Fascinația și obsesia de a fi diferit

a_different_girl_by_katherine_dae-d5f57hm

Nu sunt eu de prea mult timp pe lumea asta, dar dacă am descoperit ceva în ultimii 22 de ani, acel ”Ceva” trebuie să fie faptul că gândul, ideea de diferență, e o Cutie a unei Pandore anonime. Ne dividem subit când e vorba despre diferențe. Ne crispăm, mulți dintre noi. Pe de-o parte, nu îi înțelegem prea bine pe minoritari și, ca atare, ne par periculoși. Pe de alta însă, parcă am vrea și noi să avem un gram măcar din exotismul cu care-i învestim. Parcă și noi vrem să fim diferiți. Să fim speciali.

Uneori, devine o obsesie ce se traduce prin excentricitate. Dar sunt și dăți, mai rare, când obsesia diferenței se traduce prin conformism. Sună paradoxal, nu?

Nu neapărat. Atunci când ai o boală rară, pornești din start cu diferențe, atât de grad, cât și de natură. Poate ești atât de diferit, că nici medicii n-au mai văzut ca tine..lucru destul de grav. Și, pe măsură ce tu, copil cu boală rară, crești, începi să vezi. Și ce vei putea vedea altceva decât limitări pe care nu le-ai vrut? Că prietenii tăi se urcă în copaci și tu nu, că prietenii tăi arată mai bine decât tine, că au altă viață. Și vrei și tu măcar iluzia că ai ce au ei. Atunci începe, cu adevărat, obsesia pentru a fi diferit. Dacă pentru prietenii tăi a fi diferit e ceva cool, ceva ce trebuie descoperit și exploatat la maxim, pentru tine e un tabu. Tu ești deja diferit, știi asta, ideea e că trebuie să fii cât mai normal. La tine a fi normal e un lucru cool. Iar normalul poate să însemne o sumedenie de lucruri.

Poate să însemne acceptarea în jurul tău a unor persoane pe care nu le placi neapărat, dar care ți se par preferabile singurătății. Poate să însemne un grad mai mare de sensibilitate la nedreptățile și presiunile sociale- fie că vorbim despre presiuni privind aspectul fizic, mărimea cercului de prieteni, viața socială sau sexuală, poate să însemne suferința că nu ești făcut pentru lumea asta și izolarea. Da, oamenii care se știu diferiți uneori se întreabă cu ce au greșit să fie așa, ce ar avea de făcut ca să estompeze diferențele pe care poate doar ei le percep dintre sine și ceilalți.

Și toate vin dintr-o singură rădăcină- prezența unei boli rare. O diferență ireconciliabilă între tine și ceilalți, care va face bătrânele din tramvai să se încrunte când le spui că nu le dai locul pentru că te simți rău. ”Tinerii nu se simt rău,” par să-ți spună. O boală rară este, în primul rând, un handicap social. Și aici e durerea cea mare, în faptul că ești altfel până și față de propria familie, deși tu n-ai vrut asta. Și chiar dacă ajungi să fii apreciat și prețuit în comunitatea ta, chiar dacă ești un bun profesionist, un om muncitor, te vei întreba periodic: ”Ăștia mă apreciază pe bune, pentru ceea ce sunt, sau e doar o simulare venită din mila pe care le-o trezește faptul că nu voi putea fi nicicând ca ei?” Întrebare care, de obicei, te aruncă direct în puțul cu suferințe.

Pentru că a fi diferit este, atunci când nu-nțelegi ce ți se întâmplă, când e prea greu să explici cuiva, un blestem. Pentru că, în adâncul sufletului, de fiecare dată când poveștii tale i se răspunde cu un ”da, te înțeleg, trebuie să fie greu!,” tu știi că persoana respectivă nu știe și nu va ști niciodată cel mai probabil, iar tu nici măcar nu-i dorești s-o facă. Pentru că există diferențe ce clădesc poduri și diferențe ce clădesc ziduri, și nu mereu e alegerea noastră ceea ce vrem să clădim. În definitiv și la urma urmei, până și închisoarea e un spațiu fermecător atunci când știi că nu ești acolo ca rezident.

Dragă părinte de copil diferit, îți doresc răbdare, ambiție și echilibru. Le meriți și-ți vor fi imperios necesare muuult timp de-acum încolo.

Ție, copil martir fără voie, n-am ce altceva să-ți spun. Sunt ca tine, te înțeleg, și-ți spun că ești oricum vrei. Deștept, ambițios, rezistent, aparte, sensibil, frumos. Eu știu cât suferi din cauza unor lucruri ce n-au ținut de voința nimănui. Cum e să fii atât de diferit încât să te simți nesigur pe tine în propria țară, lipsit de elementar, privat de drepturi de bază. Lucru ce-mi dă într-un fel dreptul de-ați adresa o singură rugăminte: uită de vină! Nimeni nu e vinovat. Nici părinții, nici tu, nici genetica, e doar o întâmplare nefericită și nedorită. Nu te învinovăți, nu te gândi că le-ar fi fost mai bine fără tine, nu te autoflagela. În schimb, gândește-te numai la faptul că ai putea să-ți asumi diferențele cândva. Că da, ești diferit. Și chiar dacă ești diferit, să știi că suntem diferiți în același fel, eu, tu și alții despre care nu știm deocamdată. Curaj!

Lasă-i pe alții să se cufunde în blestemul amar al diferitului. Lasă-i pe alții să caute Diferitul în fiecare bucățică de viață. Tu caută-te, în tot răstimpul ăsta, pe tine. Sigur o să ieși mai câștigat la bilanț!

Advertisements

Sunt rară. Și?

big_thumnail

Azi este 28 februarie, mai  exact acea zi din an în care pretindem că-i apreciem și înțelegem pe cei pe care-i judecăm în voie tot restul anului. E Ziua Bolilor Rare. Sunt sigură că pentru mulți dintre cei care citesc asta, e doar o zi de marți ca oricare alta, bolile rare fiind o realitate îndepărtată care nu poate apărea niciodată în viața lor sau a celor dragi. Majoritatea lor nu cunosc pe nimeni care să fie diagnosticat cu o astfel de afecțiune. Și, totuși, ele există. În ciuda încăpățânării noastre instituționalizate de a ne face că nu. Iar azi am să vă spun o poveste. Povestea mea, ca să fiu cinstită.

M-am născut cu o boală rară și timp de 20 de ani am trăit în incertitudine. N-am avut un diagnostic stabil, și mă măcina ideea că poate e altceva. Că poate e vindecabil. Când am primit diagnosticul definitiv și irevocabil în vara asta, am răsuflat ușurată. Diagnostic găsit într-un laborator de genetică german și plătit integral de mine, însă asta nu mai conta. Căutarea mea luase sfârșit. Dar anii ce-au trecut au fost ani de război, ani grei. Ani în care-am devenit pacient de meserie, cum îmi place să spun, trecând până acum prin vreo 6 spitale. Ani în care am descoperit cum aș vrea să fiu, ani în care am luptat din greu pentru fiecare lucru bun care mi s-a întâmplat. Am luptat pentru fiecare prietenie, și uneori am făcut compromisuri doar din teama de a nu rămâne fără și-așa puținii prieteni. Am luptat cu vocea care-mi spunea că sunt o povară pentru familie, care trebuie să-mi cumpere medicamentele integral dintotdeauna, pentru că nu intră pe lista celor compensate, chiar și parțial, de stat. Am luptat cu fiecare moment în care, inițial cu un oftat, am explicat nou-veniților în viața mea ce anume am, cum funcționează și ce-au de făcut în cazul unui episod convulsiv. Cu toate zilele care s-au perindat devenind ani și-n care m-am urât cu înverșunare. În care mi-am detestat corpul, m-am simțit judecată, m-am simțit altfel. Pentru mult timp în spatele unei respingeri a stat durerea de a mă ști diferită. Doar că nu voiam să fiu diferită.

Așa că, de copil, am stabilit că vreau să fiu o învingătoare, nu o învinsă. Așa că am luptat, cot la cot cu medicii, familia și cei dragi. Am ținut neapărat să fiu bine. Și, cu derapaje minime, adolescentine, chiar sunt. Sunt integrată social, am o viață de care-s mândră, sunt voluntară într-un spital de pediatrie și-n drumul meu spre a deveni psiholog. Pentru că e vremea mea să dau înapoi măcar o parte comunității din care fac parte, chiar dacă sistemul de sănătate n-a fost tocmai cel mai prietenos cu mine. Nu vreau să plec, vreau să rămân aici. Și dacă-n trecut o replică precum ”pentru mine ești urâtă și grasă, persoanele cu dizabilități să piară din ochii mei!” m-ar fi devastat timp de luni de zile, acum, la niște timp de-atunci, doar mi-e milă. Și înțeleg mai mult ca oricând că, atâta timp cât noi, oamenii speciali din societate, vom tăcea, nu vom vorbi deschis despre, va rămâne un tabu, în lipsa unei educații venite direct de la sursă. Pentru că,trebuie să recunosc, suntem oameni toți. Cea mai veche emoție e teama, iar cea mai veche teamă e teama de necunoscut. Azi oamenii mă privesc ciudat când le spun că eu nu mă simt și nu m-am simțit bolnavă niciodată.  Pentru mine lucrurile-s simple- sunt într-o cameră fără uși, fără ferestre, doar eu c-o muscă pe nume Cori. De musca asta nu am cum scăpa. N-am uși sau geamuri pe care s-o scot, iar de prins și omorât, nu reușesc. Deci, se cheamă c-am semnat un pact tacit de coabitare și ne suportăm reciproc. Azi știu și înțeleg că nu sunt doar un diagnostic umblător, sunt un om. Și am învățat să mă respect ca atare. Știu, spre deosebire de versiunea mea adolescentă, că nu există nicăieri un vinovat tangibil pe care să-l sugrum râzând. În genetică nu există vinovați.

Așa că fac ce știu- merg mai departe, glumind că sunt una la 100.000 (pentru că asta e incidența bolii,) și fiind recunoscătoare pentru tot. Pe mine, boala m-a format ca om, deși am înțeles târziu că e un privilegiu, e o experiență care-ți marchează destinul și pe care, dacă n-o trăiești tu însuți, n-o vei putea înțelege deplin niciodată. A fost privilegiul care mi-a deschis uși către oameni pe care-i port în suflet drept modele- de așa da,dar și de așa nu. Dacă ar fi fost altfel mai bine? N-am de unde ști, pentru că niciodată n-a fost altfel. Ăsta-i normalul, pentru mine și pentru alții ca mine. Pentru cei pe care-i vedem zilnic pe stradă, dar pe fruntea cărora nu scrie nicăieri că sunt rezultatul muncii și cooperării unei întregi echipe de medici, cadre didactice și părinți devotați. Pentru oamenii care trăiesc o viață frumoasă, dar și pentru cei care-i ajută să o aibă astfel. Pentru cei pe care statul nu-i ajută cu mare lucru, deși ar merita-o.

Ăsta nu-i un articol scris din nevoia de atenție sau milă. E un articol scris pentru voi, cititorii, din suflet, în speranța că dacă cineva din interior vă va vorbi despre asta, veți începe să vedeți lumea cu alți ochi, mai umani. Scris ca mulțumire pentru medicii devotați care au în grijă pacienți cu boli rare, pentru oamenii care-i sprijină necondiționat spre a-și îndeplini visele, spre chiar bolnavii care-mpart aceeași poveste cu mine. Voi toți sunteți eroii anonimi ai societății și vă mulțumesc că existați. Iar tu, cititor drag, te rog să nu judeci oameni a căror poveste n-o cunoști, pentru că între alb și negru există aproximativ 3000 de nuanțe de gri. Ca-n viață, adică.

Din inima, pentru copii

12715718_964409290309184_8336684676991575381_n-1

Se zic multe despre copilarie. E perioada cea mai iubita si evocata a vietii unei persoane, « unicul paradis pierdut », asa cum o denumesc clasicii in scrierile lor, un cadou de la viata. Ne gandim la rasete si bucurie, la viata fara griji, prietenii sincere si joaca, multa joaca. « Boala » si « Copilarie » nu sunt mai niciodata asociate. Sau daca sunt, sunt asociate unui amestec unde apare un al treilea element : mila. Iar cand inlocuim « Boala » cu « Cancer », am avut ocazia sa constat o indepartare a oamenilor mai mult decat ingrijoratoare. Sa fie de vina ignoranta larg raspandita, teama de-a nu urma cumva pe lista si copilul meu? Asta e doar o alta intrebare ce va ramane la capitolul intrebarilor retorice, fara vreun raspuns concret. Concreta e doar respingerea oamenilor. Si mi-as dori sa le spun unele lucruri, oamenilor care mai-mai c-o rup la fuga cand aud despre cancerul la copii.

Mi-as dori sa le spun, in primul rand, ca exista. Da-da, o sa existe chiar daca te indepartezi, te feresti, te pleostesti brusc sau iti faci cruce atunci cand auzi despre asta. Nu-l vindeca. Dar medicatia il vindeca…in aproximativ 8 din 10 cazuri. Altceva, nu? Treaba e sa-l convingi pe copil ca EL e unul din aia 8, nu din ceilalti 2. Acolo e smecheria.

As vrea si sa intelegeti, dragilor, ca sunt oameni si ei. Ca si copiii vostri. Ca au vise, planuri, simpatii si antipatii. Ca sunt la fel de mofturosi, daca nu chiar ceva mai mult, datorita citostaticelor facute. Ca si ei se joaca. Si se joaca frumos, va spun sigur, ca doar ma joc si eu alaturi de ei ! Ca le e rusine. Dar rusinea lor e vina voastra. A voastra, a celor care, cand ii vedeti fara par pe strada, va apucati sa comentati in spatele lor, sa-i aratati cu degetul. Credeati ca nu stiu? Ba da, si ii doare! Ca ei sunt copii, dar voi sunteti, teoretic, adultii la care ar trebui sa mearga sa ceara ajutor. Dar in schimb, preferati sa va dati ignoranta pe fata. Sa-i umiliti, pe ei si familiile al caror zbucium nu-l veti intelege nicicand. Ati incercat vreodata sa va ganditi cum e sa stai intr-un spatiu inchis, copil fiind, cu lunile? Sa fii rupt de familie, de prieteni, de catelul drag ? Sa nu aveti habar cand o sa-l mai vedeti data viitoare pe tata ? Hai sa va povestesc despre viata de spital, nu vreti ? Dar nu va mai intreb, va povestesc oricum.

Timpul pe sectia de oncopediatrie de la Marie Curie curge lent, dar cei mici s-au obisnuit deja cu asta, poate prea din timp. E o sectie luminoasa si pastelata, cu oameni prietenosi. De fapt, ca sa va zic eu drept, e ca un satuc. Un sat in care mame si asistente, medici si voluntari, fac front comun pentru binele copiilor. Mamele schimba ingrijorari si retete, secrete despre cum sa-i convinga sa bea apa mai multa sau sa manance sanatos. Asistentele glumesc cu copiii, vorbesc cu familiile, sunt mereu vigilente. Inainte de-a ajunge voluntarii, la 16, pentru activitatile terapeutice prin joc, unii copii au scoala. ”Vine doamna!” inseamna, cel mai adesea, ca nu raman in urma cu materia. ”Doamna” preda orice si pentru orice clasa. Cu ea se dau teze si examene. Se face si-n spital scoala, sa stiti! Apoi, ”comitetul de primire”, cum imi place sa le spun, se posteaza strategic, in fata usii de intrare pe sectie, si-asteapta. Te cearta daca intarzii, daca n-ai mai venit de mult, daca ai uitat sa-ti pui ecusonul pe care sta scris numele tau. Sunt atat de simpatici, in umanitatea lor necenzurata! Fiecare activitate facuta cu cei mici are un scop, departe de interfata jucausa si de discutia amuzanta de la masa de lucru, teme importante. Vorbim si lucram despre ce ne e drag acasa, despre ce planuri avem in viitor, ce trebuie sa mancam ca sa fim sanatosi si de ce e important sa ii spunem domnului doctor dimineata, cand vine la vizita, orice maruntis care ne-a suparat cat de putin in scurta perioada de la ultima vizita medicala. Lucruri cu rost, vedeti bine, mai ales cand vorbim despre niste copii care-ar da toata sfecla rosie din lume pentru un hamburger sau o pizza! Sunt si momente fericite, la noi pe sectie: cand un copil termina tratamentul, cand vine Leul Curajos, prietenul lor mai faimos ca Simba pe sectiile de oncopediatrie din Romania. Cand primesc vizitele fratilor si parintilor veniti de departe pentru ei, cand primesc perucile, sau cand merg la X-Box sa joace GTA. Si mai sunt momentele magice cand vin pe sectii Temerarii. Temerarii sunt tinerii puternici care au invins cancerul, si-n acelasi timp sperantele lor ambulante ca vor deveni, la randul lor, temerari. Temerarii sunt, mai ales pentru fete, un element de baza al magiei- e mai mult decat motivant sa vezi in fata ta o fata frumoasa, aranjata, cu parul lung si bogat, care-ti povesteste ca a trecut prin aceleasi lucruri neplacute ca tine: citostatice, par cazut, zile-ntregi la fir. Si uite ca au reusit, au invins! Bucurie mare e si atunci cand vin perucile, singura lor modalitate de a fenta stigmatizarea unei societati obtuze. Nu vreti sa stiti! Telefoanele primite de la prietenii care au terminat tratamentul oncologic sunt adevarate evenimente, si cei mici pastreaza legaturi de prietenie foarte stranse unii cu ceilalti, intreband unii de altii mereu, fie ca sunt amandoi pe sectie sau unul dintre ei este acasa. Sunt si momente mai amare, ca cele cand adolescentii se simt tradati de vechii prieteni, cand realizeaza ca prieteni le sunt doar cei ce le inteleg experienta. Sau cand un copil pleaca ”in permisie” acasa, sau are voie sa iasa in oras. Lucruri atat de firesti si, cu toate astea, un lux! In spital, dragilor, e ca-n viata.

Da, viata in spital e speciala. Da, oamenii de-acolo sunt minunati. Toti. Si nu, nu sunt nici nebuna, nici nu regret vreun moment decizia de a ma alatura oamenilor de la Asociatia The Little People Romania, care fac lucrurile sa se intample, care-i fac pe cei mici sa poata spune bolii ”Nu mi-e frica!”. Da, sunt momente grele. Da, uneori emotiile sunt extrem de greu de controlat. Da, sunt zile in care pleci cumva suparat pe tine ca n-ai putut da 100% pentru ei, dar bucuria care se ia de la ei la tine prin zambete o acopera de nici nu mai stii ca e acolo. Da, copiii astia mi-au dat mie lectii, in loc sa le dau eu lor. M-au invatat ca problemele mele nu sunt reale. Ca supereroii exista, chiar daca-s copii, chiar daca sunt adolescenti si adulti tineri cu venituri mici, dar inimi mari, gata sa ajute fara sa primeasca nimic la schimb, materialiceste vorbind. Ca sunt oameni care misca Romania spre mai bine si ca, fara dubii, cu asa copii, viitorul tarii e pe maini si suflete (mai ales suflete!) mai mult decat bune. Si ca o floare de la unul dintre ei primita intr-o seara de opt martie face cat toata casa de moda Chanel. Fiindca e o dovada ca atunci, acolo, a fost nevoie de tine. Si asta nu-ti poate lua nimeni vreodata. Si daca as avea vreodata de ales intre o intalnire cu Johnny Depp si o seara cu copiii mei de la spital…l-as lua pe Johnny cu mine! Sigur cei mici s-ar bucura sa-l cunoasca pe capitanul Sparrow!

Asa ca, draga omule care ai avut rabdare sa citesti atat, acum ca stii cat le e de greu, nu-i mai judeca! Nu te gandi ca sunt bolnavi, gandeste-te ca sunt copii. Niste copii care au sa ne predea lectii grele. Si daca tot postati pe Facebook meme-uri despre supravietuitorii cancerului, sa stiti si voi ca Ziua Internationala a Supravietuitorului de Cancer este pe 2 octombrie.

Iar daca din intamplare, din cea mai pura intamplare, cineva din jurul presedintelui vede articolul asta, poate-o propuneti, domnilor, pe ”Doamna” pentru decoratie, c-o merita, va jur!

Cum am divortat de Freud

psicopsi-Sigmund-Freud-pintura

Studenta la psihologie fiind, m-am confruntat adesea cu “tata Freud”, cum ii zic studentii, si teoriile sale, pentru ca toate drumurile duc la Roma, iar Roma psihologiei se pare-a fi el. Toate bune si frumoase, pana intr-o buna zi cand, in urma unei discutii cu o colega, in care mi-a zis de la inceput ca ” Totul e psihanaliza, la dracu, chiar explica tot, nu vezi ?? Psihanaliza e baza !”, am ramas gandindu-ma…oare chiar asa sa fie, explica psihanaliza toata firea umana ? Tind sa cred ca nu, pentru ca pe langa ceea ce este inca actual, racordat la realitatea psiho-sociala a timpului nostru, ne raportam foarte mult la concepte vechi, mult prea radicale, in acelasi mod in care crestinii habotnici se raporteaza la scrierile biblice. Mai sunt oameni  in mediul academic sa nu fi auzit despre Complexul Oedip ? Putin probabil. Sau despre rolul pe care sexualitatea il are in viata umana  (conform aceluiasi Freud, singura motivatie reala pentru care facem ceva, orice, este dorinta de perpetuare a speciei) ? Si tocmai asta mi se

pare-a fi marele pacat al psihanalizei- reductionismul. Conflicte cu figura materna, plus trebuinta sexuala in jurul careia gravitam de la nastere pana la moarte, plus atractia fata de parintele de sex opus, egal firea umana. Chiar asa sa fie ? S-ar zice ca da, avand in vedere cat de multi oameni se raporteaza la aceste elemente psihanalitice ajunse in mainstream deja, ca la niste adevaruri prestabilite, fara sa ne gandim la doua variabile : contextul istoric si spatiul geografic de aparitie si aplicabilitate a ideilor.

Adica aici, in Europa, pot sa se aplice, desi intr-o maniera nuantata (nu te indragostesti de mama/tatal tau, dar iti poti dori ca, atunci cand vei fi mare, sotul/sotia sa ii semene), dar se aplica ele in statele orientului mijlociu, unde fetele sunt promise inca de la nastere de catre parinti in schimbul unei sume de bani, sau intr-una din cele 28 de tari unde mutilarea genitala a fetitelor exista inca drept parte a unor ritualuri religioase ? In occident se vorbeste mult despre “a da viata” sau “a aduce pe lume” ca referire la actul nasterii, eveniment considerat o sarbatoare in viata familiei, dar cum aplicam teoriile psihologice privind dezvoltarea copilului unei societati ca cea indiana, care considera nasterea un eveniment negativ ? Sa nu mai vorbim despre intrerpretarea viselor, numita de Freud ”calea regala catre inconstient”, care-n mai toate culturile lumii, incepand de la cultura veche romaneasca, aia rurala, si terminand cu fascinantele culturi asiatice, are o unda de sacralitate, de mesaj trimis din alta lume, de avertisment, profetie ce trebuie luata-n seama !

De asta consider, printre altele, psihanaliza ca fiind, in forma ei freudiana, ”un ceva” care minimalizeaza pana la grotesc umanul, facand abstractie de varietatea culturilor, de specificul lor, de faptul ca aceeasi fraza pot si vor avea, pentru un mongolez si un german, intelesuri complet diferite. Si de faptul ca asta e un lucru bun, ca diversitatea ne face speciali. Da, teoriile lui Freud au avut meritul incontestabil de a demasca falsa pudibonderie a inaltei societati austriece a secolului sau, nimic de spus, dar haideti, macar pentru o clipa, sa il privim strict prin perspectiva asta. Haideti, dragi cadre universitare, sa nu-i mai ridicam statui prin amfiteatre, ci sa-i tratam ideile in raport cu descoperirile stiintifice ale vremurilor noastre, descoperiri ce din pacate lui i-au lipsit. Haideti sa filtram, sa cernem, sa alegem cu cap ceea ce inca se mai aplica si ceea ce are importanta strict ca o contributie istorica adusa la dezvoltarea psihologiei. Sa vorbim despre ideile care-au contat mai mult atunci decat acum prin prisma a ceea ce le-a facut, de fapt, atat de importante incat sa nu poata fi ignorate. Sa mai fim si critici la adresa fondatorilor de scoala, indiferent de orientare. Ca si ei au fost tot oameni, si tot ce spune un om e perfectibil.  De-aia insist pe ideea ca in psihologie trebuie sa stii mult mai mult decat doar psihologie, ca oamenii pot fi intelesi mai bine daca stii si istorie, si filosofie, si religie, si literatura, daca reusesti sa te misti in voie printre diferite zone de confort ideatic ale celor ce-ti calca pragul si cu toate astea sa nu-ti pierzi identitatea, sa ramai in continuare in largul tau. Pana atunci, eu imi pastrez alegerea, si-i intentez divort marelui Sigmund, acuzandu-l de un minimalism nejustificat, iar pe adeptii sai contemporani, de ignoranta si lipsa de discernamant. Putea mai mult, zau asa…si el, dar si ei !

Povestea Povestilor

nv5o9c
Era o seară de primăvară ce se pregătea să-și ia adio de la Bucureștiul cel mare și pestriț. Și ce putea să fie mai potrivit pentru a încheia cu bine așa o primăvară decât o petrecere pe cinste, se gândea Oana în garsoniera din Rahova, în timp ce-și aprindea o țigară. Of, și jurase că se lasă…în fine, alta era problema atunci, nu fumatul. Avea o petrecere cu ștaif de onorat, cu lume pestriță, scorțoasă ca un stejar, ipocrita și nițel cam pedantă, și nu știa cu ce să
se-mbrace. Țârrrr!
Sună telefonul. E 4 dimineața, cine dracu să fie? ”Dana”…Danaaaa??
-Oanăăăă, zi-mi că nu te-am trezit!
-Ăăă? Nu, dar ce te-apucă să suni la ora asta, ești bine?
-Da, pune de-o cafea că-s în taxi, vin spre tine! Teeeeeell the wooorld Iʹm coming hooome!
-Mă fetiță…tu ai băut? Zi-i taximetristului ăluia să calce pedala. E d-ăla dubios? Ai ceva de apărat la tine?
-Ce să apăr nebuna lumii, e ok, sunt nedormită doar, nu-ți fă tu griji de treab-asta! Într-un sfert de oră-s ajunsă.
Asta era mai bună ca binele. Auzi, Dana, aia căpiată și conștiincioasă, mereu cu ruj roșu pe buze și-un ”trebuie să” gata de zis. O dilemă-n geantă, niște accesorii glam și e gata de drum! Și acum te trezești cu ea în fața ușii, cântând de zor, la patru dimineața.
-Ciiiiine iubește și laaaasăăăă…
-Lasă tu cântatuʹ ăla, că mă lasă boșorogii de pe scară lefteră! Auzi la ei, penalizare de zgomot! Ha! Da tu ce-ai avut în cap să pleci din partea aialaltă a orașului la așa oră exotică? Intră, intră repejor..
-Am avut un vis ciudat și n-am putut să nu vin să te văd!
-Hai mai lasă-mă! Adică tu veniși că m-ai visat, ai?
-Fix așa! Și ce vis…
-Ce vis mă?
-Păi să vezi. Se făcea că eram la petrecerea aia scorțoasă la care-am stabilit că mergem, iar tu erai acolo, îmbrăcată ca o divă, în roșu, și ca partener luasei pisica!!!
Oana râse din plin, o criză de râs de-aia cu întins pe covor și râs cu perna-n brațe până la epuizare. Nu râdea așa decât atunci când își amintea de vreun fost, așa că o luă pe Dana în brațe.
-Nuuuuu creeed! Ce vis, frateee! Mai e? Mai zi-mi!!
-Ei, și după ce te cerți cu portăreii care nu voiau să accepte ca plus one o pisică ”Nu aveți voie cu animale în interior domnișoară, vă rog foaaarte mult!”, ai plecat cu pisica-n brațe pe covorul roșu, mai ceva ca Angelina, și te-ai dus fix la DJ, căruia i-ai cerut așa, cum doar tu știi, să pună ”bate-un vânt rece din baltă la Chilia-n port”, iar ăla te-a cerut, cu ochii-n decolteul tău, de nevastă!
-Și, am acceptat?
-Dracu mai știe, că m-am trezit să vin la tine să-ți spun!
-Adevărul e că aveai toate motivele…și uite cum mi-ai răspuns la cea mai gravă întrebare: ”eu cu cine merg la petrecere?!”
-Nu…
-Ohhhh, ba daaaa! Ce ziceai că port? Ceva foaaaarte decoltat?
-Da, o rochie chiar!
-Să fie…asta? întrebă scoțând din dulap o rochie roșie de catifea, cu o croială pin-up și un decolteu extravagant.
-Chiar asta! Cum ai știut?
-Păi nu cu tine și cu Vali am fost s-o cumpăr mă, zăpăcito!
-Ba da, așa e..de ea ce știi?
-Că o să vină imediat aici. Trebuie să audă și ea povestea, la muncă recuperează-n altă zi, spuse gesticulând ”ca o divăăă!”, în timp ce-o suna de zor.
-Da Oana, ce e?
-Nu-ți zic nimic, vino la mine. URGENT!
-E șase dimineața…sigur ești bine?
”Dana, fă să pară că plângi când vorbești cu ea, ți-o pasez acum!”, scrise pe-o margine de revistă.
-Uite, ți-o dau pe Dana, e de niște timp aici..
-Vali? Vino repede la Oana, e..oh, Doamne, nici nu pot să descriu! Te rog eu, vino cât de repede poți!
-Aoleu! Mă îmbrac! E sânge, a murit cineva? Mă sperii!!!
-Vino repede, atât îți pot spune!
Așa au reușit s-o păcălească, totuși. Vali era o femeie dintr-o bucată, care-ți spunea întotdeauna fix ce-avea de spus. Le era prietenă bună și, cumva, erau toate același tip de nebună- nebuna de care nu-ți dai seama că e dusă cu capul decât dacă ești la fel de sărit ca ea, sau…când e prea târziu și deja o iubești. În ambele cazuri, constatarea nebuniei e de prisos. Abia așteptau să vină Vali, chit că, în sinea ei, se pregătea fiecare de-o morală pe cinste…ca de fiecare dată!
-Pot să dorm un pic acum? zise Dana cu ochii mari de cățeluș părăsit.
-Acuuuum? Nici gând, Vali tre să ajungă din clipă-n clipă. Îți dai seama ce-ar fi să te găsească dormind? Hai mai bine să ma facem un ibric de cafea…
Bum! Bum! Se auziră bătăi de pumn în ușă, imediat ce Oana intrase în bucătărie să pună apa cu zahărul la fiert.
-Oanaaaa! Zi-mi că ești aici, spune-mi că totul e bine! Danaaaaa!! striga o Vali cu cearcăne, palidă de teamă, părul în zece direcții, haine aruncate de-a valma…ce să mai, o splendoare!
-Aoleu, începe…hai să îi deschidem amândouă!
Le luă pe amândouă-n brațe, bucuroasă și…cam sceptică, cam nervoasă chiar.
-Ce mă bucuuuuur! Nu m-am bucurat să vă văd ca acum niciodată!
-Ahaaa, deci recunoști fapta! îi ziseră fetele într-un cor, râzând.
-Nu că aș avea altă variantă…dar totuși, ce-a fost așaaa de important încât să mă aduceți aici cu atac de panică?
-Aaaa, păi stai să vezi! începu Oana emfatic. Mie mi-a făcut asta Dana, cu un motiv EPIC! Cafea?
-Mai întrebi? Ia, să aud și eu minunea..
Așa că se duseră în dormitorul în care trona Lolita, pisica Oanei, întinzându-se leneșă-n tooot patul, și. puse în semicerc, reluară povestea cu visul, cu petrecerea, cu pisica…
-Și ce visează Dana, aplici tu, așa-i?
-Daaaa! Stai numai să vezi ce blană aș arăta! Mă ajută Dana, tu poți să mai dormi un pic..
-Bravo! Și eu cu ce te-ajut?
-Hai în sufragerie, să vă arăt cum mi-ar sta cu mâța la braț!
Neavând vreo altă soluție de compromis, Dana se conformă- o ajută să îmbrace rochia, pantofii, clutch-ul, părul, machiajul…și, luând pisica în brațe, o trezi pe Vali.
-Uite, așa arătam în visul ei! Nu că e tare?
-Adevăru-i că muream și pe-asta n-o mai văzusem..adică ești decisă, mergi cu pisica la petrecere, între toți scorțoșii ăia?
-Ce-areeee?
Adevărul e că Oana făcuse atâtea la viața lor de când se știau, încât era înc-o poveste de spus. Povestea poveștilor chiar.. Dacă a intrat în ditamai restaurantul Intercontinentalului desculță, cu rochie lungă și sandalele rupte-n mână să-și comande cartofi prăjiți, că-i era poftă, putea să meargă și cu pisica la chermeză, n-o ținea nimeni de mânecă. Sau când s-a dus la bunica unuia dintre iubiți și i-a spus că ea se trage din neam de vrăjitoare, de era să facă băbătia infarct… Și câte și mai câte nu făcuse! Era chiar acceptabilă asta..pentru cei ce-o cunoșteau cel puțin. Dar veni și ziua cea mare, a petrecerii mult-discutate, iar fetele se strânseră toate la Vali, că stătea cel mai aproape de locul întâmplării, să se aranjeze. Oana venise chiar și cu Lolita, ce-și etala fițoasă noua zgardă roșie și L-ul bling-bling purtat ca pandantiv, amuzată nevoie-mare.
-S-a uitat lumea-n metrou la mine de ziceai că-s tot Globusul!
-Și să vezi diseară! Ești sigură că nu vrei să renunți? Încă nu e târziu, să știi..
-Acum!!? Niiici gând! Lolita vine cu noi, o să fie seara fetelor! Uiiiii!
-E clar, a luat-o Brăila în avans…mai bine nu-ți mai povesteam.
-Te uram veșnic și etern dacă tăceai!
-Mă ajută și pe mine cineva cu rochia, se aude Vali confuză, pe-un fundal cam gangsta pentru ce-avea să urmeze
-Hai că te ajut eu! Dac-ai vrut expunere la tatuaj..
Cu chiu, cu vai, când toată lumea fu gata și selfie-urile de rigoare făcute, plecară. Taximetristul chemat se uită un pic în câș, dar nu zise nimic
-”Mai bine te obișnuiești cu privirile-astea, că numai de ele ai să ai parte!”, chicotiră prietenele ei, ironice deja.
-Lasă că nici voi nu sunteți mai breze, zise ea râzând malițios. Și ziceți merci, vă fac de neuitat!
-Domnișoara are dreptate! Mai ales că la petrecerea aia, că toată lumea știe de ea, vin numai oameni scorțoși…afaceriști, diplomați, politicieni, și dumneavostră la patru ace și cu pisica? Chiar așa domnișoară?
-Bre, te văd de treabă, așa că îți zic. Dacă nebuna aia de Albu pleacă peste tot cu găina, Lolita mea de ce să stea acasă? Cu ce e mai presus o găină? Uite ce guler frumos și alb are!
-Așa e, nu zic nu. Am ajuns…ce să zic, sper să vă lase portăreii. Dac-o fi să nu vă întoarceți tot cu mine, o să-mi întreb colegii despre voi. Seară frumoasă!
Ajunseră. Hotelul era uriaș, covor roșu, portărei…exact ca-n visul Danei! Fetele confirmară și intrară, dar rămaseră totuși la ușă, să vadă începutul poveștii. Că Oana era tot acolo, cu portăreii, explicându-le de zor cum Lolita e cea mai nobilă pisicuță, trăită numai în cercuri elitiste.
-Bunicul meu a fost moșier și afacerist sârb bă amărăștenilor, am văzut atâția oameni importanți în casa mea, de nu am timp să-i număr, și nu mă refer la doi negustorași pârliți și un bătrân cu o palmă de pământ toată curtea, așa că la o parte din calea mea, până nu mă enervați mai rău!
-Domnișoară, noi nu avem nimic cu dumneavoastră, puteți intra liniștită, dar nu cu animalul! Ce e atât de greu de înțeles? O să vă găsiți pe cineva acolo, nu vă îngrijorați, că nu e cazul, îi făcu portărelul mai tânăr cu ochiul insinuant.
-Nu mă interesează, Lolita mea vine cu mine! Sau vreți să chem presa? Cred că jurnaliștii ar fi încântați să audă ce probleme are marea lume bucureșteană…
-Vă rugăm mult, fără ziariști! Lăsați oamenii să stea liniștiți la ei acasă, că rămânem fără pâine..
-Vali, eu m-am săturat de negocieri, ce facem?
-Nimic…o să termine curând. Și așa spectacol, nu vezi mereu..
-Aia da! Mai că-mi vine să-i chem și pe scorțoși, că poate se-nviorează și ei așa!
-Să nu-ndrăzniți, fetelor! Să nu credeți că nu v-aud…aproape am terminat cu…ăștia.
Apăsă pe ”ăștia” de parc-ar fi vrut să tune, mângâie pisica, se-ntoarse pe călcâie și se îndreptă spre intrare. Mergea ca și cum ar fi fost cel puțin Angelina Jolie, varianta de Rahova cu pisică adăugată, și efectul fu exact același cu a o vedea pe Angelina lângă tine: rămaseră cu toții interziși. Și erau oameni care văzuseră multe la viața lor, unii cu păr alb deja..degeaba! Fotografii, înnebuniseră, făceau poze de ziceai că fulgeră afară, nu alta! Dar Oana, tot Oana.. Se duse la dj, îl mângâie, și-i șopti:
-Dac-o pui pe-aia cu ”la Chilia-n port”, mă revanșez! Nu știi ce pierzi…
Zis și făcut, că de când aștepta și el, bietul, o femeie ”de lume și viață” printre atâtea așa-zise doamne, i se acrise. Mai că voia s-o ceară de nevastă, că așa femeie vrea el- una care să fie capabilă, la propriu, de orice. Ah, și cum o găsise! Trecu ceva timp, până când un domn, academician după cum se recomandă, poposi la masa lor.
-Sunt academicianul Radu Magnolian, pot lua loc lângă dumneavoastră măcar pentru o vreme? Îmi păreți teribil de interesante..
-De ce nu…zise Dana cam într-o doară. Suntem oricum singure, am venit „ca-ntre fete”
-Înțeleg perfect! Și ce fete…
-Ce fete, domnule? întrebă Vali ușor iritată. ”Să vezi că iar am dat de-un tâmpit de manual,că noi avem talent la asta toate trei..”, își zise.
-Niște fete sigure pe ele. Nu am văzut așa ceva niciodată în cariera mea…trei femei care să vină la o recepție cu un animal pe post de plus one, remarcabil! Nici cineaștii americani n-au putut concepe una ca asta..
-A conceput-o ea în timp ce dormea, râse Oana, arătând-o pe Dana.
-Serios? Cum așa?
-Simplu. Am dormit, am visat, am trezit-o pe Oana la ora patru dimineața, până la 4 și 20 eram la ea acasă, să-i povestesc. Prietena noastră, Vali, a fost anunțată mult mai târziu..
-Eu mereu aflu ultima, dar și ce mi-ați făcut voi azi..lasă! râse profetic.
-Excepțional, viața chiar bate filmul! Se vede că sunteți prietene bune..
-Știm, dar să vedem dacă ghiciți ce altceva mai suntem, râseră ele complice.
-Hmmm…asta e chiar interesant! Designeri?
-Nu. Mai aveți doar două șanse, domnule academician..tic, tac! Danaa, zi-i dj-ului să pună Secunde Reci!!
-Ai tu un trip pe piesa asta..fie. Doar de data asta însă!
-Du-teee!! V-ați gândit?
– Mă dau bătut, nu o să reușesc niciodată să ghicesc.
-Halal academician mai sunteți! Fără supărare! Hai că vă spun eu, zise Vali cu năduf.
-Chiar sunt curios!
-E ea amabilă, noi nu v-am fi spus niciodată, râse Oana.
-Și e ofertă limitată, nu divulg așa simplu. Dacă omul nu ghicește, nici eu nu îi spun, îmi place să fiu rea. Eu și Dana suntem scriitoare, Oana e pictoriță. Mai clar acum de unde, ce și cum?
-S-a explicat absolut totul. Vă mulțumesc mult. Știți, am o fiică de aceeași vârstă cu voi, iar acum îmi pare rău că nu am luat-o la recepție, v-ați fi distrat de minune toate patru…ca fetele, nu?
-Păcat! Eh, nu e totul pierdut, că o să apărem cu taguri în pozele de la eveniment, și ne găsește acolo dacă o să vrea. Până atunci, eu merg să dansez, mi-a făcut plăcere să vă cunosc! Fetelor, veniți și voi?
Și…s-au dus! Dans lasciv, cu un pic de indiferență la balele de pe marginea ringului, câțiva tipi frumușei, dar cam tâmpiți și băutură bună. Plus babete înțepate care se pretindeau ”classy” și care priveau invidioase la tinerețe cum se desfășoară-n voie, depaarte de regulile formalismului. Cam asta a fost, pe scurt, petrecerea. Și-o ofertă mișto pentru excentrica serii. De unde altundeva decât de la o lady, evident..
Să vedeți cum a fost: Stând la masă, obosite de la atâta dans și impresionat, fetele se treziră acostate de o doamnă avangardistă pe cât i-o permiteau vârsta și statutul, cu mers legănat, de țigancă.
-Sunteți sublime fetelor, vă jur! Atât de nonșalante, de cinice, niște parodii vii la adresa societății noastre1 Ah, conu Iancu ar fi așa mândru de voi!
”Altă tâmpită, își ziseră din ochi Vali și Dana, în timp ce sorbiră din pahare…precis tot nea Magnolian ăla a trimis-o!”
-…Îmi amintiți de Proust, de Kafka, de Dali…genial, bravo!
-De toți greii, am înțeles, zise Vali cam iritată pentru o seară de chef.
-Vaaai, și-aveți și umor!
-Totuși, ați venit la masa noastră cu un scop bine definit. Ni-l ziceți și nouă?
-Tu ești pictorița, așa-i?
-Nu, ele sunt scriitoarele, și nu vă recomand să întindeți coarda prea mult cu ele două. Pictorița sunt eu. Dumneavoastră?
-Elisabeta Maria de Bourbon, lucrătoare la Ministerul Culturii, la UNESCO, fost atașat cultural al ICR la Tokyo.
În acel moment, cele trei priviră atent la femeia ce le vorbea. Era chiar frumoasă, îmbrăcată cu o rochie de un roz diafan, păru-i roșcat pe care și Morcoveață ar fi fost invidios împletit cu măreție și chipul machiat discret, doar cât să-i evidențieze ochii cenușii, o făceau o adevărată apariție. ”Mda, singura ființă mișto din toată adunătura asta”, gândeau ele.
-Ne pare bine și nouă. Noi suntem Oana, Dana și Vali, în caz că domnul academician nu v-a zis.
-Eh, așa e Radu, mai tâmpit de felul lui! Am fost colegi de liceu, de-aia îmi permit să vorbesc despre el așa. Vă pot ajuta, fetelor.
-Serios? Cu ce?
-Vă pot înlesni debutul literar, iar ție-ți pot organiza chiar și-un vernisaj. Luna viitoare la Sala Dalles e bine?
-Noi două nu vrem să fim ajutate așa, cu pile. Vrem să facem treabă bună pe cont propriu. Putem.
-Doamne-Dumnezeule, nu! Iertați-mă dacă s-a înțeles altceva…am fost și eu tânără și gata de cucerit lumea, dar nu e chiar roză treaba. Eu vă pot găsi edituri, vă pot promova… Doar vă înlesnesc drumul, atâta tot! Tu ce zici Oana?
-Eu mă bag! Adică din partea mea, și mâine, chiar și-acum! Fraiere sunteți mă, n-am ce zice…
-Noi te susținem oricum, doar că ne e incomod. Avem nevoie de timp ca să cunoaștem omul, costurile ofertei…să știm în ce intrăm, practic.
-Prietenele tale gândesc ca niște afaceriste, și nu e nimic rău în asta, putem fi prietene dacă vreți, fetelor, nu e nici o tragedie. De fapt, aș fi încântată să am așa niște invitate la ceai…dacă vreți, evident.
-Vali, nu știu tu, dar eu ies un pic la aer, poate-mi mai limpezesc gândurile, că-i furtună-n capul meu.
-Vin și eu, mi-ar prinde la fel de bine niște aer proaspăt de afară, cel de-aici a început să de vină cam arid.
Ieșiră amândouă pe treptele hotelului, apoi coborâră în curte, printre mașini. Vali se așeză pe o bordură.
-Ce naiba a fost în capul nostru de am venit aici?
-E două dimineața, dar jur că nu știu. Ori am picat unde nu trebuia și aici se întâmplă ceva care trebuie ascuns, neștiut, ori ne-a pus Dumnezeu mâna-n cap. Cale de mijloc nu e. Știi ce? Eu zic să ne cărăm cât mai repejor, că toată treaba asta-ncepe să cam pută. Tu nu vezi că toată lumea se cunoaște cu toată lumea p-aici…în afară de noi? Eu înțeleg că Oanei îi place atenția, dar nu așa. E prea mult, prea brusc și prea roz-bombon ca să fie de bine. Hai, s-o luăm pe nebună cât mai e vreme..
Zis și făcut. Cu chiu, cu vai, o lămuriră pe Oana, care se convinsese singură că are sânge regal în vene și toți ăia de-acolo trebuie să i se plece când apare. Că e cea mai mare trendsetteriță a României. Și câââte și mai câte! Până la urmă, plecară.
Fetele plecară-ntâi la Vali, că stătea cel mai aproape, dar nici acolo nu fu vreun chip să aibă liniște! Primul sună telefonul Danei:
”Auzi fată, nu-mi faci și mie legătura cu prietena aia a ta zoofilă?”, se auzi glasul dogit al fratelui său, Edi. Când se uită mai bine la telefon, constată că nu fusese atât de căutată în toaată viața ei- Facebook-ul explodase de la atâtea mesaje, linkuri, taguri, iar pe WhatsApp, era jale- mesaje peste mesaje. De la ”ești bine?” și până la ”cum ai putut să faci așa ceva, tocmai tu?”, găseai acolo de toate! Se duse la fete, care preparau de zor în bucătărie de mâncare, ca să vadă ce-i cu toată larma asta. Și, ce să vezi…fix aceleași mutre copleșite o întâmpinară în prag.
-Și tu?
-Și voi?
Atunci începură să râdă cu poftă, iar verdictul fu unul pe măsură..
-Fetelooor, voi știți ce-nseamnă asta? zise Oana entuziasmată
-Că am gafat epocal?
-Nu Vali, mai încearcă..hai că poți!
-Că trebuia să fi tăcut eu?
-Da..deși ne-am distrat, să zic adevărul. Mie cel puțin mi s-a părut comic.
-Ție totul ți se pare comic. Vă zic eu?
-Ia
-Înseamnăăăăăă…că suntem vedeteee!!!! Yeiiiiiii!
Nici nu puseră mâncarea pe masă, că sună, din nou, un telefon. Era al lui Vali.
-Alooo? Domnișoara Vali? se auzi o voce mieunată din telefon.
-Da, tu cine ești mă rog?
-Ecaterina. Cati sau Katie pentru prieteni. V-a povestit tăticu despre mine aseară, nu?
-Sper că nu e genul de tipă care pare, îi șopti Oana cât putu de discret Danei, în timp ce era cât pe ce să se opărească cu cafeaua.
-A..da, ne-a zis. Care e treaba?
-Ieșiți azi în oraș? Vreau să îi fac în ciudă pentru că nu m-a luat și pe mine aseară, toată presa vorbește despre voi! Dacă sunteți îndeajuns de mișto, poate o să vă prezint și super-găștii mele, ce ziceți?
-CEEEEE??? Cum adică toată presa???
-Ne vedem peste trei ore la Casa Vernescu să vă povestesc, în caz că știți ce e aia. Pupiiii! Și-a închis.
-Yep. Ghinion.. Fetița lu tăticu e la fel de proastă ca el. Ei, măcar știu că ne distrăm și noi! Cât e ceasul?
-Două jumate, tre să fim acolo la cinci.
-Atunci ia hai noi două acasă, ne tragem niște țoale la marea caterincă pe noi, și vă aștept la mine, zise Oana cu o mimică de mareșal Antonescu constipat.
-Decretași tu acum, ah? Ok, mie-mi convine. La tine vin imediat ce mă-mbrac, să stabilim tactica. Tu, Vali?
-Promit să nu mai întârzii…prea tare. Paaaa!
-Dacă a zis ea asta, e clar…fuuuuugi! râse Dana.
Timpul trecu, iar fetele se prezentară la ușa Oanei cu jumătate de oră înainte de întâlnire, să discute ce și cum. Prima apăru Dana- coc de-a valma, nemachiată, pantaloni scurți de blugi (practic niște blugi tăiați la plictiseală), tricoul ei ”dope” cu mesaj
”Iʹm from the jungle with the concrete streets,
You donʹt wanna rumble with the real O. G.ʹs”, ruj roșu și muuult bling-bling. La maxim zece minute, apăru Vali- și ea sărise de la tipa cu ștaif în teniși, tricou cu cap de mort și pantaloni scurți, plus trademark-ul său, rujul vișiniu, aproape negru.
-Deci sunteți pregătite, daaaa?? Hai să vedetiiiim!!!! zise Oana-n gura mare, sărind să le ia în brațe.
-Hai să fim remarcabile până la capăt, nuuuuuu?
-Clar!
Ajunseră mai devreme, ba chiar o mai și așteptară ceva timp. Ce să vezi…o păpușă înaltă, blondă, cu toate atuurile unei ”pisi” de comitet: silicon, botox, sprâncene desenate și ”bronz” portocaliu, asortat la rochia roz strident, cum altfel? Fetele se uitară puțin la ea, apoi una la cealaltă, și le fu clar ce au de făcut. Neclar era ce căuta mimozica cu jumaʹ de tonetă de ziare în brațe totuși..
-Bună fetelooooor! Scuzeee, știu că am întârziat, dar ziarele-astea nu veneau aici singurele, nuuu? Eu sunt Katie. Voi nu vă mai prezentați, că vă știu, am citit articolele despre voi pe nerăsuflate, la cafeluță cu prietenele mele. V-am zis că am o suuuuper-gașcă, nu?
-Da. Și ce ziceai că scrie în tot teancul ăla de maculatură?
-Macu-ce? Ce cuvânt e ăsta? Vorbiți și voi normal, că nu e cool să o arzi geek..dăăăăă!!!
-Ooook, zise Vali. Maculatură înseamnă hârtia folosită pe care o duci la reciclat. Reciclarea știi ce e?
-Da, mi se pare scârbos. Voi chiar faceți asta și credeți că hârtia e fabricată din copaci? Ce fraiere sunteeeeeți!
Titlurile de can-can curgeau valuri: ”Cine sunt artistele care au făcut valuri la petrecerea diplomaților!”, ” Privește AICI cât de lasciv dansează!”, ”Scriitoarele au refuzat oferta fostei ambasadoare culturale la Tokyo!”. Practic toată evoluția lor în decursul orelor petrecute acolo a fost monitorizată și…consemnată! D-aia toate telefoanele, mesajele, și-n general toată brambureala de dimineață. Dar…cum să scape de ea?
-Faaată, deci ați fost mega-jmeeeen! Fițăăăă! A zis fratele meu drag, Capatos, că vă așteaptă la el! O să vă duceți, da?
-NU! răspunseră trei ca una.
-Serios, mai există lume care nu vrea să apară în emisiunea lui? Ce fel de fete sunteți voi, fatăă?
-Sincer, noi nici n-avem televizoare. Sunt inutile.
-Și voi ce faceți? Cum adică nu vă uitați la televizor?
-Păi la muncă, citim, scriem, pictăm, ieșim în oraș, dormim una la alta…avem vieți prea pline să ne mai uităm și la tv.
-E trist că tu nu vezi nimic mai mișto de făcut în casă când ești singură decât televizorul…e groaznic chiar! zise Oana, șocată de cât de proastă le era interlocutoarea.
-Nu pot să citesc, adorm imediat. Oamenii care scriu cărți ar trebui arestați toți, ne chinuie degeaba! În loc să merg la solar, stau să-l citesc pe Dostoievski, îți daaai seama! Nu, nu știu cine e nenea ăsta, dar am auzit de la tata de el.. Îmi sună telefonul pisiiii, ies să vorbesc cu ubitul.
-Bă! Ce facem cu monumentul ăsta maică? Fătuca e prea proastă să existe, încă sper că visez urât. Eu deja îmi fac planul de plecare, zise Dana, dar nu știu cum să-mi fac eschiva.
-Ce eschivă mă ființă? Ți se pare că nu ne-am luat destulă țeapă pe azi? Mor cu vita asta de gât, la cât de imbecilă e!!! Zi și tu Oana, merită efortul?
-Neaaah, nu e ea de noi, ziseră toate-n cor, lăsând-o pe diva intelectuală în ditamai restaurantul, care abia se întorsese de la vorbit cu ubitul la telefon. Scuze pisi, noi trebuie să mergem la job totuși..mai vorbim.
-Aaaa, daaa? Chiar credeți că nu știu ce ați vorbit voi de mine? O să-l rog pe tăticu să vă dea afară, oriunde-ați lucra! Proastelor și rapandulelor ce sunteți!!
-Daa, bine, cum zici tu! Fetelor, mergem la locul nostru?
-Hai, că dacă mai discut mult despre Zăvo și Dior îmi scade IQ-ul cu minim 10 puncte, zise Vali-n gura mare. Și dac-aude, ce?
Așa c-au plecat amuzate, lăsând blonda să plângă-n voie. Aveau să facă niște opere de artă remarcabile pe tema asta. Dacă nu se cunoșteau, n-ar fi crezut o iotă, dar așa nu le rămânea decât să ridice din umeri și să râdă isteric ori de câte ori auzeau cuvântul magic- remarcabil. Ce texte avea și nea academicianu ăsta, domne…parcă taximetristul, deși bătrân, era mult mai mișto totuși! Daaa, sigur!

Laturile despre care nu vorbim

12442829_996146150424399_689108236_n
Poate doar mi se pare mie, insa de ceva timp am senzatia, constanta si acuta, ca asistam la aparitia unor noi tabuuri, unor noi cutume sociale. Unele complet opuse celor de care eram noi obisnuiti sa fim guvernati zi dupa zi.Astfel, auzim frecvent despre complexul de inferioritate. Cel de superioritate, in schimb? E un ilustru anonim. Ni se aduc manechine drept standard de frumusete, iar cand o adolescenta devine anorexica incercand sa le semene, brusc se descopera secretul frumusetii- Photoshop. Se vorbeste despre beneficiile sexului, dar nimeni nu spune ca e ok sa fii virgin/a la 20 de ani. Despre sociabilitate, e deja inutil sa mai discutam. Cum adica sa nu vrei sa ai 200 like-uri la o poza si 10000 de followers pe Instagram? Daca vrei timpul tau, petrecut cu si pentru tine, esti egoist, antisocial si, cu siguranta, psihopat. Auzi, sa iti placa sa fii singur, ce tampenie! Cine-a mai auzit?
Iar una din cele mai flagrante probleme e cultura. Ni se inoculeaza abil ideea ca trebuie sa stim. Ce? Pai cum ce, tot despre toate! Esti anul intai la Limbi si Literaturi Straine, dar nu stii cum anume se fabrica robotii? Pai ce faceti voi domne acolo, la facultatea aia? Asa ajungem sa aflam noi in practica, ceea ce altii doar au teoretizat- ca fiecare individ tinde sa avanseze pana la nivelul sau maxim de…incompetenta! Asa ne trezim o natie care stie tot despre nimic, doar pentru ca “da bine” sa stii. Nu conteaza ce. Cum adica sa nu stii? E rusinos, esti ignorant, traiesti degeaba!
Se mai discuta, mult si cu ardoare, despre saracia crunta si bogatia jignitoare. Pai si clasa de mijloc? “Nu mai exista asa ceva!”, iti vor spune, cu-n ranjet pedant, cu totii- mici si mari, tineri si batrani, cu carte si fara, ca pe-o lozinca propagandista. E tabu si sa nu te intereseze prea tare “imaginea”, care mai nou e vitala si ea. Sa iti pese de ce se va alege de tine la batranete? Adica sa vrei sa imbatranesti frumos? Sa stii ca aici chiar ai intrecut masura! Chiar daca gasesti sfaturi pe tema asta pe la toate colturile, atunci cand incerci sa le aplici, esti pe cale de a deveni un paria absolut.
Si, cu toate astea, marea mea intrebare e…de ce? De ce lasam sa se intample asta, sa ne transformam cu buna stiinta lumea in care traim intr-o distopie? Si singurul lucare-mi vine in cap e goliciunea. D-aia se intampla, ca suntem goi pe dinauntru! Nu ne mai spunem, nici noua, nici celorlalti, “imi pare rau”, “multumesc”, “a fost vina mea” sau “imi pare bine ca”. Institutia monologului interior, candva atat de importanta, e azi…patologie. Nu stim nici macar noi ce vrem concret. Nu mai stim nici sa ne bucuram de un cer senin, o floare ce-a inflorit sub ochii nostri, o raza de soare. Vorbele bune, le asteptam si-atat. De spus, doar la zile mari, cand trebuie. Si abia asta e marea provocare. Vrem revolutii, dar nu vor aparea pana nu o sa pricepem ca suntem niste vase goale, unele pe care oricine le poate umple cu orice. De-aia trebuie sa fim responsabili de noi insine. Si e greu, e greu de acceptat ca oamenii vin si pleaca, iar tu ramai blocat pentru vecie cu tine insuti. Cu gandurile tale, cu neimplinirile tale, cu nostalgiile, visele, credintele, regretele. Gandeste-te numai…sa fii blocat o viata langa un strain, eventual unul antipatic. De-aia cel mai important e sa ai o relatie frumoasa cu tine. Plimba-te prin paduri, prin parcuri, mergi de unul singur la restaurant, la teatru, la muzeu. Fa-ti cadou obiectul pe care ti-l doreai de atata timp, si nu spune ca “e primit de la cineva”. O sa-mi zici ca instig la egoism, la hedonism..poate. Dar meriti toate astea.
Meriti sa-ti zambesti ca unui prieten drag, meriti sa te bucuri de un apus frumos, de un film sau o carte care-ti plac, fara a da cuiva socoteala. Meriti sa-ti permiti luxul atat de necesar al unei pareri bune despre propria persoana. Meriti sa poti spune “stiu ca ma vezi un om prost si ingamfat, dar asta nu implica sa ma vad in aceeasi lumina. Eu ma vad un om frumos, destept si bun. Eu stiu cine sunt.” Si stii de ce meriti si ar trebui sa faci toate astea? Pentru ca esti un individ unic si irepetabil. Adica exact ca noi toti. Ce poate sa fie mai frumos de-atat, decat constiinta deplina a propriei valori, a propriei unicitati, a tot ce esti tu?

The sunset of summer

11823932_917246364981045_277533365_n

Despre violenţă, în toate formele sale

Domnilor, dragii mei domni! Azi vin să vă spun nu cât de indispensabili „la casa omului” sunteţi, ci despre cât de mult rău puteţi face. Stau şi mă întreb uneori, ce s-o fi ales de sufletele voastre? Le-aţi amanetat pe băutură, ori s-au prăfuit până la a deveni de nefolosit? Căci altă explicaţie pentru felul violent în care vă purtaţi nu prea pot găsi. În fiecare săptămână, dacă nu chiar în fiecare zi, la ştiri apare cel puţin un caz de violenţă domestică.

Sunt fii care-şi bat mamele fără milă, fraţi mai mari care-şi bat surorile pentru orice greşeală, soţi ce-şi descarcă nervii după o zi de muncă mai mult sau mai puţin extenuantă (am constatat că şi indivizii „şcoliţi”, căci altfel nu mă lasă inima să le spun, se pretează la aşa „acte de bravură”) sau taţi ce îşi bat fiicele într-o veselie, în speranţa că astfel n-au să ajungă ca atâtea alte demoazele ce le-au trecut de-a lungul vremii graniţele patului.

Într-un fel, mă gândesc la faptul că nu-s doar ei vinovaţi, agresorii. Până la urmă, fiecare agresor are propria-i istorie, multe dintre ele demne de plâns, poveşti ce pot fi rezumate fără sforţare în nu mai mult de cinci cuvinte: „victima care a devenit agresor”- fiindcă în mulţi bătăuşi cu pretenţie de domni demni de toată stima, zace ascunsă o victimă de tot plânsul. O victimă care-i atât de bine ascunsă, că nici măcar ei înşişi nu ştiu (sau, mai corect spus, nu mai ştiu) de existenţa ei.

Dar violenţa domestică are, cel puţin la noi, şi o bază culturală. Sau nu neapărat actul violent, cât în special (şi asta mă îngrijorează teribil) lipsa unei minimale încercări de a se apăra pe sine sau pe copii a celei de lângă ei. De ce? Pentru că, şi aici fac referire mai ales la România rurală, e aproape de neconceput să ai cea mai mică idee de ripostă în faţa lui. „Ei, te-a bătut bărbatu’, şi? Ce, crezi c-al meu nu mă bate? Şi nu am mai zis că mă duc să-l declar la Poliţie! Auzi la ea..” sau mult, mult mai grava replică (pe care eu una am auzit-o prima dată de la bunica mea) „Fă, tu să ştii de la mine că dacă nu te mai bate, omu’ ăla nu te mai iubeşte, nici măcar nu-i mai pasă de tine! Deci fii o nevastă cuminte şi, dacă tot te bate, zâmbeşte-i gândindu-te că e doar o altă dovadă că te iubeşte.”

Şi sunt aproape sigură că refrenul ăsta se mai aude şi azi în multe case, iar rolurile fiecărui gen sunt bine stabilite în mentalul colectiv- el e educat de mic copil sub sfera de influenţă a ideii că simplul fapt că s-a născut bărbat îi dă dreptul să vrea, să facă şi să poată orice. Ea în schimb..ei, cu ea e altă treabă: trebuie să fie „o curvă în pat, o doamnă în societate, o gospodină în bucătărie” şi, bonus, să mai asculte şi de bărbat, că doar de-aia e femeie, nu?!?

Uneori, când văd în jurul meu femei abuzate, îmi vine să mă duc la ei, la aceşti „cocoşi” ai bătăturii lor şi să-i întreb: „Ţie ţi-ar plăcea ca soţia sau copilul tău să vină bătuţi acasă? Să vezi că nevasta vine cu ochiul vânăt din cauză c-a bătut-o şeful pentru un proiect important, a cărui predare a întârziat-o? Sau că cel mic vine bătut de la şcoală de profu’ de mate c-a greşit o fracţie? S-o vezi pe fiica ta, adolescentă, bătută de directorul liceului fiindcă i s-a rupt un nasture de la sacoul uniformei? Ori, poate, s-o bată într-o zi iubitul (că doar de, fetele vor băieţi care să semene măcar un pic cu tati, chiar dacă nu îşi dau seama de asta,) pentru că i s-a părut lui că i se scurg ochii după alţii pe stradă. Te-ai simţi cu adevărat puternic, mândru, important, demn de admiraţia tuturor, nu-i aşa?”, dar…

Dar înţeleg, sau măcar încerc, şi perspectiva lor: se văd stăpânii, fără drept de apel, ai fiinţelor dragi, ca şi cum acestea ar depinde o veşnicie-ntreagă numai de ei, însă nu-i aşa. De fapt, prin atitudinea lor fac mai mult rău decât bine. Mamele care sunt sau au fost victime ale violenţei domestice- nu contează cine era agresorul: soţ, tată sau frate- tind să aplice, drept răzbunare, acelaşi tip de tratamente şi copiilor, dând astfel naştere unor tipare transgeneraţionale mai mult decât vicioase. Sau se pot îmbolnăvi, aşa cum o fată pe care-am cunoscut-o îndeaproape, abuzată de ambii părinţi, s-a îmbolnăvit de diabet şi a ales, cu tot cu probleme, să plece de-acasă. Ea e doar un exemplu, şi din păcate mai sunt atâtea alte cazuri care aleg să rămână şi să îndure până cand singura lor soluţie rămâne suicidul..

O altă formă de manifestare a violenţei o reprezintă violul. O formă considerată atât de ruşinoasă, încât în România rurală a anului 2014, e încă un tabu să spui că ai fost violată. E un risc pe care, dacă vorbeşti, eşti mai mult decât forţată să ţi-l asumi- acela de a fi judecată, condamnată, marginalizată, ridiculizată. De ce? Pentru că foarte mulţi români sunt de părere că nu ţi s-a întâmplat pur şi simplu, pentru că unuia i s-a părut mai comod să te ia cu forţa decât să te facă să-ţi doreşti tu asta, nici vorbă- ori ai fost prea decoltată, ori prea mulată, dansai prea lasciv sau aveai fusta prea scurtă. Ce dacă mai erau cel puţin 15 mai provocatoare decât tine în club? E vina ta, a ta şi numai a ta!

El săracu’ n-are vină, că de, doar de-aia e bărbat- a poftit, a luat, s-a „desfăşurat” şi gata! Cam ca în Evul Mediu, când se cucereau cetăţile şi prima „grijă” a soldaţilor era să-şi facă de cap cu femeile cetăţii respective; singura deosebire fiind că azi nu mai există nicio cetate pe care s-o cucereşti cu arma-n mână, ci doar femei de luat „pe gratis”, potrivite cu stofa lui de barbar în stare latentă.

Iar dac ai „norocul” de a fi victima unui incest, atunci soarta îţi e, în să zicem 8 din 10 cazuri, pecetluită. Mare parte dintre victimele incestului nu pot spune nimănui ceea ce li se întâmplă, din motive precum teama de agresor (care de cele mai multe ori „se protejează” prin ameninţări cu moartea sau cu faptul că dacă cineva o să afle, va avea de îndurat fie o bătaie soră cu moartea, fie va fi victima unui accident rutier aşa…”întâmplător”,) dar există, cu toate acestea, şi o categorie aparte de victime, mai curajoase, care vorbesc. Să vă spun o poveste:

Într-o duminică de vară, acum..nişte ani (să tot fie vreo 10) eram, în buna tradiţie românească, pe la un unchi. Toate bune şi frumoase, până la un moment dat când în curte dă buzna o fetiţă. Ochii ei mari, de un albastru frumos erau plini de lacrimile ce i se prelingeau pe obraji, tremura toată şi era răvăşită- hainele fuseseră aruncate pe ea la întâmplare, cu o grabă şi o neglijenţă nefirească. Eu o cunoşteam, la fel şi verişoara mea mai mică- era cu un an mai mare decât mine şi era fiica unei femei sărace. A reuşit, cu chiu, cu vai, să ne spună că fratele său mai mare, să-i zicem Vasile, a violat-o, moment în care toată familia a rămas siderată, iar timpul însuşi parc-a stat în loc. Nicicând în comunitate nu se mai auzise una ca asta, ca un frate să râvnească la sora sa mai mică, şi lucrul a uimit cu-atât mai mult cu cât familia lor era una cinstită, deşi săracă şi neînvăţată. Munceau ca zilieri pe unde puteau şi-şi duceau traiul de azi pe mâine. La scurt timp după, apare la aceeaşi poartă el, agresorul. Palid, ciufulit, cu o privire de uliu hulpav şi transpiraţia rece şiroindu-i pe tâmple, îşi căuta de zor prada care plângea în braţele mătuşii mele. Tatăl unchiului meu, bătrânul casei, devenise atât de roşu la faţă pe cât era celălalt de palid. Îi spuse întâi să dispară din ochii săi, iar apoi, văzându-l că o ţine una şi bună, că el nu pleacă nicăieri fără Ionela, ceru să i se aducă biciul mai bine, ca să-i arate ce merită să primească cei ca el.

Urmarea? El azi este închis, tot pentru viol, iar ea măritată cu un băiat „de sat”, de treabă, ba chiar şi mamă.

Personal, mult timp după m-am gândit, ca soră mai mică ce mă aflu, la cum mi-ar fi dacă m-aş trezi, peste noapte, în postura Ionelei. Ce aş face, cum m-aş simţi, cât de tare m-ar afecta un gest similar al fratelui meu. Până la urmă, şi diferenţa dintre noi era nu de 19, ci de 15 ani, deci ce l-ar fi oprit? Răspunsurile găsite în interiorul meu nu m-au încurajat: cel mai probabil aş fi devenit, ca atâtea alte victime ale violului, lesbiană sau frigidă. Sau, poate, de la prea multă ruşine şi vinovăţie adunate, aş fi decis, într-un târziu, să mor. Că oricum nu fac nimănui vreun bine. În orice caz, variantele probabile erau una mai sumbră şi mai smolită decât cealaltă, neputându-se vorbi despre una „preferabilă” celorlalte.

Încă nu ştiu cum ar trebui să mă raportez la cei ce aleg să comită astfel de fapte- ca la nişte victime care, nemaiputând să se răzbune pe cei care le-au făcut rău, deformându-le imaginea despre lume, sau ca la nişte brute, nişte „neoameni” care se bucură să vadă consecinţele purtării lor inexplicabile, durerea celor mai slabi decât ei, despre care ştiu foarte bine că nu au nici cea mai mică posibilitate de apărare sau ripostă.

Dar vă voi spune altceva, dragii mei „domni”, şi anume că nu mâna care loveşte este puternică, ci mâna care mângâie. Nu vocea care urlă are autoritate, ci vocea care ştie să convingă prin calm. E un moft să pretinzi că iubeşti pe cineva când pentru acel om tu eşti un exponent al terorii. Şi nu dragule, nu eşti nici măcar pe-aproape de a fi „şmecher” sau oricum altcumva îţi mai place ţie să te autointitulezi dacă în loc să vrea ea să meargă cu tine, o iei cu forţa, ca pe un obiect. Fiindcă, oricât de mult nu aţi crede-o, blândeţea e mai autoritară decât teroarea, impune infinit mai mult respect (şi cu siguranţă mai sincer,) iar cei dragi pot alege oricând să plece de lângă voi. Pentru că asta reprezintă violenţa- o sursă inepuizabilă de rău, de traume de neşters, de ură, durere şi singurătate. Şi nu sunt sigură că asta este ceea ce vă doriţi de la viaţă totuşi. Abia când veţi putea înţelege şi accepta aceste lucruri, veţi putea spune că aţi făcut primul pas spre a deveni, aşa cum vă place să vă autodeclaraţi, nişte bărbaţi adevăraţi, nişte domni. Căci nu te naşti nici domn, nici bărbat, aşa cum nu te naşti femeie sau doamnă, ci devii la capătul unui lung şi anevoios proces de formare. Şi nu, acest proces nu obligă întotdeauna la a fi academician, un caracter frumos şi o conduită decentă în societate, faţă de tine şi de ceilalţi poţi avea şi cu 4 clase, şi cu două facultăţi…sau nu, e alegerea ta. A ta şi numai a ta. Restul sunt doar scuze folosite excesiv pe post de scuturi care să-ţi apere laşitatea.

Până atunci însă…Cu bine!