#anatomie

cafeaua mea are gust de saruturi,
din imbratisarile noastre a ramas doar zațul,
in aer miroase a amaraciune, si totusi
asprimea nu a fost nicicând mai caldă.

sunt atatea goluri ramase,
lasate parca amanet la colțul străzii
acolo unde ti se ofera tigari si ti se cere
la schimb orice nu ți-ar trece prin minte…

amanet, desigur, numai o perioada,
pana cand apele se vor fi tulburat,
caci nimeni nu e pentru totdeauna
la coltul strazii, sub felinar. efemeritate
e cuvantul-blestem al intregii perioade
in care se desira ghemul de sarma al povestii;
incertitudine- cuvantul tabu al intregii zone gri

e un loc ce și-a uitat culorile,
populat cu oameni ce și-au uitat zâmbetele
pe cand stateau la coada la emoții,
intr-o vreme de care nu se mai vorbește.
in vremea aia cand s-au deschis amanetele
pentru tot soiul.

unii și-au amanetat bijuteriile-
ăștia sunt lasii.
unii și-au pus casele amanet-
prevazatorii. cei ce-au zis ca siguranta e inainte
de toate: de vise, de emotii, de soare, de ras.
mai sunt cei ce si-au amanentat vietile…
ah, curajosii! cum s-au ascuns ei
in tufisul unui atat de artificial destin…
si mai sunt, in fine, cei ca tine
ce și-au pus sufletele amanet.

as spune ca ei sunt inconstientii,
dar
inconștiența are izul sărat
al marii in octombrie,
al tigarilor proaste
si al rupturilor ratate.
ori…

ibricul in care clocoteau speranțele
s-a varsat pe tot aragazul,
facandu-mi semn ca gata,
vremea infuziilor de vise s-a dus
acum e ora realismului orb,
dezbracat de orice probabilitate afectivă
si ca in gara asta,
unde clar am coborât din greseala,
scapa cine poate

asa am plecat iar,
mai mult furis, cum am invatat,
cautand inca Acel
loc frumos de unde sa ma inalt,
fiindca e tot ce mi-a mai ramas
si se vede, am oasele
omoplatilor ascutite, dure, le simți
daca te apropii destul cat sa
poti sa ma iei in brate. si râd.

ele sunt aripile
ce mi-au crescut pe dinauntru, sume
ale unor nopti si zile in care
totul m-a ars, usturat, taiat.
zile si nopți si luni de prefacere
de transformare și renastere
a vechiului in nou, a mea in mine,
dezgoliri de adevaruri, de părți,
lame subțiri ce tăiau sub stern lacrimi
lacrimi ce ardeau obraji si se ingropau
in gropile claviculelor, si noduri.
si fiecare dintre ele era ceva ce nu ți-am spus

acum calmul s-a întors sa curete aragazul
si sa șteargă praful de pe rafturi: e toamnă,
adică a început recoltarea amintirilor
si curățarea ranilor. rupem cojile sa rămână
cicatricile netede, cu luciul lor bizar,
de medalii nepamantene,
în timp ce asternem alte straturi de iod
sonor, de jazz, de blues, peste cele noi
doar-doar or coace mai iute.
e vremea sa le punem, cuminti, pe raft…

orele tac, nu-mi mai spun nimic,
s-a dus spaima de sosirea serii
acel moment cand toate lamele incep
sa taie sincron linii fine, sa deseneze
harti, intersectii, rascruci de amintiri
in zigzag, un surplus de emotii
ce vin cu vijelie și sapă
văi nevazute pe obraji, pe gat, văi ce ard
si aduc cu sine un tremur
al lor, al mainilor
pe care am contat candva sa construiesc
o lume intreaga, parca brodata pe poale
si uita-te la ele acum;

sunt moi, nefiresc de moi,
tremura incetisor, zvacnit.
degetele vor sa te atinga,
dar nu mai exista posibilitatea asta,
asa ca ating cel mai apropiat lucru
de tine. ating creionul
si-ncep sa mazgaleasca peste noi.
nu ar fi zis nimeni vreodată
ca degetele astea subtiri au brodat,
singure, o asa lume. si, totusi…

uita-te la ele. nu mai e nimic din atunci,
sufletul a lasat ghemul din stern amanet
pentru cand va redeschide usa dinspre
debaraua-labirint, ticsita cu amintiri,
cu lavanda si stelute mici.

nu se prea vad stelele in marile orase,
zici ca e un gol, dar nu-i deloc asa
caci fiecare stea e un felinar,
iar felinarele dor, vezi tu,
pentru ca nu le deosebeste nimic
pe cele de aievea de felinarul zonei gri

si cu toate astea, desi candva vor sti,
nimeni nu va reusi sa găsească
nici amanetele de colt de strada,
nici amintirile, nici zona gri cenușie.
desi pe acolo vor trece oameni o mie
si vor aștepta langa felinar cel puțin o dată,
cel putin jumatate. si asta pentru ca…
nu se poate.

strada înghite amintiri, lumina blocurilor
dezvaluie in masura in care corpul lor ascunde,
iar timpul nu-i unic, e multiplu
nu mai împărțim unde
sau degete incolacite,
sunt vremuri ce nu mai vin niciodata,
amintiri ce la usa degeaba or sa bata
chiar daca povestea s-a pitit într-un gang,
nu o vom regasi decat moartă.

asta a fost anatomia unei rupturi
minutios, detaliat redata
construita de aceleasi degete ce te-au atins odată,
in sunet de tobe si iz de căldură de soare
o zi nu de doliu, dar de falsă sărbătoare
si retraire parțială a unei vechi eternități bipolare.

Advertisements

Dystopia

ZVMTLU63PH-700x350

Imi beau cafeaua într-un second hand,
Vocea din cap imi zice “this is not the end”.
Vanzatoarea e pe jumătate absentă
Si, de fapt, nu e nimeni prezentă acolo,
Între toate hainele organizate intamplator.
Suntem doar niste obiecte de decor
Vii, cu aparențe dubioase,
Ce-ascund în carne regrete, frustrări și angoase.
Ma uit pe pereți și nu-i nici un ceas,
Zugrăveala căzută ma face sa ma-ntreb de ce am ramas;

Ultimul om de pe pamant,
Nu-i nimeni sa ma auda atunci cand cânt,
Nimeni in jur, doar ochi goi,
Nimeni care ar putea sa mai stie de noi

Anotimpul poveștilor a luat sfârșit
Cu primul scartait ascutit de poartă,
Cu prima stea care a rasarit,
Cu prima sclipire din ochi, subtilă formă de artă
Cu primul batran ce fuma hâtru ce-mi ieși in cale.
De-acum nu mai e loc de scapare, mult gri,
Ma vad un Hamlet pe tocuri, a fi sau a nu fi?

Imi fac curaj sa sparg linistea,
“Țineți și vieți?” intreb.
Vanzatoarea imi scoate cu ochii inima din piept
“De ce, vrei s-o vinzi? Du-te la amanet,
Desi nu se mai cauta, nu faci nici de un kent.”
Plec rumegand un gand venit dimineață,
Razand ca am vrut sa-mi cumpăr o altă viață.

Popi vorbesc de rai pe pamant, un joc
Mie raiul pe pamant imi pare lipsă de noroc.
Raiul meu pe pamant sunt bratele lui,
E un vis distopic, inaccesibil.
Asa ca am plecat in căutarea Iadului pe pamant,
O sa-l gasesc, domesticesc, și-o să-l fac locuibil,
Ca viata mea-i doar un vis imposibil

#croitoreasa

92024

 

croitoreasa de oameni a murit.

de fapt, nici n-a fost

nimic altceva decât un biet cârpaci.

un om care-a tot cârpit și reparat alți oameni

până când…

până când s-a dezintegrat pe nesimțite ;

întâi i s-au tocit buricele degetelor

cu care pipăia să găsească

ce-i de cusut- poate un suflet, poate o aripă,

poate cine mai știe ce,

apoi a-nceput să nu se mai recunoască-

i se dogise vocea și suna a pustiu

fiecare ”Ești bine?” dat celorlalți,

căpătase parcă o nuanță cărămizie, de reproș,

avea o aromă suavă de

 ”Eu vă întreb pe voi, dar cu mine cum rămâne?”

și, la un moment dat, a stat.

s-a oprit în fața unei oglinzi doar

ca să remarce inevitabilul:

după o viață de cârpit și cusut,

de apreciat și ajutat,

de încurajat și iubit necondiționat

pe oricine a avut cândva nevoie…

s-a pierdut pe ea.

avea ochi de-o goliciune tristă,

un zâmbet amar și fals îi gătise buzele

în haină de doliu,

licărirea privirii se evaporase și ea

laolaltă cu vlaga, cu a ei

joie de vivre ce-o făcea

să fie prietena tuturor.

și, totuși, rămăsese pe deplin a nimănui…

tot ce fusese taumaturgic în ea

se evaporase în timp,

tot dând și tot dând din tot ce-avea

fără să ceară sau să primească

nimic la schimb. era un act de caritate

făcut cu suflete pe trei sferturi moarte

așa ajunsese un om ca toți ceilalți,

un om care-avea nevoie să fie reparat

dar care se-ascundea după minciuni mai mult gri

decât albe ca neaua,

doar-doar nu va cere ajutor.

ar fi de departe cel mai dureros pentru ea,

tocmai ea, care cârpise atâtea suflete,

care cususe atâtea aripi,

să aibă nevoie de același lucru…

nici nu-și închipuia măcar

cum ar fi, cum ar spune-o, cum

ar cere celorlalți s-o ajute.

croitoreasa a murit

măcinată de îndoieli, de frământări,

presată la fel cum e presat carbonul,

doar că ea nu devenise diamant,

ci, dimpotrivă, devenind…nimic.

murise înainte să înceapă;

măcinată-n liniștea nopților singure

de tot ce putuse vreodată s-o doară:

de fiecare gând, fiecare sentiment, fiecare

vorbă a ei rămasă nezisă, doar-doar

nu va răni pe cineva. în loc,

a sfârșit prin a se răni, zi după zi, pe sine.

ăsta nu-i nici măcar un poem,

e necrologul cenzurat

al unui final prematur, dur,

de stepă, al unei

ființe ce s-a pierdut pe sine

muncind de zor să-i regăsească pe toți ceilalți,

monografia unei fugi continue

de propria persoană, deghizată

cu meșteșug în arta de-a ajuta pe oricine

altcineva. poate-poate

nu va fi față-n față cu ea,

cea despre care de mult nu mai știa

cine o fi și ce mai vrea.

#poveste

nostalgia_02-800x1200

am fost odată ca niciodată…

a fost cândva un timp

când m-am sfâșiat în mai multe

părți relativ simetrice,

dar astea n-ar trebui să se spună

la început de poveste, nu, asta nu.

am fost odată ca niciodată,

atât de demult de parcă nici n-am fost

și atât de recent de parc-aș fi, încă,

Lucy.

și știi, chiar îmi plăcea

de cea care-ajunsesem. de

cea care se privea-n oglindă și

te auzea ca prin ceață vorbindu-i;

de cea care-ți lăsa apusuri

ca-ntr-un ritual șamanic,

de Lucy care se uita peste blocurile

ce-i stăteau zid la ferestre,

care ofta așteptând să răspunzi,

care nu voia decât să-ți pese.

doar că  vremea s-a scurs, iar

azi Lucy a ajuns o umbră din trecutul ce se țese.

azi Lucy nu mai e,

s-a dizolvat în timp

cum se dizolvă sodiul în clor

și sentimentele-n uitare;

s-a rătăcit într-un hățiș

de ”ce-ar fost de-o iubeai și tu?”,

de atacuri de panică nemărturisite,

de tot ce ai binevoit în timp să-i lași

a fost o poveste frumoasă,

cu mama zmeilor și balaurul cu 7 capete

în roluri de Romeo și Julieta,

cu o ea și-un el la fel de instabili,

și totuși diferiți fundamental, ajungând la

a deveni opuși clar li diametral-

o ruptură la fel de naturală ca ploaia.

dacă ai ști că apusul a rămas

mătrăguna de fiecare zi, ”al vostru,”

că ea a luat noaptea cu singurătatea

aspră și grea ce-nlocuiește acum

atacurile de panică luate drept artificii,

că deși povestea s-a scris și ușa s-a-nchis,

încă are nopți când așteaptă să deschizi

tu ușa și Cutia Pandorei,

să-i spui ceva, deși…

știe că n-ar mai crede o iotă,

că ți-ar arunca-n ochi

o fericire simulată perfect

și dozată fix să te pună pe gânduri,

să crezi c-a trecut peste. că-i e bine,

deși fericirea aia e-nchiriată.

să se răzbune și să-ți urle mut în față:

”uite-mă, sunt bine, ce mai vrei?”

dar până atunci

Lucy stă cuminte-n viața ei,

a celei ce-ncearcă s-o ascundă cumva,

în vreun cufăr, undeva, măcar

pân-apucă să-și lingă în voie

rănile pe care cineva, cândva, nici n-a știut că i le face.

și stă fără regrete, că mama zmeilor

încă n-a murit, era nevoie

de ea să reziste-n poveste, măcar

cât să compenseze sufletul care nu mai este;

tu ai fost pe ceru-i fără nori

un fulger ce-a făcut cât o mie de sori,

un fugar a cărui lipsă o făcea să ofteze-n zori,

un capitol care nu știai c-o s-o dori,

nici că durerea-i nu va mai trece cu apusuri și flori,

că Lucy e oarbă, nu mai vede culori,

că poveștile-s singurul loc din lume în care nu mori.

de-acum, mă-ntreb, încotro mai zbori?

eșec relațional

Favim.com-anorexia-bampw-black-black-and-white-611679

 

”Îmbrățișează-mă, sunt un eșec!”

e refrenul nespus al atâtor zile, nopți,

momente ce trec unul după altul, la infinit,

fraza pe care-aș repeta-o, urlând a neputință, mereu,

doar că…

n-am cui. în jurul meu

e avalanșă de oameni ce fug

care-ncotro, cu ochi goi, niciodată

la pas și niciodată cu sens,

așa că rămân cu mine,

captivă-n galeria de aproape artă

a propriilor trăiri.

înnebunesc și nici măcar nu-mi pasă;

prin mine trec miliarde

de gânduri, trăiri, amintiri și senzații.

mă chircesc pe podea ca și cum ar fi ultima

care mă poate-nțelege, asculta, alina,

trag o inspirație de veșnicie și-ncep

pe dată să tremur lumesc

gândindu-mă că tocmai am pierdut tot.

tot ce trece prin mine fără să pot întreba

de unde vine, pe cine caută sau încotro,

singura șansă de-acces spre tot ce iubesc

și-n timpul ăsta nedefinit mă golesc;

 mă golesc de rost, de simțiri, de dorință,

sclipirea din ochi ia sfârșit. gata,

de-acum o să fiu ca oamenii de la metrou

cu ochi goi, nostalgici aproape

după cine știe ce. or fi după zile ca asta?

cine mai știe? știu doar că din mine

pleacă așa, ca stolurile migratoare, rând pe rând,

cu râs isteric și crud, mort de viu

tot ce cândva am fost.

azi stau chircită pe podea,

tremur nervos și-o voce mă cheamă.

aș da orice să fie reală, știu că nu e,

dar vocea aia cu amintiri de porțelan

și textură de cărămidă nearsă

e unul din cele mai adânci secrete,

ultimul lucru la care renunț cu voia mea,

căci nu-i nici un secret deja:

vocea aia-i vocea ta. tu și secretul meu

purtați același nume,

dar nu ești aici,

iar eu fac autopsia celui mai dur atac de panică din lume

disecând anatomia unui eșec relațional.

o fi blestem sau o fi dar?

#colecționara

 

75749_175947279088678_133317106685029_608342_7952516_n

ea colecționa traume

așa cum alte fete colecționau pantofi.

le purta ca pe niște cercei somptuoși,

obosită cumva; vânătoarea nu-i

pentru toți, în final. și totuși…

le găsea parcă după miros în haosul vieții,

le căuta-n talciocurile ce erau

sufletele oamenilor dimprejur,

ca târgoveții,

și le iubea, și le ghicea, și le trăia

pe toate de parc-ar fi fost ale ei,

le citea în ochii goi de pe alei

și nu se speria, căci la sigur știa

că trauma nouă o vindecă p’aia veche,

cum că le-ar plăcea să umble-n pereche,

că traumele fatidice-s pe cale de dispariție

și să treci de ele e-o chestiune de ambiție

și-așa ajunsese să-și facă boccelele

colindând singuratică toate sufletele,

umblând în miez de iarnă cu mânecile suflecate,

adunându-și din drum amintirile, visele, spaimele.

oare mai poate?

era doar ea, colecționara de traume,

iar de-o întâlnești ia-i un ceai, n-o întreba de-i e bine,

căci poartă desagi cu povești pline,

și cu toate astea, secretele le ține pentru sine

cromatica vieții

17792404_1367810443257966_1797769081_n

ne visăm oameni liberi, dar

suntem prizonierii culorii din jur.

așa ajungem să:

scriem gânduri gri, sau chiar negre

pe hârtie roz-pudrat;

poate-poate ne contaminează cu râs.

ne selectăm între noi după culoarea pielii,

ridicând ochii spre albastrul de sus

pentru a reînvăța modestia.

și totuși…

am uitat glasul sângelui roșu.

am uitat că sufletul n-are culoare,

că viața are o cromatică neaprobată Pantone;

că movuliul vinovăției sau

roșul obrajilor rușinați

sunt perfect umane, acceptabile, de înțeles.

sunt, totuși, ale noastre…

dar le renegăm asiduu, și-așa ajungem să:

ne colorăm nopțile de plâns în bejul banalității,

ne colorăm zilele-n griul nemulțumit al rutinei,

ne colorăm viețile-n portocaliul așteptărilor exterioare nouă,

uitând cât de amplă și imperceptibilă-i cromatica vieții;

una fabricată de fiecare, după chip, suflet și asemănare.

și oricât ne-am teme, nu putem forța

cromatica amplă a vieților noastre.

Somatica dublului

36c5fe1cc24091671f91ec05207ddf44.jpg

Am doi ochi cu care privesc lumea:

Cu unul cersesc afectiune

Atunci cand mi se pare ca nu ma vede nimeni,

Imi cer scuze cand vad clar ce cal

Am mai sarit,

Iar cu celalalt privesc lumea.

Imi pun intrebari despre oameni,

Analizez toate posibilitatile, toate reactiile,

Despre viata si corectitudinea ei,

Despre corectitudinea raportarii mele la ea.

Ma intreb daca…

Daca ii vad cum trebuie,

Daca ei ma vad cum trebuie,

Daca nu cumva ce vad e doar o iluzie

Dar mai dureros e

Ca n-am decat o gura.

Cu aceeasi gura spun vorbe

Ce mangaie, ce taie, ce ard,

In cautarea echilibrului pierdut.

Cu-aceeasi gura vorbesc, pe rand,

Imbulzindu-se de-a dreptul

Sau suprimandu-se una pe alta,

Ratiunea si emotia.

“Nu mananci cu doua guri”,

Zice proverbul. Poate.

Dar oh, cat mi-as dori sa pot vorbi cu doua !

Am doua picioare-

Unul pana la glezna in trecut,

Celalalt la granita dintre prezent si viitor,

Tarandu-si dupa sine tovarasul

Greu de la atatea nostalgii.

Infernul uman apare

Sub forma unei singure inimi, insa.

O singura inima-n ale carei odai

Stau frica, iubirea, ura si regretele,

Vecine de palier.

E inuman cum aceeasi inima

Spera, regreta si se teme.

Sau, poate, tocmai aici apare umanitatea;

In confluenta complementaritatii.

Cu toate astea, doar o inima, oricat de mare,

Tot e prea mica sa ne faca Oameni.

Dar, din fericire,

Am un singur pantece

Care-o sa poarte suma

Eterogen-a doua seturi de contrarii.

Fatalitate? Poate.

Dar ce mai conteaza inca una

Intr-un secol al fatalitatii in serie ?

Ziua 13

tumblr_n9jtxbhxfn1r4ueyro1_500

tu ești orașul vieții mele,
un oraș eclectic, ca mine
în care dacă nu merg
cu toți ochii deschiși,
mă voi pierde definitiv și cu totul

m-ai captivat de timpuriu,
cu luminile-ți ce se preling
pe luciul apei catifelate și obscură,
cu afișele-ți zdrențuite de ploi,
și cu-atâtea alte mici zâmbete

m-ai cucerit atunci când
plimbându-mă prin tine, m-ai crescut
arîtându-mi varietatea
oamenilor din mine,
strigându-ți identitatea
din toată forța pietrelor cubice
care te leagă de pământ
și pe care înscrii fără
ca măcar să știe,
atâtea mii de pași,
mereu ai altor oameni

și m-ai legat cu funie de sfoară
de ceea ce prețioșii ți-au numit Ethos
prin lucirile lacului
de pe-a cărui margine
m-am privit prima oară
în ochi, eu pe mine,
și-atunci mi-am zis prima oară:
”știi, tu n-o să mori
cu-adevărat niciodată”

așa că m-am decis să plec
în cea mai dubioasă călătorie:
călătoria mea prin mine.
a început într-un tramvai
aglomerat, posac, atunci când
am văzut în felinarele străzii
niște santinele bătrâne
dar gata să mă vegheze,
să-mi păzească pașii de uitare,
viața de impostură,
energia de apatia învinșilor
unei competiții inexistente

și tot așa am aflat,
în a doua dimineață,
tot pe drumuri, pe la Iuliu Maniu,
în același tramvai,
mai bătrân ca tine
după o noapte de veghe,
că ființa umană-i
nici mai mult, nici mai puțin
de-o ceapă.
una stufoasă, unde ai de muncă
dacă vrei să ajungi
de la învelișul superficial
la inimă, la lumina care
o conduce pe-un drum labirintic.

mi-ai zis multe tu
în seara aia morocănoasă
și le-am simțit, pe rând, pe toate.
o fi asta o dramă? nu știu încă…

abia acum ți-ai arătat
natura pe care ți-o simțisem,
natura de vraci, de șaman
când tu ai zis că sunt
a treia parte-a vieții mele,
nici minte, nici corp, ci
o a treia parte, un Altceva
și că vei merge cu mine
pe drumul până la ușa
ce tre’ deschisă

ca să îl cunosc,
ca să mă cunosc.
și te-am simțit real,
și m-am speriat.
de fapt,
toate vechile-mi spaime
au redevenit vii
și m-au asaltat fără milă,
de parcă s-ar fi temut și ele

mi-ai zis că-s Bliss,
adică fericire.
iar eu am simțit
că-s regăsită,
că după o lungă vreme
în care nu m-a știut
nici dracu’,
mi-a zis și mie cineva
în sfârșit pe nume

așa mi-ai redat
tot ce credeam pe veci pierdut
înapoi. și curajul, și sufletul,
și bucuria, și magia
celor mai mici bucățele din viață,
dar mai ales
mi-ai dat libertatea înapoi,

mi-ai lăsat libertatea
să fiu fericită eu și cu mine,
să mă bucur de relația
construită-n fiecare secundă
cu reflexia din oglindă
pe care ajunsesem s-o detest…
prea se erija în judecătoare mereu!;

libertatea de a alege
ce vreau să iau din viață,
de-a crede tot ce simt că
mă poate ajuta cumva.
că dacă-mi face bine
să cred că semnele de pe-o ie
sunt înscrisuri magice,
e bine să cred asta.

m-ai învățat să-mi dau voie
și să nu răspund decât
în fața propriei conștiințe
proaspăt trezite din somn,
ce mai dar!

de-aia o să traduc
bucuria-n zâmbete calde,
oferite fără rezerve,
libertatea-n sprijin
total și necondiționat,
regăsirea-n loialitate
și energia-n creație,
stabilitate mută.

și-asta doar pentru,
cum ar zice unii,
”atât de puțin”…
dar numai puțin
nu simt să fie, practic
tu m-ai ajutat să înțeleg
ce-nseamnă ”Cuvinte ce vindecă”
și că sunt oameni ce te vor iubi
oricât de puțin ai conta
tu pentru tine, că
nu poți să mergi cu-n om
pe drumul lui,
să îl îndrumi
atâta timp cât
ți-e indiferent,

ori,
pentru un om aflat
pe marginea căderii,
lui doar dragostea
altui om îi poate
sparge zidurile, deschide uși,
iar asta-i mult prea mult,
prea mare, prea măreț
ca să poți s-o așezi cuminte-n raft,
s-o pui în cuvinte.

o poți traduce doar în
ceea ce-ai primit,
adică dragoste. și tot puțin ar fi.
abia asta pot spune c-a fost
cu-adevărat prima zi
a regăsirii noastre.

Ziua 12

art-autumn-couple-leaves-favim-com-248005

a căzut frunza, iar

odată cu ea a dispărut

și perdeaua de fum

ce acoperea, ca o vrajă,

esența.

așa c-am rămas

eu cu mine,

tu cu tine,

fiecare cu el însuși

printre copaci chei,

pomi ce ridică spre cer

niște brațe ramificate,

noduroase și despuiate,

în semn de mută amenințare

de-aia nu ai altă

soluție-n fața toamnei

decât singurătatea.

cea mai deplină dintre singurătăți.

doar tu și vântul țepos

ce-ți biciuiește obraji, ochi,

buze, îți răzvrătește părul,

urlând cât poate

venirea zăpezii.

așa ajungi să nu

te mai pierzi printre cuvinte

de fapt…te găsești

lângă tine-le pierdut,

crezut imposibil de găsit,

dar totuși acolo,

dincolo de orice barieră,

de orice semn scris

sau citit, vorbit sau gândit,

mâzgălit sau tipărit

de-asta niciodată

nu va fi toamna iubită,

fiindcă e incompatibilă

cu minciunile vândute

zi după zi, de noi nouă

doi în unul, ca instantul.

e, în schimb, acel Timp

de aur în care se nasc

mituri și povești inconfundabile,

mai ușor de recunoscut

ca un păun între găini,

și poate toamna

pe care-am resimțit-o

ca fiind sfârșit

n-a fost decât

un început deghizat

ca un hoț în haină de popă,

sau o curvă deghizată-n doamnă,

sau un vid intern deghizat

într-un artist mai prețios

chiar și decât  diamantul,

un râset sincer,

preschimbat în plâns

căci vrem sau nu

s-o recunoaștem,

să-i dăm glas, așa

am fost și eu cu tine;

ca o escapada cu

termen limită

într-un lan de maci,

la apus de soare.

și oricât n-am vrea

sau n-am putea-o spune,

știm amândoi că

nu suntem nici mai mult,

dar sigur nici mai puțin

de două umanuri care

se-mbină, se întrepătrund

într-o complementaritate

aproape bizar de perfectă,

se întretaie lăsând în

urmă cicatrici precise,

fine, ca de acid,

fiecare spunând altceva.

”o să fie bine”,

”eu sunt aici”,

”cred în tine” sau

”luptă și vei avea”;

o dialectică ciudată,

independentă de timp,

spațiu și semne

gândite și citite,

simțite și rostite,

tipărite și mâzgălite,

așa suntem și vom fi

mai mult ca sigur mereu,

mereu un tu și mereu un eu

ce vor fi întotdeauna împreună

ca o țigară cu bricheta ei,

un tablou al naturii din noi,

două ultime frunze

rămase-ntr-un copac.

”să nu știe nimeni de noi!”,

susură a pârâu glasul

unui drac.

așa că închei povestea, nu

am decât să tac,

căci va vorbi tăcerea-mi

despre noi,

două conjugări ale umanului

pe care de le despoi

o să le vezi acoperite de foi

pe care și-au țesut degetele,

pizma, dragostea, regretele

și tot ce mai simte un om

cât timp e viu.

vrei să-ți spun și că

la final noi rămânem

ultimele două frunze,

și-alea alăturate,

din Pomul Vieții?

ei bine, nu-ți spun!

e prea siropos și nu mi-e felul,

iar dacă o voi face

ți-o iei în cap după,

deci nu zic nimic;

dar e oricum degeaba

că tu știi și lucrurile

rămase nespuse.

sau…mai ales pe-alea.