#colecționara

 

75749_175947279088678_133317106685029_608342_7952516_n

ea colecționa traume

așa cum alte fete colecționau pantofi.

le purta ca pe niște cercei somptuoși,

obosită cumva; vânătoarea nu-i

pentru toți, în final. și totuși…

le găsea parcă după miros în haosul vieții,

le căuta-n talciocurile ce erau

sufletele oamenilor dimprejur,

ca târgoveții,

și le iubea, și le ghicea, și le trăia

pe toate de parc-ar fi fost ale ei,

le citea în ochii goi de pe alei

și nu se speria, căci la sigur știa

că trauma nouă o vindecă p’aia veche,

cum că le-ar plăcea să umble-n pereche,

că traumele fatidice-s pe cale de dispariție

și să treci de ele e-o chestiune de ambiție

și-așa ajunsese să-și facă boccelele

colindând singuratică toate sufletele,

umblând în miez de iarnă cu mânecile suflecate,

adunându-și din drum amintirile, visele, spaimele.

oare mai poate?

era doar ea, colecționara de traume,

iar de-o întâlnești ia-i un ceai, n-o întreba de-i e bine,

căci poartă desagi cu povești pline,

și cu toate astea, secretele le ține pentru sine

cromatica vieții

17792404_1367810443257966_1797769081_n

ne visăm oameni liberi, dar

suntem prizonierii culorii din jur.

așa ajungem să:

scriem gânduri gri, sau chiar negre

pe hârtie roz-pudrat;

poate-poate ne contaminează cu râs.

ne selectăm între noi după culoarea pielii,

ridicând ochii spre albastrul de sus

pentru a reînvăța modestia.

și totuși…

am uitat glasul sângelui roșu.

am uitat că sufletul n-are culoare,

că viața are o cromatică neaprobată Pantone;

că movuliul vinovăției sau

roșul obrajilor rușinați

sunt perfect umane, acceptabile, de înțeles.

sunt, totuși, ale noastre…

dar le renegăm asiduu, și-așa ajungem să:

ne colorăm nopțile de plâns în bejul banalității,

ne colorăm zilele-n griul nemulțumit al rutinei,

ne colorăm viețile-n portocaliul așteptărilor exterioare nouă,

uitând cât de amplă și imperceptibilă-i cromatica vieții;

una fabricată de fiecare, după chip, suflet și asemănare.

și oricât ne-am teme, nu putem forța

cromatica amplă a vieților noastre.

Somatica dublului

36c5fe1cc24091671f91ec05207ddf44.jpg

Am doi ochi cu care privesc lumea:

Cu unul cersesc afectiune

Atunci cand mi se pare ca nu ma vede nimeni,

Imi cer scuze cand vad clar ce cal

Am mai sarit,

Iar cu celalalt privesc lumea.

Imi pun intrebari despre oameni,

Analizez toate posibilitatile, toate reactiile,

Despre viata si corectitudinea ei,

Despre corectitudinea raportarii mele la ea.

Ma intreb daca…

Daca ii vad cum trebuie,

Daca ei ma vad cum trebuie,

Daca nu cumva ce vad e doar o iluzie

Dar mai dureros e

Ca n-am decat o gura.

Cu aceeasi gura spun vorbe

Ce mangaie, ce taie, ce ard,

In cautarea echilibrului pierdut.

Cu-aceeasi gura vorbesc, pe rand,

Imbulzindu-se de-a dreptul

Sau suprimandu-se una pe alta,

Ratiunea si emotia.

“Nu mananci cu doua guri”,

Zice proverbul. Poate.

Dar oh, cat mi-as dori sa pot vorbi cu doua !

Am doua picioare-

Unul pana la glezna in trecut,

Celalalt la granita dintre prezent si viitor,

Tarandu-si dupa sine tovarasul

Greu de la atatea nostalgii.

Infernul uman apare

Sub forma unei singure inimi, insa.

O singura inima-n ale carei odai

Stau frica, iubirea, ura si regretele,

Vecine de palier.

E inuman cum aceeasi inima

Spera, regreta si se teme.

Sau, poate, tocmai aici apare umanitatea;

In confluenta complementaritatii.

Cu toate astea, doar o inima, oricat de mare,

Tot e prea mica sa ne faca Oameni.

Dar, din fericire,

Am un singur pantece

Care-o sa poarte suma

Eterogen-a doua seturi de contrarii.

Fatalitate? Poate.

Dar ce mai conteaza inca una

Intr-un secol al fatalitatii in serie ?

Ziua 13

tumblr_n9jtxbhxfn1r4ueyro1_500

tu ești orașul vieții mele,
un oraș eclectic, ca mine
în care dacă nu merg
cu toți ochii deschiși,
mă voi pierde definitiv și cu totul

m-ai captivat de timpuriu,
cu luminile-ți ce se preling
pe luciul apei catifelate și obscură,
cu afișele-ți zdrențuite de ploi,
și cu-atâtea alte mici zâmbete

m-ai cucerit atunci când
plimbându-mă prin tine, m-ai crescut
arîtându-mi varietatea
oamenilor din mine,
strigându-ți identitatea
din toată forța pietrelor cubice
care te leagă de pământ
și pe care înscrii fără
ca măcar să știe,
atâtea mii de pași,
mereu ai altor oameni

și m-ai legat cu funie de sfoară
de ceea ce prețioșii ți-au numit Ethos
prin lucirile lacului
de pe-a cărui margine
m-am privit prima oară
în ochi, eu pe mine,
și-atunci mi-am zis prima oară:
”știi, tu n-o să mori
cu-adevărat niciodată”

așa că m-am decis să plec
în cea mai dubioasă călătorie:
călătoria mea prin mine.
a început într-un tramvai
aglomerat, posac, atunci când
am văzut în felinarele străzii
niște santinele bătrâne
dar gata să mă vegheze,
să-mi păzească pașii de uitare,
viața de impostură,
energia de apatia învinșilor
unei competiții inexistente

și tot așa am aflat,
în a doua dimineață,
tot pe drumuri, pe la Iuliu Maniu,
în același tramvai,
mai bătrân ca tine
după o noapte de veghe,
că ființa umană-i
nici mai mult, nici mai puțin
de-o ceapă.
una stufoasă, unde ai de muncă
dacă vrei să ajungi
de la învelișul superficial
la inimă, la lumina care
o conduce pe-un drum labirintic.

mi-ai zis multe tu
în seara aia morocănoasă
și le-am simțit, pe rând, pe toate.
o fi asta o dramă? nu știu încă…

abia acum ți-ai arătat
natura pe care ți-o simțisem,
natura de vraci, de șaman
când tu ai zis că sunt
a treia parte-a vieții mele,
nici minte, nici corp, ci
o a treia parte, un Altceva
și că vei merge cu mine
pe drumul până la ușa
ce tre’ deschisă

ca să îl cunosc,
ca să mă cunosc.
și te-am simțit real,
și m-am speriat.
de fapt,
toate vechile-mi spaime
au redevenit vii
și m-au asaltat fără milă,
de parcă s-ar fi temut și ele

mi-ai zis că-s Bliss,
adică fericire.
iar eu am simțit
că-s regăsită,
că după o lungă vreme
în care nu m-a știut
nici dracu’,
mi-a zis și mie cineva
în sfârșit pe nume

așa mi-ai redat
tot ce credeam pe veci pierdut
înapoi. și curajul, și sufletul,
și bucuria, și magia
celor mai mici bucățele din viață,
dar mai ales
mi-ai dat libertatea înapoi,

mi-ai lăsat libertatea
să fiu fericită eu și cu mine,
să mă bucur de relația
construită-n fiecare secundă
cu reflexia din oglindă
pe care ajunsesem s-o detest…
prea se erija în judecătoare mereu!;

libertatea de a alege
ce vreau să iau din viață,
de-a crede tot ce simt că
mă poate ajuta cumva.
că dacă-mi face bine
să cred că semnele de pe-o ie
sunt înscrisuri magice,
e bine să cred asta.

m-ai învățat să-mi dau voie
și să nu răspund decât
în fața propriei conștiințe
proaspăt trezite din somn,
ce mai dar!

de-aia o să traduc
bucuria-n zâmbete calde,
oferite fără rezerve,
libertatea-n sprijin
total și necondiționat,
regăsirea-n loialitate
și energia-n creație,
stabilitate mută.

și-asta doar pentru,
cum ar zice unii,
”atât de puțin”…
dar numai puțin
nu simt să fie, practic
tu m-ai ajutat să înțeleg
ce-nseamnă ”Cuvinte ce vindecă”
și că sunt oameni ce te vor iubi
oricât de puțin ai conta
tu pentru tine, că
nu poți să mergi cu-n om
pe drumul lui,
să îl îndrumi
atâta timp cât
ți-e indiferent,

ori,
pentru un om aflat
pe marginea căderii,
lui doar dragostea
altui om îi poate
sparge zidurile, deschide uși,
iar asta-i mult prea mult,
prea mare, prea măreț
ca să poți s-o așezi cuminte-n raft,
s-o pui în cuvinte.

o poți traduce doar în
ceea ce-ai primit,
adică dragoste. și tot puțin ar fi.
abia asta pot spune c-a fost
cu-adevărat prima zi
a regăsirii noastre.

Ziua 12

art-autumn-couple-leaves-favim-com-248005

a căzut frunza, iar

odată cu ea a dispărut

și perdeaua de fum

ce acoperea, ca o vrajă,

esența.

așa c-am rămas

eu cu mine,

tu cu tine,

fiecare cu el însuși

printre copaci chei,

pomi ce ridică spre cer

niște brațe ramificate,

noduroase și despuiate,

în semn de mută amenințare

de-aia nu ai altă

soluție-n fața toamnei

decât singurătatea.

cea mai deplină dintre singurătăți.

doar tu și vântul țepos

ce-ți biciuiește obraji, ochi,

buze, îți răzvrătește părul,

urlând cât poate

venirea zăpezii.

așa ajungi să nu

te mai pierzi printre cuvinte

de fapt…te găsești

lângă tine-le pierdut,

crezut imposibil de găsit,

dar totuși acolo,

dincolo de orice barieră,

de orice semn scris

sau citit, vorbit sau gândit,

mâzgălit sau tipărit

de-asta niciodată

nu va fi toamna iubită,

fiindcă e incompatibilă

cu minciunile vândute

zi după zi, de noi nouă

doi în unul, ca instantul.

e, în schimb, acel Timp

de aur în care se nasc

mituri și povești inconfundabile,

mai ușor de recunoscut

ca un păun între găini,

și poate toamna

pe care-am resimțit-o

ca fiind sfârșit

n-a fost decât

un început deghizat

ca un hoț în haină de popă,

sau o curvă deghizată-n doamnă,

sau un vid intern deghizat

într-un artist mai prețios

chiar și decât  diamantul,

un râset sincer,

preschimbat în plâns

căci vrem sau nu

s-o recunoaștem,

să-i dăm glas, așa

am fost și eu cu tine;

ca o escapada cu

termen limită

într-un lan de maci,

la apus de soare.

și oricât n-am vrea

sau n-am putea-o spune,

știm amândoi că

nu suntem nici mai mult,

dar sigur nici mai puțin

de două umanuri care

se-mbină, se întrepătrund

într-o complementaritate

aproape bizar de perfectă,

se întretaie lăsând în

urmă cicatrici precise,

fine, ca de acid,

fiecare spunând altceva.

”o să fie bine”,

”eu sunt aici”,

”cred în tine” sau

”luptă și vei avea”;

o dialectică ciudată,

independentă de timp,

spațiu și semne

gândite și citite,

simțite și rostite,

tipărite și mâzgălite,

așa suntem și vom fi

mai mult ca sigur mereu,

mereu un tu și mereu un eu

ce vor fi întotdeauna împreună

ca o țigară cu bricheta ei,

un tablou al naturii din noi,

două ultime frunze

rămase-ntr-un copac.

”să nu știe nimeni de noi!”,

susură a pârâu glasul

unui drac.

așa că închei povestea, nu

am decât să tac,

căci va vorbi tăcerea-mi

despre noi,

două conjugări ale umanului

pe care de le despoi

o să le vezi acoperite de foi

pe care și-au țesut degetele,

pizma, dragostea, regretele

și tot ce mai simte un om

cât timp e viu.

vrei să-ți spun și că

la final noi rămânem

ultimele două frunze,

și-alea alăturate,

din Pomul Vieții?

ei bine, nu-ți spun!

e prea siropos și nu mi-e felul,

iar dacă o voi face

ți-o iei în cap după,

deci nu zic nimic;

dar e oricum degeaba

că tu știi și lucrurile

rămase nespuse.

sau…mai ales pe-alea.

Ziua 11

Woman-smoking-cigarette

la capăt de curcubeu,

doarme o culoare. nu e

nici albă, nici neagră,

nici închisă, nici deschisă;

tot ce pot spune despre ea

e că strălucește

în somnu-i adânc

mă uit la ea cu atenție;

doarme profund și liniștită,

ca o pisică domoală

și conține în ea însăși

tot.

toate culorile,

toate ideile,

toate visele,

toate speranțele

și toate dorurile

născute și nenăscute,

vii și moarte,

definite și nedefinite,

treze și adormite,

cuminți și indecente,

sau calme, sau, dimpotrivă,

disperate.

ea e, pur și simplu,

tot.

iar eu stau, la o

oarecare distanță de ea,

destul de departe

cât să n-o pot atinge

și totodată destul de aproape

cât să-i pot vedea

trăsăturile, să le

memorez ca pe o

rugă sacră.

are ochi mari,

probabil că verzi,

cu gene lungi, arcuite,

cu piele translucidă

și-un corp arcuit,

cabrat printre șoapte

care-o evocă mereu,

mereu și mereu, la nesfârșit,

ca pe o Muză imanentă

cu iz de igrasie și eternitate

și la celălalt capăt

de curcubeu translucid

te găsești tu.

cu ochi laarg deschiși

spre lumea cea gri,

parcă aducând cuiva

un omagiu, dar…cui?

mă uit în stânga, apoi

privesc spre dreapta mea

și alegerea nefiind

o opțiune-n cazul ăsta;

mă așez cuminte

la mijloc de curcubeu,

mă pun turcește pe

ceva ce nu seamănă

nici a pământ, dar

nici a aer, a nor,

un ceva nedefinit,

și vă contemplez,

alternativ, pe amândoi

ca părți din lume,

ca bucăți de identitate,

din mine, lumea mea,

și singura soluție

e să zâmbesc

în timp ce mă joc

cu niște vorbe pe o

suprafață similară nisipului

de azi, timpul s-a

oprit în loc, gata,

a adormit și el sub curcubeu

și n-are să se mai trezească vreodată

de azi, tot vechiul s-a

sfârșit, cu noi in brațe

și nimeni nu va plânge

vreodată pentru asta.

Ziua 10

azi m-a trezit lumina;

lumina din mine, care

se prelinge pe păr.

se plimbă pe toată pupila,

coborând în jos, tot

mai jos și mai jos,

până la întâlnirea cu

lucirea de-o asprime

molatică a inelului.

 

da, m-am trezit,

am deschis ochii larg

și m-am speriat, căci

nu știam să fie-n mine,

acolo undeva un așa

izvor de lumină, cândva

acolo nu era decât

o vastă-ntunecime

 

acum stau în capul oaselor,

în fața oglinzii,

și pentru prima oară

m-am întrebat

”aoleu! dar dacă se vede?”

și-atunci oglinda mă liniști:

„nu te speria, lumina asta

o vezi doar tu și încă vreo câțiva.”

 

așa că m-am îmbrăcat

și-am plecat să arăt lumii

noua mea ființă.

și, ce să vezi, au văzut!

fix în ziua aia am re-dat

de tine, și-am rămas

gură-cască: tu ai văzut

lumina din păr, din ochi,

de pe inel; ba mai mult,

mi-ai spus că a fost dintotdeauna acolo,

o văpaie mută,

care m-a dirijat prin viață

ajutându-mă să nu

mă pierd pe drum

 

dar cum toate drumurile

duc la Roma, se pare că

fiecare-i o Romă umblătoare,

unul pentru altul,

ca un animal de pradă.

așa ne-am găsit,

așa ne-am pierdut,

și tot așa o s-o ducem

la nesfârșit, la fel

ca o poveste spusă mereu.

 

și-abia acum înțeleg

că lumina neonului, a

lunii-n miez de noapte,

a soarelui în apus

și-n general toată,

dar toată lumina-ntâlnită

n-a fost decât un

banal preludiu.

atâta lumină numai

ca să o văd pe cea

din mine, un felinar

ce vine în întâmpinarea regăsirii.

 

risipă? la cât de

vital e evenimentul,

pentru existența

unui noi transdimensional

ce traversează ca pe-un hol

întreg timpul

fiind aproape mistic,

devine cam prea puțin,

o simplă rază de lumină.

între timp, lumina din privirea mea

te măsoară, întrebându-te mut:

încotro?

15f988549db680fa73585af3fcc8414b

Ziua 9

Picture-102

”la început a fost cuvântul”,

și numai bine n-a

fost, căci

în loc să facă punți

a făcut ziduri între noi,

în loc de uși deschise,

garduri de sârmă ghimpată,

în loc de zâmbete, frici,

în loc de încredere

carcere cu șobolani,

șerpi veninoși și igrasie

și-am început,

în loc să ne dăm mâna

în drum spre-un ”Undeva”

al tuturor, comun,

să ne sfâșiem, dar

nu animalic,

cu dinții și ghearele

ca lupul flămând, nu;

noi ne sfâșiem frumos,

civilizat, prin vorbe

caustice, aruncate

de-a valma, fără teamă

în raport cu efectul.

așa s-a ajuns ca

relațiile noastre de azi

să nu mai miroase

a mosc și iasomie,

să nu mai răspândească

zâmbete-n jurul lor, nu.

de-acum relațiile sunt

lineare, cu însuflețirea

unei cârpe aruncate

și mirosul specific

le-a devenit cel de

clor și leșie…

o adevărată rapsodie, nu?

dar asta nu-i tot,

tragic e că a ajuns

deja să ne placă

să-l despuiem pe celălalt

de bucurie cu doar

două cuvințele acide,

să umbrim frumosul

cu o singură propoziție

și, în general,

să trezim iadul

în viața celui de lângă noi

doar cu o retorică

îndelung exersată, acidă, sclipitoare

așa s-a ajuns să

ne adunăm doi câte doi

pe baza unei complementarități chimice:

tolerăm doar oameni

cu al căror acid fuzionăm,

dar nici măcar asta

nu mai ține o viață,

căci echilibrul chimic

nu-i tocmai definiția stabilității.

și uite-așa ne trezim

într-o ambivalență

uluitoare. ”Mi-ești drag!”

și ”Te urăsc, nu vreau

să te mai văd vreodată!”

se succed în câteva secunde,

doar ca să ne putem

plânge după că

ne-a fost rănit sufletul,

că Celălalt, vinovatul etern,

s-a jucat cu sentimentele

noastre firave, a mințit,

a trădat încrederea și,

în general, că a distrus

tot ce fusese frumos între noi

ca să constatăm, de fapt,

că nu mai avem ceea ce

numim suflet de mult;

s-a pierdut în proces,

bietul de el, rămânând

doar un alt cuvânt

de care ne place

să facem paradă în

discursurile noastre

de toate zilele

vorbe, avalanșe de vorbe,

și asta doar ca să

mascheze goliciuneaa

interioară a unei rase întregi.

iar azi cei ce încă simt,

așa cum vreau să cred

că mai suntem tu și cu mine,

se trezesc îngropați de vii

într-un morman de etichete

social relevante;

da,

la început a fost cuvântul poate,

dar cât e de distopică

lumea asta largă a lui!

sau, mai bine spus,

uită-te la distopia crudă,

animalică, goală în care

am ales, zi după zi,

să o prefacem…

fii sincer cu tine

și-ntreabă-te: îți place?

Ziua 8

 

„Mergi cu spatele drept!”

aud de-un timp la tot

pasul, oriunde-n jur,

dar ei nu știu multe:

cum ar fi, bunăoară,

că nu am cum face asta.

 

cum să stai cu spatele

drept, o postură ireproșabilă,

atunci când simți, când știi,

că tot universul, toată lumea

cu greutatea ei infinită

stă povară pe umerii tăi?

 

de la prima vedere

nu s-ar zice, sau cel puțin

nu când arunci o privire

celei de care aparține

coloana arcuită, când

vezi că e toată un zâmbet,

pe buze, în ochi, pe degete.

 

da, pare greu s-o vezi

ca pe-un Atlas glam, dezinvolt,

stăpân-a lumii ce-i atârnă

greu pe umeri, ca o mantie,

lumea ei, dar asta

nu înseamnă că nu e așa

 

știi, eu am avut mereu

Coloana Infinitului în loc

de-o simplă coloană vertebrală,

și-am arcuit-o astfel încât

să se plieze lumii

pe care-o car pe umeri,

lumii mele,

și nu stau dreaptă

decât în fața propriei conștiințe.

 

dar am văzut arcuite

ca mine femei

cu stele-n ochi, dar

cu colțurile gurii trase-n

jos, a jale, ca o mască;

nici nu mai știau cine-s ele.

și-atunci m-am gândit:

”oare ce le poate lipsi

atât de organic, de dureros,

de le în greunează lumea

într-atât încât lumea lor

le-a devenit povară și

nu mantie, de nu mai pot zâmbi?”

 

dar cum răspunsul

la astfel de-ntrebări

nu se află pe pământ,

am privit curioasă

către cerul albastru

și m-am întrebat iar:

”oare ce le lipsește?”

abia atunci văzduhul

se milostivi să-mi facă în treacăt cu ochiul

 

acele guri și-au pierdut

zâmbetul enigmatic și cald

fiindcă acel axis mundi

al lumii lor…a plecat.

și s-a instaurat:

haosul, monotonia, griul,

greu de plumb. a început

să apese de zor pe umerii

altădată rotunzi, frumoși,

sărutați de soare,

sărutați de el; dar azi…

azi nu mai e la fel,

pentru că nici viața însăși

nu mai e cea de-odinioară

când timpul se măsura distopic,

în cești de cafea, de ceai,

în îmbrățișări și cuvinte.

 

eu am noroc, că

axis mundi al lumii mele

e încă aici, lângă mine,

în lumea mea, parte

viscerală din mine,

cu mine orbitând

cuminte și incandescentă

în jurul lui, în jurul ei,

zi după zi, la nesfârșit,

cam presărată cu drame,

dar, totuși, de trăit

 

in absentio însă

ai putea vedea

de undeva de la-nălțime

cum mă decorporalizez

încetișor, jupuind strat după strat

ca o ceapă fără lacrimi,

până când, în străfunduri,

în inima ei, ai da

tot de tine oglindit,

zâmbind, pe cale să

te smulgi și tu din mine

și parcă văd că

nici atunci n-ai ști

cât de mult te-am iubit

 

Ziua 7

1417196558Txdz0m-i

dragostea nu-i decât

doua semne de întrebare

care converg, întâlnindu-se

într-un punct fix

dar nu ca să rămână,

ci să plece de-acolo

împreună, ținându-se

de mână ca doi copii,

călători clandestini

sub altă formă, dar

cu-același conținut,

aceeași destinație, același suflu

și chiar antagonice cum sunt,

fiecare semn de întrebare

tânjește să își vadă chipul

oglindit nu în ochii, ci

în sufletul opusului

a cărui mână o ține

e ca-ntr-o poveste

în care fiecare semn

se răzvrătește împotriva

hârtiei-gazdă, și

pudrat cu praf

poate de cretă, poate de

stele incandescente, îndepărtate,

pleacă să-și caute

opusul perfect, cel

ale cărui degete

se vor potrivi la fix

cu spațiile dintre

degetele celuilalt și

cu care i se vor potrivi

până și mersul, pașii

știi, poate pare ciudat,

dar ce-ți spun eu aici

e o axiomă, e ca

1 + 1 = 2, adică la fel

oriunde. și-n Rusia,

și-n Alger, și la noi,

dar și în Cuba, Mexic,

sau, de ce nu, India

adică prin încercare

și, în 9 din 10 cazuri,

e prezentă și eroarea.

iar atunci se lasă

destul de trist, cu

inimi rupte, lacrimi

înghițite ca un medicament

cu gust rău, dar eficace,

cu nopți albe și zile

de-un îngrozitor gri-șoricel.

și toate astea numai

pentru găsirea ”Acelui” opus…

ce voiaj anevoios!

eu nu mai am

nimic de spus, așa că

expir adânc, expulzând

din mine ceea ce seamănă

a oftat, și-l privesc

prefăcându-se în abur,

migrând din mine

către vălul de ceață

ce îmbracă leneș dealul.

între timp, sper că am

 descoperit și eu idealul,

că am rezolvat ecuația

universală a semnelor

de întrebare și că

ne vom uni curând

în altceva, luându-ne

de mână, în drum

spre alte dimensiuni,

spre-o lume-n care

oftaturile, dacă devin

aburi, sunt de plăcere,

nu de dor, de nostalgie

după povești la trecut,

căci singurul diamant

rămâne Poveste la prezent.

la trecut? nimic altceva

decât un tăciune de jar

viclean, ce te face să-l

crezi cărbune, doar

fiindcă vrea să-ți ardă

mâna ce i-a dat viață

atunci când îl atingi.