#discuții

hai să vorbim. oprește
televizorul, internetul, telefonul, încuie
ușa, trage draperiile, aprinde
lumânarea de pe noptieră și hai
să uităm pentru o vreme de lumea
înconjurătoare.

vino mai aproape, putem
discuta despre vreme dacă asta
te-ajută să te apropii
destul cât să-mi spui de ce plângi,
de la o vreme, în somn. în fiecare noapte
lacrimi pe pielea mea, pe perna ta,
strigăte cu destinatar necunoscut.

nu, nu vreau, n-am fost eu, lasă-mă, pleacă!
noua alarmă ce mă trezește
la patru dimineața, între două lumi, deși
în fiecare dimineață îmi zâmbești
și spui același lucru: era un vis, sunt bine.

păstrează-ți hainele pe tine,
nu vreau
să mă îmbrățișezi dacă nu simți, dacă
va fi o îmbrățișare de protocol, străină,
că așa trebuie, așa se face.

nu vreau
să pătez singura limbă care rămâne
atunci când toate graiurile omenești și-au arătat deja neputința
limba
atingerii dintre doi oameni care se doresc
unul pe altul cu toate simțurile.
cel mai sincer discurs e-ntotdeauna
piele pe piele, intersecția
a patru ochi flămânzi.

nu vreau să te pierd,
dar, fără să știi,
e prea devreme să ai ceva
de pierdut.
tu nu m-ai avut
cu adevărat niciodată, în același fel
în care alții înaintea ta
n-au știut să mă aibă, să
mă facă cu adevărat a lor,

drumul spre mine e, de fapt,
un coridor de speranțe sparte
și ziduri de priviri flămânde care
mă dezbracă la fiecare pas fără să știe
că mai există după.

#promisiune

ține-mă-n brațe de parcă
ți-ar fi teamă că ai să mă pierzi,
că am să plec dimineața devreme
decisă să uit drumul înapoi și cum arăți
dormind
de îndată ce-am închis ușa.

ține-mă de mână ca și cum
ai așteptat toată viața momentul,
dar ți-ai dat seama abia
într-o noapte de iarnă cețoasă și grea
că eu eram de fapt femeia
pe care o aștepți de-atâta timp,
ca un fanatic.

sărută-mă de parcă ziua de mâine
nu mai există, s-a anulat, momentul
prezent e tot ce avem și tot ce contează,
acum
mă poți supune preț de minute înainte
să mă eliberez de tot ce mă ținea departe.

privește-mă în ochi fără să minți că simți
atunci când o să fie prea târziu ca oricare
din noi să poată să mai repare ceva,
și fără
să-mi promiți nemurirea îmbrăcată-n om
ce știe să spună cuvintele care se cer,
se-așteaptă spuse, și nu-ți pese
de sângele-nchegat cu iz de tămâie și ger
pe care s-au construit ani în șir
statuile obsedante ale poveștilor în doi ratate înainte ca timpul să stea,
povestea unui el și-a mea.

de fapt
mai bine nu-mi promite nimic și poate…
poate am să rămân.

#infatuată

eșarfa roșie mă privește complice
din sertarul cu obiecte speciale,
îmi promite
că o să împărțim iar ore, minute, clipe
greu de uitat.
eu, ea, rochia roșie, dresurile plasă…
și un bărbat.

dar mâine se apropie cu fiecare azi,
dragostea ta mi-a fost cușcă,
pereții
m-au strâns pân-am simțit
cum mă înstrăinez de mine
durerea
singurul ghid spre o ieșire
altfel de negândit.

e mâine deja, port rochia
preferată a marii mele iubiri,
fiecare
zâmbet, prilej de bucurie, nou început
e încă o înmormântare
a tot ce-ar fi putut să fie și…n-a fost.
libertatea mi-a venit prin curier,
contracost.

viitorul răspunde la întrebarea
Oare m-a uitat?
o face
ghiduș, flirtând pe sub gene, privindu-mă
lung cu aceiași ochi verzi pe care mi-i aminteam.
viitorul
e gata să se-ntâmple, să vină,
să mă prindă hotărât de mână în timp ce
alungă fantome veninoase cu un zâmbet
prin care i se preling raze calde de soare