#sălbăticiune

în fiecare dimineață o rază de soare,
aceeași,
străpunge cutele draperiei,
și murmură ironic
în timp ce crestează sub pleoape
ca-ntr-un catastif avangardist;
mda, tot aici ești și azi.

în fiecare noapte, razele lunii,
niciodată aceleași,
alunecă lent, strecurându-se prin
sticla murdară și bătrână a ferestrei,
stabilind un contact direct, necenzurat,
cu pisica
ce se odihnește torcând
în zona gri dintre cristalin și retină,
și șoptindu-i încet, cu glas de descântec:
poate nu azi…poate că mâine. așteaptă.

în ochii fiecărei femei
doarme câte o pisică,
nu se știe
când și de ce s-au furișat acolo,
doar sunt.

câte femei, atâtea pisici.
sălbatice, dorm în spatele pleoapelor
și se trezesc doar uneori, ca niște
zeițe ce-au primit ofranda preferată.
atunci se dezmorțesc, adulmecă și pleacă

uneori, pisica se trezește în
liniștea de abis feliat a amiezii,
între două valuri de căldură.
abia atunci nu o mai sufocă nimic,
abia atunci poate să respire
și să își ascultă ghearele pe ce prinde-n cale.

și sunt tot felul de momente.
de ‘nu trebuie să’, moștenite
din mamă în fiică, din bunică-n nepoată,
din vecină-n vecină,
care o fac să dea ochii peste cap și să ofteze.
nici unei pisici nu-i place să audă așa ceva.

uneori pisicii i se dilată pupilele
ca într-o matrioșcă. de obicei atunci
când zărește ceva ce i-ar plăcea;
ascute ghearele, se întinde ca după somn
și pleacă interesantă după cel
despre care a văzut, a simțit
că știe și poate să îi dea
prilej de alint fără să strâmbe din nas.

dar e un joc periculos
atunci când senzualitatea-i e
terra incognito, când
trebuie să dărâme dintr-o mișcare
fiecare
‘nu așa face o domnișoară sau o doamnă…’
inserează aici toate lucrurile despre care
ți s-a zis că nu se fac așa
cum le simțeai că trebuie să se facă.
și apoi adaugă toate acele lucruri
despre care nu se vorbește nici măcar în glumă.
‘e vulgar, o femeie adevărată nu vorbește așa!’
îți zic celelalte femei din viața ta
zi după zi, an după an, degeaba.

pisica scoate un mieunat ostil
și recunoaște tot.
că-i e dor să fie strânsă de gât,
că un sărut face cât o duzină de discursuri
îmbibate în sirop de căpșuni,
că noaptea e anotimpul ei, al cincilea anotimp,
al orașelor goale și corpurilor lipite,
al respirațiilor perfect sincronizate
în liniștea de pahar de cristal a nopților.

că stelele de pe pielea sa nu-s acolo
degeaba, sau ca să-i zică alte pisici
că o fac specială. nu.
ele sunt acolo să fie descifrate,
unite în tăcere, în vârful limbii,
parcurgând fiecare centimetru ce le separă
așa cum parcurgi un grimoire.
cu pasiune, teamă și mirare.

pentru că, în fiecare femeie
e o sălbăticiune, o pisică,
pe care mai niciodată n-o ascultă.
care știe.
știe când oamenii vând povești
despre tărâmuri care nu există
și fapte care n-o să se întâmple nicicând.
știe când ceva îi strică matematica,
deranjând haosul universal în care
s-a născut gata să toarcă, să se alinte,
să doarmă și să lupte.

și-o vezi peste tot. ea e
în felul în care i se luminează ochii
când face ceva ce chiar îi place.
după cum merge atunci
când se duce exact în locul
în care știe că n-ar trebui să se ducă.
după
cum lasă cuvintele afară la joacă,
cu apăsări de limbă pe silabe
și zâmbet răsfirat în colțuri
de gură și de ochi.
e tot ce simte și ce dă
lumii amanet pentru încă o zi,
și felul în care se bucură de ea însăși,
de corpul despre care
i s-a tot zis că e motiv de rușine și vină.
după cum scoate limba spre societate
și face tot ce știe că are nevoie să facă,
indiferent că societatea o aprobă sau
se uită spre ea dezaprobator, măsurând-o
de sus până jos, cu ochii-i goi și chiori.

ea știe
exact ce-i place, ce-i trebuie, ce vrea,
și nu va face altceva decât să caute
până găsește destul de bun-ul
care e așa cum știe ea, nu celelalte femei,
că e neapărat să fie.

și, chiar așa stând lucrurile,
n-ai nicăieri un echivalent
felin-feminin
al haitei. și cum ai putea?
când haita ta și patria ta
în miniatură ți se zice c-ar fi
doar cei cărora le porți de grijă și pe care
îi aduci plocon lumii?
cum ai putea numi haită
o adunătură de neajutorați și dependenți?

pisica nu-i individualistă.
nici femeia nu-i tocmai cioplită
din singurătate și tutun, deși
îi poți citi în aceiași ochi în care îi citești
pofta cu care mușcă din el și din viață
și prețul plătit cu camătă pentru
vechi și amar-acrișoare singurătăți
în care pe clavicule i s-a pus praful,
iar peste ochi, vălul cu care s-a învelit pisica,
doar-doar n-o mai vedea toată suferința
plătită degeaba.
pentru că o sălbăticiune nu poate fi
îmblânzită. poți, cel mult,
s-o păcălești. s-o capturezi.
dar ai simțit vreodată distrugerea cu care
o sălbăticiune mușcă din aerul cuștii?

Advertisements

#vulgară

mâinile ei pun totul la loc,
zi după zi, aliniază
totul din jur pe potriva
unei perfecțiuni steril-austere
de lume paradox, care trăiește
fără să i se întâmple vreodată
ceva. orice.

tălpile ei sunt croite
pe comandă pentru
bătut în lung și-n lat tot pământul,
pentru însușirea spațiilor care
intră într-un mariaj cu ea,
cu cea
care va face din ele tot atâtea acasă.

pe pielea ei, cea care
ar fi trebuit să adune numai cicatrici,
ca niște subtile medalii de război,
e azi teren de joacă.
umbrele nopții, reflexiile reci
se joacă prin constelațiile nefirești
de alunițe, bijuterii de melanină,
la fel ca niște pisici maidaneze
pentru care jocul e tactică de cucerire,
de stăpânit, de îmblânzit, de alintat.

cu toate astea, ea,
cea care ordonează lumea zi de zi,
nu-i decât o femeie vulgară.
vocea ei nu a învățat niciodată cenzura.
înjură, blesteamă, ceartă cu aceeași limbă,
în aceeași limbă
cu care te alintă, te sărută, te ridică.

limba aia…
jumătate paradox, jumătate contrarietate.
și când nu face nimic din toate astea, râde.
râde strident, râde tare, râde
bucurându-se de propriu-i râs,
de propria-i viață, de ordinea al cărei centru,
oricât de imperfectă ordinea,
oricât de imperfectă ea…e.

șoldurile rotunde sfidează obraznic
orice retină ațintită asupra lor,
stând pe loc, nemișcate.
nu se unduiesc în mers, nu se leagănă lasciv.
nu. doar există și, uneori,
sunt un suport pe care mâinile
pot conta pentru odihnă,
după ce degetele curioase-au atins totul,
pipăind lacome înainte
să pună părți de viață unde le e locul.
un fel de acasă somatic, mai jos
de cușca de os ce-adăpostește începutul

ea vede tot
binele și tot răul
din ceilalți, din lume, din ea.
nefiltrat, fără nuanțe care
să nu fi interferat deja
cu cea care se știe c-ar fi.
vede tot cu aceiași ochi
cu care, odată închiși, vede
trecutul cu toate ale lui,
ce-ar fi putut să fie, dar mai ales
ea vede tot ce va urma,
exact așa cum are să se întâmple.
uneori, viața îi închide ochii
să îi facă masaj la tâmple

aude ce-i în preajma ei,
fie că aude și cerne balastul
de cuvinte omenești,
sau poate chiar tăcerile lor.
trecerea timpului se-aude ziua,
atunci când soarele și siesta, tăcerea
opresc timpul pe loc.
e momentul
de preludiu provocator, insinuant,
pentru liniștea perfectă a nopții,
sub albastrul înnegrit al căreia
lenevesc opulent toate rosturile de pe lume,
la adăpostul unei luni a cărei rază de lumină
taie.
și taie-n întuneric, frică și regrete…

e vulgară în simplitatea ei,
pentru a cărei răstălmăciri îți trebuie
o mie de tălmaci bătrâni,
așa cum e vulgar un cer senin de vară.
seninul ei și liniștea o fac vulgară,
când râsul și parfumul de bujor
o fac să fie Ea a tuturor:
vulgară ca o femeie din popor,
deschisă și nițel cioplită din topor.

corpul și-l poate arăta oricui,
dar sufletul, lui dumnezeu. nici lui,
că cine știe ce-ar pricepe el
de ar vedea-o plângând în tramvai,
lângă bătrânii morți de vii,
săraci amari și muncitori de șantier,
cum a făcut adesea-n drum spre casă.
când ești femeie simplă, și ăl de sus te lasă..
sau cum ajungi să te zvârcolești noaptea-n pat.

ea…nu-i din fier.
ea e făcută dintr-un amestec deșănțat
de suflet, de magie, noapte și cântat,
e din blestem și pasiune modelată,
din lucrurile care nu se pot rosti vreodată.
se zvonește că e împărăteasa fără diademă
pentru că vulnerabilitatea ei e obscenă…
cel puțin atunci când nu-i jucată pe-o scenă.

#subsol

otrava-mi iese din sistem
se mișcă lent, lent, lent.
se prelinge pe retină
scurgându-se prin colțul
ochiului care privea departe,
spre nu se știe unde.

văd și ce e, și ce
obișnuia să fie.
dispariții.
granița dintre bine și rău,
azi și ieri, s-a eludat într-o sclipire
ce-a aprins instincte crezute moarte, a
luminat drumuri ce nu știam că sunt
și m-a întors de unde plecasem
fără să spun cuiva pentru cât plec,
umblătoare de drumuri care nu se spun.

mă împart între Eros și Thanatos,
doi chiriași ce parcă au luat în stăpânire
subsolul. ultimul spațiu care-mi rămăsese,
desemnat de cine mai știe când sau cine
ca fiind al meu. l-au luat
fără să caute, sau poate
să-ntrebe: “Al cui ești, maică, tu?”. nu.

e contrast și inegalitate în mine.
subsolul mi-e năpădit de valuri,
de unde, umbre și texturi.
mă autodistruge și reclădește fiecare
reîmpărțire a subsolului. fiecare moment
în care văd clar.

e contrastul între ascuțimea claviculei
și moliciunea șoldurilor,
între asprimea prafului care se depune
și umezeala rănilor care-l primesc.
contrast fatal între rupturi de stofe
grele, vechi, opace și lumina
care-și forțează intrarea în văgăuni
unde i s-au pierdut și numele, și rostul.

e urletul din miez de zi,
neputința din fiecare dimineață.
și e tăcerea fiecărei nopți, rece și grea
ca o piatră de mormânt cu care
te obișnuiești așa, zi după zi.

e amestecul jumătăților.
câte jumătăți poate să aibă un întreg?
câteva infinități asimetrice.
am învățat
că mă compun din jumătăți aranjate
de un copil extraterestru schizofrenic,
care iubește culoarea și imprevizibilul,
iubește viața, apropierea morții și ruina.

sunt
un amestec de jumătăți disparate,
lăsate vraiște, gir la ultima reîmpărțire
între doi străini a unui teritoriu străin.
mi-am îngropat sacul cu cicatrici sub un pin
în mijlocul zilei, în soare. iau cu mine
doar bucăți. amintiri. jumătăți.
de oră, de an, de zi. segmente
care n-aduc înapoi ce putea fi.

de azi, copilul extraterestru schizofrenic
îmi prinde mâna pe care tot el a pictat-o
într-un șirag de apusuri șamanice,
intense și intruzive ca o încantație
de aducere a trecutului înapoi
și se plimbă cu mine
pe drumurile despre care nu se spune,
în drum spre zorii vederii limpezi
peste oameni, întâmplări și răni viitoare.

de azi, eu m-am născut din nou.
alt drum se cască-n jurul meu,
pe cât de lung, pe-atât de lat
și chiar de vreau să n-am păcat
e o idee prea târziu.

azi eu nu vreau, dar nici nu știu
cum aș fi, dacă aș trăi
fără chiriașii mei plecați și ei
la război, în timp ce stau pe loc
și rup pe rând bucăți din mine
doar ca să le arunce-n aer, bucăți
de ființă în bătaia unui vânt
ce altcândva-mi suna a neputință.

dar azi n-a trecut, azi e, și astăzi eu
plec ochii-n fața vântului, mereu
cu el în spate, norii sfârșitului cunună,
îmi merg drumul cu un copil străin de mână
și îl privesc, și-i cânt, și sper
că va vorbi, c-are să spună
ce vede-n drum, în oameni, ce adună
în ochi, în zâmbet, în vârful limbii.
e vineri, azi noi nu mai privim același cer.

#loss

every smile feels
like I’m cutting my skin,
my muscular fiber
to reach the bones

every tear feels
like a midnight confession
made to a stranger
that disappears right after
my last sentence, as in a dream

every look at the surroundings
screams that this life is fake
and incomplete. and every night
reminds me that pain is my best friend,
the one who never leaves my side.
no, even if I beg for it.

every day is just another quest
in the attempt to find what I’ve lost.
and at the end of the day nothing hurts more
than the kind last words that remained,
a fade shadow of us, a cynical legacy of yours,
the sharp reminder of my weakness.

and if only I knew how,
I’d surrender myself in less than a blink
of a kind eye, with golden reflections.
but it’s too late for this. I cannot
be the obedient woman that
allows you to have the last word
and the first touch, the one
who’s gonna lead the way for two,
and I regret it. But too late.

by now I’ve remained
to lead the way, but
I walk this road alone,
just me, my pain and my scars.
some say it’s not
the kind of road you walk otherwise,
that you gotta do it all
by yourself. and every tear is a stone
put on your bridge to something else,
a clear and sharp ingredient
of a dark, painful, unpredictable metamorphosis

but you can’t build something
without sacrifice. and this
metamorphosis was payed with soul.
I’ve lost it almost all, and still
I manage to wake up.

I’ve lost my smile. with every smile
I am a bit more far away from
the real smiles I used to share
with all around me, all the time.
I’ve lost my hope that I’d recover,
that I would be myself again,
the same self that felt like reigning
above the world, the life and death
while holding your hand.
but hope is for the weak, you said…
does the lack of it make me strong,
or am I just a human being that
became so blind that it can’t see
a chance for goodness or the meaning
of staying alive?

and I would ask for forgiveness,
if only I could.
and I would promise obedience,
but I know I would lie.
there’s nothing left for me in this story,
other than walking day by day
in the labyrinth of pain, guilt and regret.
but it’s too late and too far for regrets, or
for the hope of making things right again.
now I’m leading the way on the path
that I walk by myself, and I struggle with
every breath not to drown myself in the pain
the truth has reached my bones,
and this is less than a game.

I grieve, and on my language
healing is a Babylon I’m silently walking towards,
one day at a time, one night washed with tears
at a time, yet happiness
still has your touch imprinted on it,
and the sound of your voice in the morning
remains the messenger of the good times
that are to come. I’m grieving,
and knowing you so far away,
seeing you becoming a stranger
that has no reason to walk this path with me
breaks every single part of soul
that is still standing.

why are you so broken?
try to look in the mirror, ask yourself,
and then, when you find the answer, go back
and ask yourself again: “why is she so broken? what I’ve done?”

and if you cry, if only one tear comes
to your eyes
that made me once upon a time
to lose myself in a blink of them,
then you’ll know. and you would’ve found
your way back to what were our lost
paradise, a loss so expensively paid,
and I’ll be there, trying to force the gate,
to climb the walls,
towards our long already lost
paradise made of love, and trust
and guilt, and broken promises and pain. but…are you ever going to return?

#fluid

undeva, cineva
își plânge toate lacrimile
deodată.
un plâns isteric, tragic, tremurat,
înăbușit de propria suflare,
amplificat până la râs de disperare.

căldura s-a dilatat într-atât
încât s-a lichefiat până și ea.
se scurge lent
de pe vârfurile părului pe umeri,
lichid gros, auriu, o miere
care mângâie și care arde,
nepăsare.

se duce mai departe
pe talie, pe coapse,
alintă și mângâie, și arde
și parcă nu mai e nimic
în jurul gol, epurat de simboluri,
magia sclipitor-otrăvită
a tot ce-ar fi putut să fie
pe care o picuri în tot ce faci
de ani de zile, între două apusuri
deschise la nasturi de interpretare.

lumina rupe fluidul
în mii de fâșii confuze,
fiecare reflectând cu totul altceva
și fiecare reflexie fiind perfectă, reală.
cum poți sfâșia un lichid
cel mai probabil nu voi afla,
dar am văzut cum lumea a
căzut de pe umeri înainte
ca cea ce-o căra să poată
gândi să încerce să salveze ceva.

simțul identității se dizolvă și el
într-o mare de lumini și regrete,
epurare etimologică a emoțiilor
trecute gospodărește prin sita cea fină
până când uiți să-ți mai pese
de cine ești sau ai fost sau poți fi.

viața întreagă se coagulează
ca un fluid în jurul vasului,
infidel timpului și indiferent locului
zâmbetul îngheață pe buze
ca un cuvânt nezis, pitit de frică.
și ceva atât de ordinar cum e
să simți devine apa vieții
care separă viii de morți
și zilele de nopți
la fel de albe ca lumina
care cândva a făcut fâșii lichidul

corpul tău nu e doar al tău
e corpul tuturor lichidelor
e casă pentru atâtea emoții,
pentru toți fiorii pe care poți să-i simți,
pentru toate lacrimile care ating obrajii.
e acasă al bătăilor unei tobe ascunse
cu grijă înauntru.
nu se face să îi surpi temelia cu un nu.

să furi casa atâtor locatari aprigi,
care dau năvală ca hunii,
care te posedă ca unii
ce nu și-au cunoscut străbunii,
care-și fac Acasă din dimineți
cu tine și lumini ce încearcă
să ajungă la ei, să-i încălzească

corpul tău nu-i doar al tău
cu fiecare nu zis, cu fiecare zi
în care te urăști, în care
refuzi orice ar putea să fie
lichidele magice, locatarii tăi
mai îngheață un pic,
mai plâng un pic,
mai sunt sfâșiați o dată,
acum în bucatățele mai mici,
mai mor puțin.

abia așa înțelegi cum cineva
își plânge toate lacrimile deodată.
sunt lichidele care încearcă
să-și salveze casa.
să apere toba care
încetează să mai cânte sub piept.

iar acum lumina care cade pe sâni
nu mai are sens pentru nici o privire,
pentru că tu, om-casă,
te-ai obișnuit prea mult să te doară
tot în tine, doar pe tine
și zi după zi vezi cum nu-ți mai pasă,
cum nu mai ai nimic de pus pe masă,
cum lichidul magic, mieros, cu sclipici
și iz de iasomie, care îți făcea ochii
să sclipească în soarele lumii ăsteia
s-a mutat. sau te-a abandonat.
da, până și el a făcut asta

așa au ajuns ochii
ce luminau fețe și locuri,
gânduri și stări, cândva,
să privească altundeva.
într-o altă parte unde
sufletul tău, înghețat, e deja.
corpul tău însă a rămas suspendat
aici, victima colaterală a unui balans cinic
între un trecut axfisiant în înălțimea lui,
și un azi aproape sfidător de inert.

aici timpul a fost cedat
la un partaj ce nu s-a întâmplat niciodată.
iar acum corpul se plimbă printre spații albe
cu toți scheleții în urma lui deodată,
caravana sinistră a ce era o viață violent contrastantă.
uneori nu-i nevoie să mori, poți trăi și moartă.

#repetiții

mai naște-mă, mamă, o dată,
și ascunde-mă sub o piatră.
uită-mă acolo, lasă-mă
să văd cum trece pe lângă mine viața toată.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că viața asta parc-a fost croită
după un tipar străin de mine,
și acum tot caut, și caut, și-as vrea..

mai naște-mă, mamă, o dată,
că viața asta nu a fost făcută
ca să fie a mea. am uzurpat-o
accidental și mă doare
stând să-mi iasă printre coaste,
mi se prelinge dureros prin coapse,
doar-doar își găsește drumul
spre cel a cărui viață trebuia
să fie de i-o și lăsam.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că prea mă dor toate de parcă
aș fi o naufragiată
pe un pământ aspru și străin
al amestecului de vise care
nu-mi aparțin.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că de la atâta durere
mi se cojesc aripile
care-mi dormeau pe omoplați.
mi se albesc nopțile
când stelele-mi ziceau povești.
adu-mi aminte, numai, de ce ești.

acum durerea a ras tot
și nu mai am nimic. doar amintiri
din viața asta care nu-i a mea,
dar nu poate să fi fost a alteia.
mică la fel ca un ban de pe tejghea
și grea.
grea ca toate vorbele pe care
le-am pus la păstrare
doar-doar nu o să le afle nimeni.

e mică și dureroasă ca o piuneză în călcâi,
și nu mă crede nimeni, poți să-mi spui
de ce-mi albesc nopțile,
de ce tac stelele,
de ce singurul zgomot vine
ca un blestem bătrânesc uitat, din mine,
și de ce îmi urlă corpul în somn
de parcă m-aș duce singură să mor.
spune-mi, mamă, de ce m-am uitat tocmai

pe mine, dintre toate
poveștile care trebuie spuse,
de ce nu mă mai pot vedea cu aceiași ochi
cu care văd în oameni binele.
spune-mi de ce mă doare
fiecare pas pe care-l fac
în locuri ce le împărțeam la doi,

zi-mi tu
de ce nu îmi iau locurile înapoi
să le revendic iar la singular,
de ce nu pot face din viață un acar
cu care să-mi prind șalul de povești
pe care le zic să-ți amintesc cine ești
dacă nu pot nici măcar
găsi o viață pe care
să o pot simți a mea.

e tot ce vreau, mamă,
să mă mai naști o dată
și atunci să stau la pândă
și să m-arunc în spinarea vieții
pe care o s-o simt a mea.
să umblu cu ea prin lumea mare,
să nu mai fie doar o întâmplare
deja extravagantul fapt că sunt.

vreau să mușc din ghearele timpului
ce au miros de iasomie și neputință.
să aduc înapoi orașul la unu,
întorcându-se spre indivizibil
chiar înainte de apusul sidefiu.

că viața, altă viață, îmi pulsează viu
sub stern. îmi tresare
în buricele degetelor ce ating pielea
moale și leneșă ca un vis nou-născut
în fiecare dimineață. fă-mi o favoare,
mai naște-mă, mamă, o dată,
că asta n-a fost decât o repetiție
pentru ce-are să-mi fie viață adevărată.

viaț’aia violentă, caldă, brutală,
care poartă culori strigătoare la cer
și nu vine niciodată în casă, că ea
se-ntâmplă ca o ploaie de vară,
doar afară.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că mă erodează neliniștea
de-a nu ști dacă e bine viața mea,
dacă cine a găsit-o știe ce să facă cu ea.
și de nu poți să mă mai naști o dată,
atunci lasă-mă să o caut cu lumânarea
până o găsesc, de duminica până lunea,
călcând peste ce bombăne consecventă
toată lumea.

închide ochii, trage perdeaua,
și-o să îți arăt și ție când se-ntâmplă minunea,
că ai uitat să o vezi în sclipirea
de tăciune turbat pe care-o am în ochi
atunci când flăcări ies din mine
și visele-mi zboară, vibrând pe sub pământ,
tot mai departe, tot mai ale mele cu fiecare
gest, lacrimă, dor, furie oarbă, durere..cuvânt,
cu fiecare noapte albă-n care
plâng și tremur, înjur și scriu și descânt.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că acum nu ne-a ieșit niciuneia din noi
și-ți simt vinovăția fără sens între ploi
ce cad reci din senin, lăsând nedumerirea
și câte un curcubeu din loc în loc.
știu c-a fost greu și prima oară,
dar trebuie, chiar trebuie, s-o mai luăm
de la capăt, de la un alt capăt, încă o dată.

spațiu

geamul ce dă spre Strada Speranței e murdar
Speranța nu mai stă acolo de mult.
e Strada Deznădejdii, colț cu Nostalgiei
de-acum.

e o stradă ca oricare alta,
și totuși e acea stradă
pe care viața mi-a demonstrat periodic
că bate ficțiunea tocmai fiind reală
și că realismul magic e în stradă.

are nume, prenume, emoție și umblă
teleleu pe cine-știe-unde, sub
atâtea înfățișări câți oameni
întâlniți într-o viață de om
care n-a uitat să trăiască viu.

acolo și doar acolo trăiește și el,
iar ce găsești între coperți e doar o copie fadă,
fațadă a întâmplărilor de aici și de aiurea.
pentru că limbajul omului e ficțiune de lunea până lunea,
născând întâmplări și mascând adevăruri
de când există lumea.

pe sub fereastra de la colț
trec oameni. multiversuri pitite
pe după aparențe încarnate
ce lasă loc de interpretări voalate; la ei
nimic nu e doar ce se vede.

în orice clipire e timp
care traversează vieți mergând
spre cine știe unde.
în fiecare gest, un spațiu.
teritoriu de graniță între
ce s-a făcut și ce s-a vrut,
orice tăcere, o moarte sub acoperire
și sub fiecare cuvânt se ascund blesteme.
sunt doar oameni vii, nimeni nu se mai teme

și dacă nimic nu-i ce pare,
gesturile organizează și asamblează
spații după spații, interacțiuni
ale oamenilor în carne și oase
unii cu alții și fiecare cu el însuși,
mai după tipar, mai în derivă,
fiecare gest trage după sine altul
ca o locomotivă balon de săpun,
îl fac și se evaporă până următorul
e măcar gata de drum.

prin geamul murdar se mai vede
doar realismul, că magia
a băgat divorț în piață.
nu se mai regăsea, se otrăvea
cu fiecare gest, clipire, tăcere
întâmplate cu el. lângă el.
l-a dat pentru ce-i promisese mafia,
dar dincolo de povești
se săturase să fie de fier
când focul din ea îi cerea
liniște și miros de crizanteme,
mătase și fulgi, bătaie cu perne.

și realismul cutreieră lumi
nemaigăsindu-și locul, spațiul,
că lumea lui se mărginește la cât întinde brațul.
se-ntreabă ce-nțelege magia din lumi,
dar magia a rămas în ea însăși
prea obosită să dispere,
prea cinică să spere,
se caută pe dinăuntru, a orbit,
toate lumile de afară îi par străine
ca o bucată ascuțită de grafit
și nu știe ce caută, că nu s-a mai rătăcit.
râde, respiră și expiră durerea, zicând
că ce-i magic n-are sfârșit
de fiecare dată când vede că ea
intră cu fiecare ploaie mai adânc în pământ.

între timp pe bulevard viața curge la fel,
doarme mărginit de cei mai anoști tei,
tăcerea lui e-o moarte prelungită
nu vrea să știe ce s-a ales de ei
doar doarme și respiră tragism peste
legiunile cu ochi goi ce-i întrerup intimitatea,
un fel de loc rău pentru oameni
ce-i trec fără să știe granițe despre care
nimeni nu știe să existe, volatile ca o boare
până să existe pentru orbi, se pierd în uitare
viața pe Dezamăgirii e la fel ca ieri,
nimic nu se-ntâmplă când totul dispare
și, cât nu trăiește, nimic nu moare.