#infatuată

eșarfa roșie mă privește complice
din sertarul cu obiecte speciale,
îmi promite
că o să împărțim iar ore, minute, clipe
greu de uitat.
eu, ea, rochia roșie, dresurile plasă…
și un bărbat.

dar mâine se apropie cu fiecare azi,
dragostea ta mi-a fost cușcă,
pereții
m-au strâns pân-am simțit
cum mă înstrăinez de mine
durerea
singurul ghid spre o ieșire
altfel de negândit.

e mâine deja, port rochia
preferată a marii mele iubiri,
fiecare
zâmbet, prilej de bucurie, nou început
e încă o înmormântare
a tot ce-ar fi putut să fie și…n-a fost.
libertatea mi-a venit prin curier,
contracost.

viitorul răspunde la întrebarea
Oare m-a uitat?
o face
ghiduș, flirtând pe sub gene, privindu-mă
lung cu aceiași ochi verzi pe care mi-i aminteam.
viitorul
e gata să se-ntâmple, să vină,
să mă prindă hotărât de mână în timp ce
alungă fantome veninoase cu un zâmbet
prin care i se preling raze calde de soare

#epifanie

m-am intoxicat cândva cu viață.
nu știu când sau unde s-a întâmplat,
știu doar
că de la un timp îmi fuge prin vene
și-mi face bezele din când în când
pofta asta de a fi, de-a trăi.

uneori viața din mine mă face să fiu
o pisică.
leneșă, somnoroasă, cu capricii,
liberă doar când sunt legată de mâini,
când corpul meu întâlnește alt corp,
când mă plimb printre vicii,
femeie provocatoare în adormirea
bunei cuviințe printre cuvinte,
iar unii numesc asta feminitate.

lumea
e terenul meu de joacă,
bărbații
jucăriile din care am de ales.
“Deșertăciunea deșertăciunilor,
Totul e deșertăciune” îmi zic
oameni care citesc fără să înțeleagă
și așa e, da. totul e deșertăciune,
adică în van, adică degeaba
cu toată truda timpul, viața
continuă să curgă în aceeași direcție,
spre același fel de final, nu
încetinesc, nu se schimbă
indiferenți absoluți la orice formă de trudă.
deșertăciune, de ce mi te-ai arătat atât de clar?