#acasă

acasă e doar un cuvânt
de găsit în DEX,
cuvântul de la pagina 5.
sentimentul?
una din frumusețile spre care
nu mai există hărți,
de-ai uitat drumul. unde
te uiți când îți e dor de casă?

casă, acasă, loc.
ce faci în zilele în care
te-ai pierdut
de tine,
casa
te duce întotdeauna spre-năuntru.
care
cameră a inimii e camera ta?

vocea devine fir roșu, conector,
vocea
pentru care nu sunt destul niciodată
e vocea
tuturor bărbaților pe care i-am iubit vreodată,
și în primul rând e vocea ta, tată

privirea e un alt fel de atingere,
un mod nefiltrat de a spune
povești când îți e frică să deschizi
buzele, să lași
să zboare cuvintele păstrate înăuntru,
la căldură,
loc comod unde niciodată
nu intră nimeni neverificat

ce-o să faci
dacă într-o zi am să-ți spun
că drumul spre Ea e drumul spre tine
scos în afara ta, o punte
făcută din tot ce te-a făcut să tremuri,
din
groază și extaz, plâns și furie, râs
și neputință?

o să-ți mai fie casă cineva,
te-oi mai uita
la ceas când trebuie să pleci
sau vei rămâne, captiv de bună voie
în casa din carne cu gene mari
ce te privește drept în ochi și unde
se vorbește o limbă-n care nu se folosesc
deloc cuvinte, unde
blestemele se adună în zâmbete reci?
ce-ți trebuie să stai,
ce-mi ceri să pleci?

#absorbție

prima iubire, coala de hârtie.
albă. dreaptă. curată. goală.
fidelă.
mă privește fără să mă știe,
fără să știe că e
duhovnicul perfect. mereu
egală și identică cu ea însăși,
preotul
orb, surd, mut, duhovnicul
care-mi primește confesiunea
rând cu rând, fără să
judece sau să caute
să afle ce înseamnă. sensuri. simboluri.
îmi absoarbe cuminte fiecare literă,
doar ca să plec apoi până la o dată
incert-viitoare.

fiecare rând și poem e magie,
o incantație ce-mi iese prin
buricele degetelor, ca mângâierea.
numai că asta e o vrajă a trecutului,
în timp ce mângâindu-ți pielea fac
de fapt o vrajă ca să suspend
prezentul.
mereu
același dublu sens amintire-plăcere

poemele sunt incantații pe tăcute pentru
cei pentru care-am plâns.
n-o să uit vreodată
cum s-a simțit când am fost
sfâșiată.
înc-odată, și-nc-odată…

strâng cu mine pietricele.
le pun cu grijă-n buzunarele
adânci, de hoață de momente.
nu-s
doar pietre. sunt
povești cristalizate unde
fiecare pietricică are un miros,
un loc al ei de unde vine, și un om.
le port cu mine
și încă n-am putut să le arunc
pe drum pe cele de la tine,
să le găsească-ntr-o răscruce altcineva.

apusu-mi pune pe foi muzica
unui buzunar de inimă în care
adun zi de zi câte ceva la păstrare,
cronică roz-portocalie a preaplinului
ce-și caută, întâi de toate, loc.
coala, casa mea mereu primitoare, fără chei..

când o să mă fac mare
vreau
să mă transform într-o magnolie. arbore
cu rădăcini serioase, cu flori
suave, lacome, ce înghit
pe nerăsuflate tot soarele și vântul,
cu parfum pe care nu-l descoperi decât
dacă te-apropii și-adulmeci și stai.

dar până atunci absorb și port cu mine
povești și amintiri în locul soarelui și brizei,
căci rădăcinile-mi mă duc mereu
spre înăuntru, dar
viața, viața cea mare e-n afara mea,
uite,
trece pe lângă mine viața cea mare,
și eu nu pot decât să mă joc
cu pietrele vrăjite din buzunare,
rozariu al penitenței de pe coli
căci rădăcinile-mi mă duc și mă scufundă
într-un botez fără de voie sau final.
doar viața-mi dinăuntru-mi mai rămâne,
dar e pândită veșnic de banal.