tupeu de creștin, o carte și-o poveste

Multe recenzii am scris eu, și, fără să fiu modestă degeaba, am citit și mai multe cărți. Dar de data asta, e ceva special, nu doar datorită temei, ci și datorită prieteniei cu omul din spatele ei.
Sunt botezată creștină, dar religia nu m-a convins. Am sfârșit în raporturi nu tocmai prietenoase, noi două, într-o Vinere Mare, când i-am spus popii din sat la spovedanie că sunt acolo doar de dragul bunicii, nu fiindcă aș fi simțit eu vreo chemare.
Nu știu dacă sunt o bună creștină și nu mă văd în stare să spun cuiva care credință e cea bună și care nu. Nu pot fi considerată o creștină practicantă, una militantă, cu atât mai puțin.
Cu toate astea, însă, am ajuns să citesc o carte care vorbește tocmai despre creștinism. Ba mai mult, să-mi și placă. De la titlu și până la subiectele abordate, e o carte plină de viață și contrast.
Nu îți ține morală, nu te bate la cap, nu te pierde în hățișuri de referințe sau oameni de care să nu fi auzit măcar o dată, în treacăt.
Deși documentată temeinic, se citește ușor. Și, cel mai important, convinge fără să convingă. Pentru că nu ăsta e scopul său, să facă prozelitism și să arunce cu pietre, nu. Singurul ei scop este să lase cititorul măcar un pic mai bogat sufletește decât l-a găsit. Și, din perspectiva mea, reușește din plin. Tupeu de creștin e o poveste. E povestea felului în care un om, el însuși o poveste, se raportează la creștinism și la figura lui centrală, Iisus.
Și de aici vin atât prospețimea, cât și neutralitatea cărții: din faptul că este, în primul rând, o poveste personală, asumată ca atare. E viziunea unui om despre ceva care i-a modelat și îndrumat existența, un prieten care vine și-ți spune “Bă, hai să-ți povestesc despre ce înseamnă pentru mine treaba asta cu credința, ce zici?”.Nu implică neapărat să devină și viziunea ta despre subiect, mai ales dacă ne gândim cât e de intim. Prin prisma gradului de intimitate al temei, căci ce poate fi mai intim decât relația cu divinul, cartea este și un act de curaj.
N-aș fi crezut să o spun, dar e o lectură de vară, ușoară. Pentru că lectura ei e echivalentul unei discuții la o limonadă rece, între prieteni, cu autorul. Nu e pedantă, prețioasă, nu sună a reproș, nu caută să facă cititorul să se simtă vinovat sau tâmpit, deși o să ai momentele tale de “La asta nu mă gândisem!”. E o carte scrisă cu un limbaj simplu, viu, colorat, cu umor, sinceritate și deschidere, dar mai ales cu sensibilitate.
Un lucru important, pentru că, zic eu, despre lucrurile în care credem cu adevărat, nu putem vorbi celorlalți decât cu naturalețe și sincer. Iar când vine vorba despre ceva atât de important, de dezbătut și de controversat pe cât e religia, relația cu Dumnezeu, să fim sinceri, deschiși și naturali e tot ce ne rămâne de făcut.
Nu e o carte perfectă, nu va produce minuni. Nu te va face să crezi, brusc, dacă nu ai simțit să crezi și înainte de a o citi. Dacă tu crezi, nu-ți va leza credința.
Pentru că, înainte de orice, povestea creștinismului “cu tupeu” e cea a valorilor universale: Adevăr, Bine, Frumos, Dreptate, Iubire, Curaj. Lucruri pe care, indiferent de confesiunea religioasă sau de lipsa ei, le prețuim cu toții, chiar dacă pentru fiecare înseamnă și implică altceva.
Dar asta e doar o viziune subiectivă, asupra unei narațiuni la fel de subiective.
Puteți să mă credeți pe mine, sau puteți să vă luați o zi de weekend în parc sau la mare, să o citiți, și să vă formați o viziune a voastră despre cartea care, prin simplitatea, naturalețea, asumarea și blândețea cu care e scrisă, devine o bijuterie, o dovadă a faptului că povestea tinerilor îndepărtați de cele sfinte e doar asta, o altă poveste. Că doar felul în care aleg să se privească ochi în ochi cu divinitatea, oricum îi spun ei, diferă, nu și natura trăirii.

Și, la finalul zilei, despre ce ar trebui să fie relația omului cu Dumnezeu, dacă nu despre simțire?

A povesti, poveste, povestas

Intalnirea mea cu Povestasul s-a intamplat, deloc miraculos, in libraria de peste strada, acel loc miraculos unde caut cartile pe care mi le doresc sa le citesc, dar de care nu dau la anticaritul stradal din vecinatatea ei. Era soare si cald cand ne-am intalnit, eu si cartulia asta micuta, cu coperta interesanta si titlu atragator-enigmatic. ”Hm ! Numai buna de citit in drumurile lungi cu tramvaiul !” imi zic. Dar constat ca e asa, si nu-i tocmai asa cum mi se paruse mie initial. Romanul e atent mestesugit, cu acea atentie la detalii care-l face pe Llosa sa fie perceput drept un scriitor ”pretentios”. Naratiunea curge lin pe doua planuri diferite, creand un pod ciudat, dar pe care nu te poti abtine sa nu pasesti, intre Lima, cu jungla peruana si cu evenimentele politice ale perioadei anilor 60, si Florenta de unde naratorul (sau poate autorul ?- inca imi pun intrebarea asta) ne spune istoria devenirii unui povestas. Pentru ca, desi povestasul are, printre indieni, o valoare aproape sacra, povestasul lui Llosa e unul atat provenit, cat si autentic. E o poveste, la propriu, magica. O carte despre nevoia oamenilor de magic si povesti indiferent de societatea din care vin, o poveste despre marile mituri ale oamenilor si despre devenirea lor. O poveste care, la final, te face sa te intrebi cine e, de fapt, Povestasul. Pentru ca nu e doar un om- pentru indienii lui, era aducatorul de vesti despre restul comunitatii, de povesti vechi si noi, de barfe si cancanuri…adica elemente de care omul are nevoie si azi. E un roman micut, n-are tocmai dimensiunile unei carti ”serioase”, insa e acel tip de carte al carui final e oricum, dar nu previzibil si care, pana la final, te vrajeste. Te vrajeste, facandu-te in acelasi timp sa iti pui o sumedenie de intrebari. Recunosc ca l-am inceput in tramvai, si mai recunosc si ca o lunga perioada de timp l-am tot plimbat cu mine in geanta- nu imi doream atat de mult sa il termin, cat imi doream sa stiu ce se intampla cu povestasul, cine e naratorul- e el, oare, unul si-acelasi cu autorul? Mie uneia, asa imi place sa cred, dar trebuie sa admit si ca l-as intreba pe scriitor asta, sa fiu sigura ca nu bat campii. Ironic sau nu, l-am inceput in tramvai doar ca sa-l termin sub cires, la soare, in vatra satului, leaganul povestasilor autohtoni, intalniti de mine. Cat despre povestas, nu spun mai multe, doar ca finalul, dupa intreaga-i peripetie, te va surprinde radical, ca dupa sa-ti zici: ”Si, totusi, cum de nu m-am gandit la asta?” E o lectura usoara, mai greu e sa-ti revii dupa, sa revii in prezentul cu un infinit de povestasi de carton, care indruga vrute si nevrute, nemaistiind sa povesteasca de fapt asa cum se povesteste- simplu, din suflet si cu miez. Poate ca, devenind atat de rari, de asta au devenit oameni de succes cei care stiu cum sa spuna cu adevarat o poveste, cu dragoste de povesti si de a povesti: pentru ca, indiferent cat de evoluat sau de primitiv ar fi omul, are nevoie de povesti asa cum are nevoie de apa, hrana si soare.
Personal, o recomand ca lectura fie ca esti pasionat de literatura Americii de Sud, vrei o carte usurica sau doar iti plac povestile bune, pentru ca aici ai de toate. Ai o poveste buna, ”cu morala”, care se dezvaluie pe parcurs, o naratiune lina, care o face usor de citit, chiar daca e scrisa pe doua planuri, personaje usor de indragit, si multa America de Sud, cu contrastele-i specifice. Adica tot ce-ar fi nevoie pentru un roman pe care sa-l citesti de drag in vacanta, si la care sa meditezi in voie dupa.