5 reasons why we need mental health advocates

We’re living, as many of us can tell, interesting times. The pandemic has forced us to see the real dimensions of some issues often put aside from the public conversation. It showed us how those things we claimed to be not important enough to be prioritized had an impact on so many areas of our lives. And the mental health, the caregivers, were two of the things we’ve finally got to see that can not be postponed anymore.

Because, as much as we wouldn’t want to admit it, there is a great need for mental health services. There are people in need that can not afford the costs of their therapy sessions. There are no programs to support people’s access to mental health services. And there is for sure necessary to have mental health advocates. Here’s why.

• Mental health issues occur at earlier ages than before

It ain’t easy being a child or a teenager in this era. Everything has to happen now to be relevant, and the pressure is huge. Family pressure, peer pressure, social pressure, everything has an impact on our children’s mental health. And there are enough studies that warn us about the symptoms of anxiety and depression having a rise in the age group 10-13. Our pre-teens are not alright, and their mental health is just as important as their physical one. What are we actually doing for them?

• Mental health is a matter of public interest

There is no single aspect of someone’s life to not be affected by their mental health status. It affects their consuming behaviors, work patterns, productivity, empathy, ways of interacting with other people, everything one could possibly think about. In extreme cases, it is a matter affecting public safety, as well as the individual’s safety. And there is no responsible society letting their most vulnerable citizens deal with this on their own.

• Mental health affects everyone’s lives

Mental health issues are not individual but systemic issues. They are the result of living in a hostile society. But they also have an impact at a social level: people needing mental healthcare are harder to be included on the job market, have less social ties, and sometimes become bargains for their close ones. Things that could be avoided if there would be a support system that would tackle the mental health challenges from their very beginning. If only there would be someone there to actually take the time and listen.

• The social stigma associated with mental health services prevent people from seeking help

This is, besides the political and institutional aspects, one of the greatest challenges of anyone who’s advocating for mental healthcare. The associated stigma, which is still very powerful.

Besides the financial aspects, as for many people the psychotherapy sessions are not immediately affordable, they also have to fight the associated stigma. Because the belief that someone seeing a psychotherapist is a misfit remains, despite all the mental health awareness and resources across the Internet, still powerful and common.

These are just a small part of the reasons that make mental health a political matter. Because it concerns each and every one of us. Because it could be you or someone dear to you that’s going to struggle tomorrow. Because having a safety net that’s been well-built is an incredible asset in times of extreme uncertainty. Because mental health is health. There’s no such thing as harmful as the separation between physical and mental health. They’re both essential parts of what’s called being human. 

Because being an advocate for mental healthcare is one of the bravest things one can do. It takes courage and an in-depth understanding of their privilege to come and stand up for such a vulnerable matter. In the long run, though, it remains a battle that, if chosen by many, will benefit us all. But for that day to come, there’s a need for activists and advocates of the seemingly easy to understand idea that mental health is just as important as the health of our bodies.

Ferestre spre lume

La sfârșitul lui februarie, Bill Henning a susținut la București workshop-uri despre organizare comunitară, advocacy, și dizabilitate, cu accent pe deficiențele de vedere. Bill este director executiv al Boston Center for Independent Living, având o experiență în advocacy de 41 de ani.

În cadrul atelierului de pe 23 februarie, cuvântul de căpătâi a fost împreună. Despre cum reușim împreună să ne apropiem de incluziunea socială. Despre cum, pentru a reuși, e nevoie de o inițiativă cu dublu sens, centrată pe poveste: un sens ține de împărtășirea poveștii personale în cadrul comunității, iar celălalt sens, de punerea la un loc a punctelor comune ale poveștilor indivizilor ce formează comunitatea, și aducerea lor în fața celorlalți, a oamenilor fără tangențe cu dizabilitatea.

Unul din punctele centrale ale atelierului a fost Social Media- cum nu ai nevoie neapărată de mass media tradiționale, dat fiind că acum îți poți spune povestea pe canalele de Social Media personale, și să o faci cunoscută cât mai multor oameni. Pentru că Social Media funcționează pe baza poveștilor, iar poveștile împărtășite sunt cele care generează schimbarea, mai ales când sunt parte a unui discurs asumat al unei comunități, al unui grup.

De fapt, acea duminică a fost o zi cu și despre comunitate, dincolo de informație și discuția cum e la noi-cum e la voi. Despre punerea împreună a oamenilor legați de același fir roșu, indiferent de vârstă sau formă de dizabilitate. Pentru că acolo erau de la tineri la vârstnici, oameni cu deficiențe de vedere și fără, toți vrând să afle  cum pot să facă lucrurile să se miște altfel, să se miște mai bine, mai eficient.

Așa am aflat de eforturile Organizației Mondiale a Sănătății pentru crearea la nivel global a comunităților de îmbătrânire sănătoasă, care să aducă împreună adulți și vârstnici cu și fără dizabilități. Și am zâmbit, la gândul că tinerii cu dizabilități de astăzi pot fi, cu destul noroc, adulții și vârstnicii su dizabilități de mâine, dar și la gândul singurătății care afectează, fără discriminare, vârstnicii români. În contextul ăsta, inițiativa OMS nu mai pare deloc un moft.

Și tot în acea duminică am aflat că, dat fiind că dizabilitatea afectează 15% din populația planetei, conform datelor oficiale ale OMS. Asta înseamnă că sunt mult mai mulți oameni care aleg să facă abstracție de persoanele cu dizabilități din jurul lor, să le ignore, decât oameni care nu cunosc nici măcar una. Și asta mă duce spre o altă idee din cadrul atelierului, cea a schimbării civice generate de poveștile celor cu nevoi speciale. Despre cât de important e să ne comunicăm deschis nevoile celor care pot să ajute: cadrelor didactice, cunoscuților, posibililor angajatori, oamenilor politici. Despre importanța asocierii poveștilor individuale cu argumente documentate- asta înseamnă să știi legislația în vigoare, ca să poți, ca grup, exercita presiune asupra celor care pot grăbi schimbarea, cum ar fi marile corporații.

S-a vorbit mult și despre asta, despre cum îți găsești un loc de muncă, în contextul în care vii cu o dizabilitate. Despre cum societatea nu e, încă, pregătită să mergi la interviu și să îi spui Bună, eu sunt X, am o dizabilitate, și vreau să mă angajez la voi!. Și despre cum poți, ca grup vulnerabil să o convingi că ar trebui să te angajeze pe tine, nu un candidat tipic, dincolo de ideea că e posibil ca tu să fii mai bine pregătit. Pentru că, în prezent, societatea românească încă trebuie convinsă.

Iar asta nu se face ușor. Angajatorului trebuie să-i explici, inițial, de ce ești tu bun pentru el. Ca individ. Apoi, să mergi mai în profunzime și să-i spui despre avantajele pe care le are, administrativ vorbind, dacă te angajează. Practic, trebuie întâi să te documentezi, să știi ce drepturi ai, ce obligații, și mai ales ce schimbări aduci tu în relația angajatorului cu statul, iar apoi, să înveți să te vinzi. Sună complicat, știu, dar alternativa în care, dacă ești norocos să ai o dizabilitate invizibilă, o ascunzi până îți demonstrezi valoarea ca angajat, e și mai complicată.

Privind în spate, la acea zi de atelier, aș zice că pancarda cu NOI APRINDEM LUMINA din sediul CeRe, unde a avut loc evenimentul, nu-i deloc o ironie. Chiar dacă jumătate din participanții la atelier erau nevăzători, toți erau oameni cu viziune. Fără excepție. Oameni care voiau să facă lucrurile mai bine decât sunt, oameni care erau dispuși să își împartă poveștile și ce au învățat din ce-au trăit unii cu ceilalți. Oameni care te integrau și pe tine în grup, chiar dacă se știau unii cu ceilalți deja.

Nu știu dacă am plecat de acolo cu informații fundamental noi. Cel mai probabil, nu. Dar sigur am plecat de acolo un pic mai încrezătoare, mai convinsă că știu ce am de făcut, mai inspirată. Am ieșit din sală cu mai multă claritate, și cu zâmbetul pe care ți-l dă sentimentul că ești pe drumul cel bun. Cel mai important, însă, am rămas, după evenimentul respectiv, cu oameni. Oameni buni, cu care țin legătura, și de la care o să învăț, cu siguranță, de fiecare dată câte ceva. Pentru că e doar o chestiune de timp până când ne vom întâlni din nou, chiar și numai ca să povestim ce s-a mai întâmplat, ce s-a schimbat peste timp.

La finalul zilei, indiferent cât de diferite ar fi dizabilitățile noastre, noi toți suntem egali în fața unui sistem care nu a învățat încă să-și protejeze și respecte cetățenii vulnerabili, iar primii pași ai oricărui demers de schimbare sunt oamenii care pricep că a venit timpul să se adune. Pentru că, la finalul zilei, cel mai greu drum nu este cel mai lung, ci drumul pe care-l mergi de unul singur.