zile, și mai ales în unele nopți, noi nu mai putem fi oamenii din povestea a cărei replică o căutăm.

Am pierdut nu doar povestea sau iubirea, ci și omul care obișnuiam să fim. Chiar dacă, uneori, cu greu poți spune că a fost o pierdere reală.