Fratii Manakia si imaginea Balcanilor, sau despre intalnirea oamenilor cu Istoria

38284555_1879073095465029_2115959060493762560_n.jpg

Incep articolul cu o confesiune: nu stiam de existenta fratilor Manakia pana sa aud despre ei la un curs. Mi-au parut, din prima, niste personaje mai mult decat curioase, dar n-am aprofundat subiectul atunci. L-am lasat, cum fac mereu, pe mai tarziu. Mai tarziu a insemnat o diferenta de cateva luni, cand am descoperit cartea intr-un anticariat si mi-am zis ca merita o sansa si ei. Dar am citit-o alte cateva luni mai tarziu, cand am fost sigura ca am timp s-o diger, nu doar s-o citesc.

Pentru ca lucrarea lui Marian Țuțui nu e chiar o biografie de luat la plaja. E impresionanta, dar nu prin furnizarea de informatii cu tenta de tabloid sau anecdota. De fapt, cred ca cei doi frati, Milton si Ienache, ca personaje, nu se pretau. Povestea celor doi frati Manakia este, in primul rand, povestea romanilor ce traiau in diferite parti ale Balcanilor inainte de Primul Razboi Mondial. E povestea unor oameni care, prin fotografiile si filmele lor, au lasat mostenire marturii ale unui mod de viata ce n-avea sa se mai gaseasca replicat ulterior. Ale unui stil de viata patriarhal, traditionalist, orientat spre comunitate si traditii, cu respect fata de un anumit tip de ierarhizare sociala si familiala. E povestea romanilor, a aromanilor, si a tuturor popoarelor cu care acestia au trait laolalta in Balcani. Si asta e unul dintre elementele ce o fac sa fie o lectura surprinzatoare- bogatia informatiilor, naratiunea ce curge lin printre episoade tumultuoase ale istoriei regiunii si munca fratilor Manakia, alaturate putinei noastre cunoasteri asupra Balcanilor.

Pentru ca, desi ne batem cu pumnii in piept ca suntem un popor balcanic (si, din ce-am vazut, suntem mult mai balcanici decat suntem inruditi cu Vestul), nu stim prea multe despre care-i treaba cu Balcanii astia. Semanam la port, la organizare, am impartit momente ale istoriei, iar romanii au plecat inca de timpuriu spre Balcani. Si, totusi, nu stim foarte multe despre Balcani, rezumandu-ne doar la cateva clisee mari- orgoliosi, excentrici si impulsivi.

Fratii Manakia, prin munca lor, fiindca biografia e presarata cu imagini din filmele celor doi frati, dar si cu fotografii realizate de acestia, iti spun o alta poveste a relatiei dintre Romania si Balcani, o poveste ce seamana mai mult cu cea a unor vecini cumsecade ce au ajuns sa se imprieteneasca. Cu toate acestea, insa, biografia celor doi frati vine si cu o anumita doza de inedit data nu de vietile lor private, ci de momentele istoriei in care au fost martori, pe care le-au observat indeaproape, activ, lasand marturii vizuale despre acestea.

Personal, vad in lucrarea lui Marian Țuțui, pe langa pasiunea pentru mostenirea lasata de cei doi frati si de importanta lor sublicitata la evolutia filmului si a etnografiei vizuale, o carte desteapta, atent construita. Nu e genul de carte pe care s-o iei la plaja, dar e cu siguranta cartea pe care vrei s-o citesti atunci cand vrei sa intelegi un pic mai mult din lumea in care traiesti decat o faci deja. O carte care, fara rigiditate, iti povesteste ce a fost, pentru a putea intelege cu adevarat ceea ce este. Este povestea ce fascineaza, a doi oameni care s-au intalnit, fara bravura, cu Istoria. Care au trait si documentat Istoria la care ne raportam astazi atat de abstract, de parca s-ar fi intamplat aievea, intr-un univers paralel, si doar vestile au ajuns pana la noi. O carte ce te tine lipit de cand o deschizi, si care te pastreaza prins o vreme buna dupa ce o termini. O carte care, de-ar fi citita de mai multi, ne-ar ajuta sa fim mai putin ignoranti si, de ce nu, poate chiar ne-ar ajuta sa capatam mai multa claritate in fata anumitor intrebari, sa mai scapam de cateva prejudecati pe care le avem fata de vecinii nostri de la sud.

Oricare ar fi ideile cu care am ramane, insa, in urma lecturii, Fratii Manakia, imaginea Balcanilor, ramane o carte buna de citit, fie ca esti un pasionat de film si fotografie ce vrea sa afle mai multe despre ce si cum a fost la inceputuri, fie ca pur si simplu vrei sa citesti ceva inteligent, scris cu atentie la detalii si care sa fie misto. Din orice motive ai citi-o, e cu siguranta genul de carte care aduce un plus de valoare timpului tau liber. Asta chiar daca timpul petrecut citind nu e niciodata timp pierdut.

Advertisements

A povesti, poveste, povestas

Intalnirea mea cu Povestasul s-a intamplat, deloc miraculos, in libraria de peste strada, acel loc miraculos unde caut cartile pe care mi le doresc sa le citesc, dar de care nu dau la anticaritul stradal din vecinatatea ei. Era soare si cald cand ne-am intalnit, eu si cartulia asta micuta, cu coperta interesanta si titlu atragator-enigmatic. ”Hm ! Numai buna de citit in drumurile lungi cu tramvaiul !” imi zic. Dar constat ca e asa, si nu-i tocmai asa cum mi se paruse mie initial. Romanul e atent mestesugit, cu acea atentie la detalii care-l face pe Llosa sa fie perceput drept un scriitor ”pretentios”. Naratiunea curge lin pe doua planuri diferite, creand un pod ciudat, dar pe care nu te poti abtine sa nu pasesti, intre Lima, cu jungla peruana si cu evenimentele politice ale perioadei anilor 60, si Florenta de unde naratorul (sau poate autorul ?- inca imi pun intrebarea asta) ne spune istoria devenirii unui povestas. Pentru ca, desi povestasul are, printre indieni, o valoare aproape sacra, povestasul lui Llosa e unul atat provenit, cat si autentic. E o poveste, la propriu, magica. O carte despre nevoia oamenilor de magic si povesti indiferent de societatea din care vin, o poveste despre marile mituri ale oamenilor si despre devenirea lor. O poveste care, la final, te face sa te intrebi cine e, de fapt, Povestasul. Pentru ca nu e doar un om- pentru indienii lui, era aducatorul de vesti despre restul comunitatii, de povesti vechi si noi, de barfe si cancanuri…adica elemente de care omul are nevoie si azi. E un roman micut, n-are tocmai dimensiunile unei carti ”serioase”, insa e acel tip de carte al carui final e oricum, dar nu previzibil si care, pana la final, te vrajeste. Te vrajeste, facandu-te in acelasi timp sa iti pui o sumedenie de intrebari. Recunosc ca l-am inceput in tramvai, si mai recunosc si ca o lunga perioada de timp l-am tot plimbat cu mine in geanta- nu imi doream atat de mult sa il termin, cat imi doream sa stiu ce se intampla cu povestasul, cine e naratorul- e el, oare, unul si-acelasi cu autorul? Mie uneia, asa imi place sa cred, dar trebuie sa admit si ca l-as intreba pe scriitor asta, sa fiu sigura ca nu bat campii. Ironic sau nu, l-am inceput in tramvai doar ca sa-l termin sub cires, la soare, in vatra satului, leaganul povestasilor autohtoni, intalniti de mine. Cat despre povestas, nu spun mai multe, doar ca finalul, dupa intreaga-i peripetie, te va surprinde radical, ca dupa sa-ti zici: ”Si, totusi, cum de nu m-am gandit la asta?” E o lectura usoara, mai greu e sa-ti revii dupa, sa revii in prezentul cu un infinit de povestasi de carton, care indruga vrute si nevrute, nemaistiind sa povesteasca de fapt asa cum se povesteste- simplu, din suflet si cu miez. Poate ca, devenind atat de rari, de asta au devenit oameni de succes cei care stiu cum sa spuna cu adevarat o poveste, cu dragoste de povesti si de a povesti: pentru ca, indiferent cat de evoluat sau de primitiv ar fi omul, are nevoie de povesti asa cum are nevoie de apa, hrana si soare.
Personal, o recomand ca lectura fie ca esti pasionat de literatura Americii de Sud, vrei o carte usurica sau doar iti plac povestile bune, pentru ca aici ai de toate. Ai o poveste buna, ”cu morala”, care se dezvaluie pe parcurs, o naratiune lina, care o face usor de citit, chiar daca e scrisa pe doua planuri, personaje usor de indragit, si multa America de Sud, cu contrastele-i specifice. Adica tot ce-ar fi nevoie pentru un roman pe care sa-l citesti de drag in vacanta, si la care sa meditezi in voie dupa.

Efectele secundare ale vietii, sau romanul care-ti rupe capu’

19621503_1462884377083905_1767353872_n

N-am mai scris, recunosc, n-am mai scris de mult timp o recenzie. De mult prea mult timp. Si nu fiindca nu mi-ar mai fi trecut carti care sa merite prin mana, ci pentru ca, neputand alege una dintre ele, mi-am spus ca e mai bine sa astept una care sa se departajeze radical de toate celelalte. Ceea ce s-a si intamplat.

Pe Vlad Zografi l-am cunoscut acum cativa ani, intr-o seara morocanoasa de sfarsit de octombrie, intr-un automat de carti de la metrou. Era acolo sub forma unui titlu incitant si unei coperti gri- era eseul sau, Infinitul dinauntru. M-a fascinat inca de pe atunci, chiar daca am cedat undeva spre ultima parte a eseului, acceptand in ultima instanta ca nu il inteleg pe deplin. Astfel, la auzul vestii ca a scris un roman, reactia naturala a fost ”Trebuie sa-l am !” Zis si facut, fara sa stiu insa ce m-asteapta. Romanul e unul atipic pentru ce ne-am obisnuit sa fie literatura romana- un roman dens, ca o impletitura in 4 pe care se cos margele de culori si dimensiuni diferite, patru personaje mari ce se intersecteaza unele cu altele intr-un mod cel putin bizar, la o prima vedere, prin medierea celorlalte personaje cu aparitii episodice, dar departe de-a fi insignifiante sau fade, ba chiar dimpotriva. Ba ni se face cunostinta si cu unul dintre, as zice eu, cele mai enigmatice personaje ale literaturii romane din ultima vreme- Papadopol, al carui discurs fragmentat si coerent structureaza cartea in asa fel incat te-ntrebi, odata inchisa, cine era si care era treaba lui acolo. Poate era chiar naratorul, de fapt ? Aceasta ramane o-ntrebare fara raspuns.

E un roman, oricat de pretios ar suna, despre conditia umana. Despre diversitate- diversitatea si dinamica enigmatica a conjuncturilor in care ne putem afla, a oamenilor pe care-i stim, a felului in care vedem lumea. Dar ce e lumea? E un roman dens, abstract, un roman ce se dezvaluie treptat, gradat, calculat, care te trece prin toate starile si care nu-ti da voie, o data inceput, sa-l lasi din mana. Sau cel putin nu fara o puternica parere de rau. E o carte cinica, dura, plina de elemente la care nu te-ai fi asteptat sa fie acolo, dar care, parca paradoxal, acolo au cel mai mult sens. E despre a fi supus efectelor secundare-ale vietii, asa cum o fac si personajele noastre. E un roman ce se-ntampla, paradoxal, in prezent. Stii asta nu fiindca ti se spune, ci fiindca viata din roman e aceeasi cu cea a prezentului bucurestean si a trecutului din imediata apropiere, prin dezbaterea evenimentelor mari din ultimul timp, prin trimiteri subtile. Efectele secundare ale vietii e, pastrandu-si cinismul si aerul de roman bine calculat, de o expresivitate emotionala pe care n-am intalnit-o prea des. Te trece prin toate starile, de la asteptarea ponderata ( ”sa vad, ce mai urmeaza!?” ) si pana la stupoarea muta pe care nu stii s-o exprimi adecvat in fata intrigii ce se dezvolta, se dezvolta, si ajunge la paroxism in fata ta, cititorul uimit, care se-astepta la cel mult un alt roman plicticos, de duzina, cu o intriga mediocra si plata. Asteptare ce ti-e detonata, ultima parte a cartii aruncandu-te intr-un carusel de emotii in care n-o sa iti fie clar cum ai ajuns, dar cu siguranta te vei regasi, la fel cum te vei regasi in cel putin unul dintre personaje. Pentru ca personajele lui Zografi sunt rupte din viata, si, ca atare, pot fi oricine- toti cunoastem o Teo, o matusa Filimona sau un Andrei..

Pentru mine, Efectele secundare ale vietii ramane cea mai buna carte citita in ultima perioada, un roman abisal, profund, ce te captiveaza si te plimba prin cotloanele mintii si sufletului si vietii umane, o plimbare prin ceilalti si prin tine insuti, o descoperire si redescoperire a frumusetii zilelor noastre aparent banale prin frivolitatea lor, o carte cat un deceniu, pe care o recomand oricui si despre care nu cred ca voi epuiza vreodata tot ce am de zis. Si, ca atare, va rog pe toti sa nu imi luati subiectivismul drept garant, ci s-o cititi voi insiva, s-o treceti prin propriile filtre, si-apoi sa vedeti ce iese la bilant. Mie uneia mi-a rupt capul, m-a trecut prin toate starile, si m-a facut sa-mi pun intrebari. Voua ?

Pescărușul Jonathan Livingston. o poveste

pescarusul-jonathan-livingston-editie-noua-completa-cu-un-capitol-final-inedit_1_fullsize

Ne-am întâlnit întâmplător în Cora, într-o zi de primăvară târzie. Să fi fost mai? Eu, chiar dacă eram, teoretic, extrem de ocupată cu licența, sesiunea și alte derivate, simțeam totuși nevoia de a citi ”ceva bun”. Ce, nu-mi era clar. O văd în raft, micuță și albastră, o iau în mână și mă pun, circumspectă, pe răsfoit. Avea chiar și poze! ”Trebuie s-o citesc,” îmi zic, ”să văd ce e de capul ei!” Zis și făcut.

Carte cu poze, personajul-vedetă un pescăruș…părea nici mai mult, nici mai puțin de-o carte bună de citit în RATB, o povestioară drăgălașă. Nici n-am văzut ce m-a pălit!

Surpriza a fost una totală și ireversibilă. În fața mea stătea o capodoperă cu greutate, nu o poveste de copii! O metaforă cap-coadă, care-ți arată, pas cu pas, ce-nseamnă să fii altfel. Pentru că asta e povestea pescărușului- povestea oricărui outsider devenit legendă. Nu e o carte cu un gen anume- e filosofie, e poveste, e motivațională…ce vrei tu să fie, aia e! Dar mai presus de toate, e aerată. Pur și simplu nu-i simți densitatea, povestea curge ușor în timp ce tu te gândești așa, într-un colț de minte, cum ar fi dac-ai fi tu pescărușul îndrăgostit de zbor ca de cea mai frumoasă treabă din lume. E acel gen de carte rară care te face să-ți pui întrebări, să te gândești dacă ești măcar pe jumătate la fel de pasionat de ceea ce faci pe cât e pescărușul de zborul său.

Te-nvață despre empatie, și pe bună dreptate: cum să nu-i trântești un ”Ce pescăruși proști!” când, revenit în comunitatea ce-l expulzase din cauza iubirii lui pentru arta de a zbura, nu e crezut de nimeni că e Jonathan? N-o să vă spun și ce anume i-a făcut să nu îl creadă pe cuvânt, rămâne de datoria voastră să citiți și să aflați.

Dacă ar fi să reduc toată cartea la un cuvânt, ar fi pasiune. Nu pasiunea organică, cu tente carnale,  nici cea îndelung predicată de toată suflarea motivațională, ci pasiune și-atât. Pasiunea sinceră pentru ceea ce știi că e pentru tine. Abia asta face din pescăruș un adevărat erou, iar din epopeea sa subțirică și cu poze, lectura perfectă pentru zilele în care ți se pare că până și respiratul e prea greu de realizat. Pentru că toți avem nevoie, din când în când, de-o carte ludică, ce ne duce înapoi la vremea când puteam totul, în timp ce ne oferă cele mai prețioase învățăminte ale sale.

Drumul înfometat, un roman cât o vară

11899865_929966010375747_8855469409079311204_n

Ne-am cunoscut undeva la începutul lui martie eu şi capodopera lui Ben Okri, dar n-am avut curaj să-l deschid decât la câteva luni bune distanţă. Pentru asta, trebuie să-i mulțumesc unei prietene vechi, dar bune, care s-a gândit că cel mai frumos mărțișor pentru mine e unul cu coperți. De ce, vedeți voi mai târziu. Am pornit, din start, cu un mare avantaj- nu ştiam nimic despre scriitor, despre celelalte scrieri ale sale sau despre simpla sa existenţă, aşa că am citit fără aşteptări, doar din curiozitate. Poate și datorită faptului că amica mea nu e chiar cea mai mare cititoare din lume, dat cu toate astea mi-am zis că pot încerca, să văd ce i-a dat prin minte. Până la urmă, Nigeria nu e tocmai ţara pe care o asociezi cu o literatură impresionantă. Şi totuşi…

Cuvântul cheie al romanului e doi: două lumi ce se întrepătrund într-un dans fabulos, două vieţi, două personalităţi diametral opuse ce împart aceeaşi casă, aceeaşi viaţă. Azaro, prin ochii căruia se vede totul, e un abiku- un copil-spirit, un roman situat la confluenţa Africii tribale, cu întregul său tezaur de mituri, cu civilizaţia vestică. Şi poate aici e de fapt cheia de boltă a întregii cărţi: lumea spiritelor se amestecă în lumea concretului, sărăcia crudă şi bogăţia ostentativă împart acelaşi ghetou fără nume, vracii petrec la aceeaşi masă din singurul loc electrificat din ghetou, crâşma, cu politicienii locului, toate într-o logică a unităţii incredibilă. Frapant e şi contrastul ireconciliabil dintre părinţii lui Azaro- Mama, o femeie slabă, devotată, care se lasă pe sine pentru copil şi soţ, întruparea deplină a sacrificiului, şi opusul său, Tata: bărbat masiv, sever, dar idealist, boxer, hamal şi politician autoproclamat ce visează să schimbe lumea. Dar unul dintre cele mai importante, mai controversate personaje, e fără doar şi poate Doamna Koto, crâşmăriţa despre care se spunea că are puteri vrăjitoreşti datorită prosperităţii sale. Şi e normal să fie aşa- ea a avut curent şi maşină într-un loc unde copiii mureau pe capete, familiile locuiau cu şobolanii, iar viaţa se trăia pe datorie.

Însă romanul e mult mai mult de-atât, chiar dacă fiecare dintre noi cunoaşte câte o Doamnă Koto. E un ansamblu de trăiri perfect asamblat, care  îţi fură respiraţia pe nesimţite, fără să te obosească sau să observi. Nu rămâi neapărat cu un mesaj concret, exprimabil verbal, doar cu multe stări de aranjat, cu speranţa unei lumi mai bune şi cu sentimentul de „eu ce dracu mai citesc acum?”. Personal, eu una am rămas, ca bonus, şi cu multă vinovăţie- mi-a părut rău că n-am încercat să cunosc Africa în profunzimile sale, că nici măcar nu m-am gândit că aş avea ce descoperi, că am fost ignorantă. Pentru că ăsta e adevărul, am fost proastă şi cel mai probabil aşa aş fi şi rămas.

Cu toate astea, pot spune că prima mea întâlnire cu literatura africană a fost un moment de răscruce, care nu mi-a dat de gândit, dar mi-a dat din plin de simţit, iar Drumul înfometat, cu toată bogăţia lui de mituri, o lectură care te transformă, făcându-te să te uiţi mai atent la tine, la cei ce te-nconjoară, la viaţă, ca un Azaro al lumii tale. Pentru că, dacă toţi ştim câte un exemplar din Doamna Koto, fiecare dintre noi este o versiune specială a copilului-spirit Azaro.

 

Semiluna si haosul

semiluna si haosul

Recunosc, mare lucru nu mai citisem de ceva vreme. Si, aterizand eu niste ore prin biblioteca facultatii, am zis sa-ncerc, poate-o fi mediul de vina. Am gasit cartea lui Olivier Roy, asa ca mi-am zis ”bai, tot e mai mult decat de actualitate problema refugiatilor, si oricum cunosti fenomenul prea putin, deci…de ce nu?” si m-am pus pe citit. Cartea reprezinta  o analiza pertinenta a relatiei SUA-valori occidentale-Orient Mijlociu, incepand cum altfel decat cu evenimentul din 9/11?

Stiu, s-au scris rauri de hartie despre asta, dar…parca e altceva. Are, parca, mai mult sens acum, in toata verva cu refugiatii si toata teama Europei c-o sa ajunga sa poarte val, si ne prind mai mult decat bine explicatiile unor termeni pe care-i tot auzim. Sa luam celebra lege Sharia, de exemplu. Ni se explica faptul ca la nivel mare, un stat fundamentat pe Sharia este imposibil, datorita faptului ca aceasta, ca sistem de drept, se aplica sferei private, fiind cel mult comparabila cu Dreptul Familiei. De asemenea, aceasta este incompatibila cu modelul statului atotputernic si, ceea ce mi s-a parut cu adevarat important, ”Sharia e revendicata adesea din ratiuni pur politice (impotrivirea la modelul occidental).” Ei, asupra acestei idei mi se pare ca ar trebui zabovit. Pentru ca la stadiul actual, s-a ajuns dintr-un singur mare motiv- ignoranta. Ignoranta marilor puteri geopolitice, care-au decretat, sub administratia Bush, ca terorismul este o amenintare globala si ar trebui actionat. Cum? Prin impunerea valorilor occidentului asa cum sunt, fara adaptarea lor corespunzatoare la cultura careia i se cerea sa si le insuseasca. Practic, administratia Bush-tatal a crezut ca statele musulmane vor sari de bucurie la auzul vestii ca s-a gandit cineva sa le democratizeze, sa le occidentalizeze si pe ele. Iar de-aici deriva gratios toate cate le stim, inclusiv ideologizarea politica a religiei islamice, atat de frecvent-auzitul ”islamism”.  De fapt, statele orientului mijlociu vor democratie- una specifica, ce va tine cont de cultura lor atat de enigmatica pentru vestici. Ceea ce, mie personal, mi se pare de bun-simt. Ce-a inteles bravul occident din toata asta? Ca exista patru ramuri musulmane: terorismul, care nu e altceva decat avangarda militara, islamistii, care lucreaza la o constructie politica (stat islamic, califat), fundamentalistii, care vor instaurarea Sharia, si musulmanii ”culturali”, care prin adulatia fata de multiculturalism si non-violenta, netezesc calea primilor trei. Asta fara sa ne gandim ca si in Europa cea batrana exista terorism- pentru ca IRA sau ETA asta sunt, forme ale terorismului ce militeaza pentru ceva anume, intr-un spatiu anume. Strategic vorbind, terorismul global e inexistent, dar administratia Bush a facut din el o sperietoare contemporana, aruncand cu pietre intr-o cultura intreaga, fara ca macar sa catadicseasca sa incerce s-o cunoasca. Cam tot ce-au facut si francezii cu tiganii romani adica…

Una peste alta, cartea ramane o lectura de baza pentru cei ce vor sa inteleaga mai bine cum anume s-a ajuns la situatia actuala, in care milioane de oameni iau calea Europei pentru a trai, in care toata Siria e moloz si flacari. Trebuie sa aratam intelegere, in primul rand intelegerea faptului ca suntem, indiferent de cultura, etnie sau religie, oameni. E nevoie, mai mult ca oricand, de intelegerea contextului, de a privi si prin ochii celeilalte parti implicate sau, cel putin, de a o privi macar in ochi atunci cand ne bate la poarta. Sau, asa cum zicea si autorul, ”Trebuie sa incetam sa mai privim lumea prin prisma Al-Qaida, caci in asta consta singura ei forta reala”. Iar asta, dragilor, e perfect valabil si pentru ISIS, si pentru ETA, IRA sau orice alta grupare ce lupta pentru ceva. Intai incercam sa intelegem, apoi emitem sau nu judecati de valoare. Pana atunci insa, va urez o lectura placuta si succes in descoperirea unei noi lumi, una atat de diferita de a noastra!