#nepământeană

dor. sinonimul domesticit
al durerii. cândva
animal tăcut ce vâna fiecare rază de liniște
prin ierburi înalte, târâș.
azi n-a mai rămas nici măcar una.

privesc stropii ploii căzând, stele
cărora li s-a furat strălucirea. inerție.
mă uit în depărtări, ecoul
dinăuntru-mi nu lasă loc de uitare
nesupusă
m-aplec spre geometriile
unui corp ce doarme și când e treaz,
așteaptă
ceva ce n-are de unde să-i mai fie
pielea,
tampon de cunoscut, de absorbit lumea,
moale și caldă ascultă
scotocind după nuanțe. nesupunere
e să știi care scândură din podea scârțâie,
cum s-apeși clanțele.
te poți furișa de oricine, către oriunde,
dar interiorul va sta mereu cu tine.

tu știi, și eu știu.
sunt om, dar nimic din ce-i neomenesc
nu e străin de mine. modelează
tot ce nu pot deschide lumii în cuvinte. ornamente
lăsate-n mers, în gesturi, în mișcări și pupile.
tot ce-i neomenesc în mine
îndepărtează și-atrage, alintă și sperie
în flăcările ritmice, de lumânare, văd destine,
arhivă-labirint de nuanțe

într-o zi, oceanul tău de secrete va-ntâlni
focul cel veșnic al pasiunii mele,
nu te teme.
la vremea aia vei ști că pe stradă-s
o pisică sălbatică, dar care iubește jocurile,
care mușcă, zgârie, se tăvălește
pe suprafața lumii, devorându-i necunoscutele,
nepământeană, în mâinile tale vreau
să-mi abandonez sacadat toate sclipirile,

azi
nimic din ce-i neomenesc,
nimic din întunericul din mine
nu mai sperie. vino.
hai să simți toate nuanțele
pe care le poartă întunericul când se joacă
de-a baba oarba prin lume.
viața începe dincolo de lumină și de bine,
dincolo de apus.
o să-ți arăt tot ce n-ai văzut
și o să-ți spun fără cuvinte
tot ce nu s-a spus. adevărul
trăiește mult prea rar printre cuvinte,
iar geometria corpului, sacră, mișcată,
rareori minte.
tu vino. stai jos, deschide bine ochii și
lasă-mi degerele să se joace, să-ți descânte, să te alinte.
doar privește, atinge-mă, gustă și simte

A povesti, poveste, povestas

Intalnirea mea cu Povestasul s-a intamplat, deloc miraculos, in libraria de peste strada, acel loc miraculos unde caut cartile pe care mi le doresc sa le citesc, dar de care nu dau la anticaritul stradal din vecinatatea ei. Era soare si cald cand ne-am intalnit, eu si cartulia asta micuta, cu coperta interesanta si titlu atragator-enigmatic. ”Hm ! Numai buna de citit in drumurile lungi cu tramvaiul !” imi zic. Dar constat ca e asa, si nu-i tocmai asa cum mi se paruse mie initial. Romanul e atent mestesugit, cu acea atentie la detalii care-l face pe Llosa sa fie perceput drept un scriitor ”pretentios”. Naratiunea curge lin pe doua planuri diferite, creand un pod ciudat, dar pe care nu te poti abtine sa nu pasesti, intre Lima, cu jungla peruana si cu evenimentele politice ale perioadei anilor 60, si Florenta de unde naratorul (sau poate autorul ?- inca imi pun intrebarea asta) ne spune istoria devenirii unui povestas. Pentru ca, desi povestasul are, printre indieni, o valoare aproape sacra, povestasul lui Llosa e unul atat provenit, cat si autentic. E o poveste, la propriu, magica. O carte despre nevoia oamenilor de magic si povesti indiferent de societatea din care vin, o poveste despre marile mituri ale oamenilor si despre devenirea lor. O poveste care, la final, te face sa te intrebi cine e, de fapt, Povestasul. Pentru ca nu e doar un om- pentru indienii lui, era aducatorul de vesti despre restul comunitatii, de povesti vechi si noi, de barfe si cancanuri…adica elemente de care omul are nevoie si azi. E un roman micut, n-are tocmai dimensiunile unei carti ”serioase”, insa e acel tip de carte al carui final e oricum, dar nu previzibil si care, pana la final, te vrajeste. Te vrajeste, facandu-te in acelasi timp sa iti pui o sumedenie de intrebari. Recunosc ca l-am inceput in tramvai, si mai recunosc si ca o lunga perioada de timp l-am tot plimbat cu mine in geanta- nu imi doream atat de mult sa il termin, cat imi doream sa stiu ce se intampla cu povestasul, cine e naratorul- e el, oare, unul si-acelasi cu autorul? Mie uneia, asa imi place sa cred, dar trebuie sa admit si ca l-as intreba pe scriitor asta, sa fiu sigura ca nu bat campii. Ironic sau nu, l-am inceput in tramvai doar ca sa-l termin sub cires, la soare, in vatra satului, leaganul povestasilor autohtoni, intalniti de mine. Cat despre povestas, nu spun mai multe, doar ca finalul, dupa intreaga-i peripetie, te va surprinde radical, ca dupa sa-ti zici: ”Si, totusi, cum de nu m-am gandit la asta?” E o lectura usoara, mai greu e sa-ti revii dupa, sa revii in prezentul cu un infinit de povestasi de carton, care indruga vrute si nevrute, nemaistiind sa povesteasca de fapt asa cum se povesteste- simplu, din suflet si cu miez. Poate ca, devenind atat de rari, de asta au devenit oameni de succes cei care stiu cum sa spuna cu adevarat o poveste, cu dragoste de povesti si de a povesti: pentru ca, indiferent cat de evoluat sau de primitiv ar fi omul, are nevoie de povesti asa cum are nevoie de apa, hrana si soare.
Personal, o recomand ca lectura fie ca esti pasionat de literatura Americii de Sud, vrei o carte usurica sau doar iti plac povestile bune, pentru ca aici ai de toate. Ai o poveste buna, ”cu morala”, care se dezvaluie pe parcurs, o naratiune lina, care o face usor de citit, chiar daca e scrisa pe doua planuri, personaje usor de indragit, si multa America de Sud, cu contrastele-i specifice. Adica tot ce-ar fi nevoie pentru un roman pe care sa-l citesti de drag in vacanta, si la care sa meditezi in voie dupa.

Ultima ploaie

Image

 

Intr-un apus timid de noiembrie se concretizeaza toata poezia defuncta si filozofia lumii, gandea el in timp ce se lasa leganat de mersul trenului, molcom si dulce, spre nicaieri. Parea un batranel fragil si sfatos, care gustase din toate voluptatile vietii.

 Cu un gest tacticos isi scoase tabacherea din buzunarul sacoului, isi aprinse o tigara si incepu sa viseze,privind melancolic fumul ce se ridica asemeni unei jertfe spre cer. La un momentdat, usa compartimentului se deschise si nu mica ii fu mirarea cand vazu ca intra o papusica. Fetita sa tot fi avut cinci anisori; era durdulie, cu pielea alba, bucalata, cu ochii ca iarba si parul inele de aur ce ii acopereau, grele, rochita ei cea neagra.

“Ce faci fetito, unde sunt parintii?Esti singura?”, o intreba vizibil surprins, iar ea, cu o voce calda, de inger ii raspunse.”Da. Mami si tati au murit, iar eu ma duc la buni, sa vad daca mai traieste. Ia uite, ploua!”

Si, intr-adevar, afara incepuse sa ploua cu picaturi mari si colorate. Batranelul o lua in compartimentul sau si deschise valiza.

  Din valiza incepura sa iasa la ivela masti impodobite, bombonele de ciocolata si o carte mare, cu poze. Fetita le privea dezorientata, nu stia daca are voie sa le atinga sau nu.

Zambetul batranelului o incredinta ca e premis, asa ca incepu sa analizeze cu ochi curiosi mastile gatite cu fulgi colorati,cu matase fina, dantela roasa de vreme si sclipici, gusta luand cu o manuta tremuranda bombonica din cutiuta mesterita din acelasi lemn fin, cu arabescuri atent sculptate in el, ca in tabachere, captusita elegant,  cu catifea rosie. Insa cartea cea mare, cu pozele-i minunate, cuceri pe data sufletul speriat al copilitei,

ducand-o in alta lume, una de basm.

  Vazu un baiat cu un bici in mana, ce era ascultat de caluti frumosi, micuti sau mai mari, dar la fel de puternici, un copil serios, cu o palarie mare pe cap, inalta parca pana-n tavan, scotea iepurasi gingasi din fundul ei, facea porumbeii sa rada, iar plantele sa zboare. Aparu, apoi, o fata tanara, cu un corp sprinten de gazela, cu pielea de nea, iar parul imbraca in negru toata faptura ei, pana la genunchi, imbracata cu o rochie albastra de brocart, cu biciul de piele in mana, facea sa joace, supuse, sapte pisici mari, spre teama, admiratia si deliciul privitorilor.

 Caci da, batranul fusese candva circar. Plecase de copil prin lume, caci simtea ca nu isi va gasi locul pe lume pana ce nu-si va indeplini misiunea; aceea de a le smulge oamenilor macar un zambet, de a le da macar o secunda de placere si fericire.

Avusese ocazia sa vada toata lumea si poate tocmai de-aia era mai bun si mai visator ca ceilalti de seama lui.

Insa inocenta fetitei fu captata cu desavarsire, ajungand sa o transpuna chiar si fizic, langa scena cea mare, ascunsa dupa cortina de catifea visinie, ghemuita, temandu-se sa nu fie gasita.

Era ultimul om de-acolo; doar ea si cei doi clovni ramasesera in arena uriasa, ei insisi parand niste uriasi pusi pe sotii pe langa micuta.

Uriasii aveau si ei masti pe fata, desenate maiastru. Aveau pielea alba ca prima ninsoare dimineata, un nas rosu de cauciuc, ochii si gura laargi, conturate cu negru. Vesmintele le erau largi si colorate in nuante tipatoare, tichii contrastante si pantofi albastri, mari, stransi pe glezne, cu varfurile intoarse in mod hilar. Singurul lucru ce ii deosebea era mimica : unul era trist, pe cand celalalt mustea de veselie.  Tortele se aprinsera, iar fata putu sa ii vada cum incep un joc vechi, care ii lega intr-un fel, facut pentru sufletele lor, ascunse dupa masti si ridicol.

Claunul cel trist lua 12 lumanari micute, in culori ce compuneau curcubeul, si le aprinse. Le-a aprins pe rand, pe masura ce se aprindeau aruncandu-le intr-un cerc mare,jongland cu ele mai lent, tot mai lent, pe masura ce flacarile cresteau mai mari.

Flacarile cresteau tot mai mult, pe masura ce clovnul vesel alerga in genunchi in jurul sau, adunand de nicaieri cutite si sageti. Incepu sa arunce cu ele in pereti, fara nici o directie clara, ca intr-un haos general. Erau 14 cutite si 20 de sageti ce zburau in aer, biciuind nemilos resturile de Dumnezeu lasate de cel de dinaintea sa, pana la apogeul nimicniciei.

  De dupa cortina cea mare, toata trairea ludica a sufletului intrus se concretiza intr-un suspin taios ca otrava din sageti. Si, pe data, camera incepu sa se stranga, scena se ingusta, cutitele si sagetile cazura la unison cu un geamat surd, reflectand in raceala ascutita a metalului toropeala mistuitoare a flacarilor cerate ce inghiteau lacome tot cuprinsul incaperii, fara pic de mila.

 Acum, copila era pusa sa aleaga: fie se ducea la unul din clovni si il ruga sa o salveze, fie murea odata cu locul unde fusese martora minunii.

Fugi spre mascariciul cel trist si ii sari in brate, cu toata nadejdea ei ca va scapa. Si, deodata, vazu cum tristetea incepe sa ii paraseasca sufletul si chipul, fiind in acelasi timp inundat de o lumina necunoscuta, ciudata, din alte dimensiuni.

  In acelasi timp, izvorul de veselie incepu sa fie umbrit de sarpele pizmei, ce ii inflorea in ochi. Se lasa la pamant, lua singurul pumnal-stea de acolo si pe masura ce locul trosnea sub forta lumanarilor, inainta viclean spre tovarasul lui, care incerca cu orice pret sa scape, atat el cat si copila, de valtoarea ce atingea asemeni unei promisiuni de razbunare cerul, si luna, si norii.

 Alerga ca nebun, caci voia prea tare sa scape prin biata copila si sufletu-i putrezit

de-atatea lacrimi, incat nici nu vazu de ce gingasa faptura din bratele sale il strangea tot mai tare de mana.

Tovarasul sau de joc si hoinarit prin lume, omul alaturi de care impartea bucurie altor oameni,era acum posedat de ura si pizma,nebun gonind cu pumnalul in mana prin marea de foc pentru a-l ucide si a sfarsi astfel totul.

 Dar din tavanul inalt incepu sa picure; era sange .Reusise sa il zgarie pe gat cu lama cea inmuiata in venin si cianura, iar acum sangele sau ucidea valtoarea cea nemernica. O salvase, dar nu asa cum voia, iar ea, pentru a-i rasplati sacrificiul, lua patru lumanari aprinse, le aseza in forma unei cruci, ingenunchie si striga o incantatie nascuta odata cu timpul, invatata de la batrana satului.

 Atunci, o gaura incepu sa se caste sub ucigasul al carui ras de psihopat cutremura ceea ce mai ramasese din cupola uriasa, facand cortina sa joace, terifiata de cele ce vazuse.

Pamantul il inghitea pe cel a carui fapta il cutremurase, insa lent, ca sa poata auzi cum rasu-i devine raget de disperare.

Cupola se darama, iar el fu inghitit in totalitate de pamant, razbunator al sangelui varsat, sub privirile impietrite ale copilei, care fugi de locul atrocitatilor plangand, tremurand.

In urma nu mai ramasese decat o feriga mare nascuta dintr-un morman de scrum, o dara de praf, mirosul de mosc, de liniste si pustiu. Totul era disparut acum.

  Cartea cea mare se terminase, odata cu tigara batranului. Acesta alese cea mai frumoasa masca din toate si i-o oferi cu sipetul in care erau bomboanele, spunandu-i duios

“Sunt ale tale acum, dar iti doresc sa nu ai nevoie de ele. Pentru mine, e prea tarziu.”

Inchise ochii si se duse si el. Unde? Acolo unde nu se stie. Fetita ofta si se aseza sa priveasca pe geam.

 Ploaia se oprise, dar trenul tot cutreiera prin marea de alb. Ninsese, iar ea era purtata spre alte tarmuri, alte povesti, alte iluzii…Caci totul e fara de sfarsit, nu doar timpul si adevarul.

 Ca ludicul unei imagini cu un copil in leagan, cadou de la si catre viata. Fara menajamente, cenzura sau resentimente. Doar ludic si-atat.

 Simplu, nu?