#luciri

sub pielea îmbrățișată de soare
doarme o femeie. o alta.
n-o trezi, n-o trezi,
n-o trezi dacă
nu ai de gând să rămâi în nopțile
în care timpul și pereții se strâng
în jurul ei aruncând priviri sângeroase

n-o trezi, e pretențioasă.
are să-ți ceară
tot ce n-ai de dat altcuiva.
are
să îți arunce priviri calde, furișe
în timp ce se uită cum te îndepărtezi
gest cu gest, pas cu pas, clipă de clipă

o să te simți acasă
între coapsele ei,
între coastele ei, ochii
ei îți vor spune povestea
a tot ce-ați fi putut fi,
a lui cum era dacă,
în timp ce mâinile, oh, mâinile ei de copilă
o să-ți traseze pe pielea fragilă
hărțile prezentului nedescoperit încă
iar tu o să-ți îneci neputința
într-un ocean de vinovății, tărie și blestem

locul ei în lume l-a luat luptătoarea,
femeia cea blândă trebuie să doarmă,
în sfârșit
spasmele, lacrimile, golurile
au încetat să-i mai apese ființa.

luptătoarea asta nu vrea
să știe nimic despre nimeni.
nu vrea să mai fie vreodată a cuiva.
nu-i e
dor de îmbrățișări care s-o frângă,
de-o dragoste dincolo de cuvinte de mare,
sau de cuvinte dulci de citit
lângă o cafea amară, dimineața.
nu vrea s-o minți frumos, te vede
cum pleci de pe acum cu fiecare
alint, cu fiecare gest de iubire, cu fiecare minut de sinceritate cețoasă
spre alte brațe, alte bătăi de inimă,
spre altă casă.

două femei, un corp, o viață.
separarea se face pe secvențe,
pe roluri
pe oameni. nimic
nu-i dincolo de carnea cea aspră
și razele soarelui mort.
contextul
trăiește cu greu la suprafața lucrurilor

în loc de final, artificii anunță
îngropăciunea sub un fag de hotar
a tuturor promisiunilor nerostite,
a tuturor
fricilor călăuze spre-un nicăieri
unde nu e nici foc, nici geamăt,
nici plăceri, nici fericiri, nici dezastre, ci doar
un pustiu din care-au pierit
toată culoarea, patima și disperarea,
în numele liniștii depline și-a viitorului perfect
pe care n-a apucat să le trăiască
nimeni.

#epifanie

m-am intoxicat cândva cu viață.
nu știu când sau unde s-a întâmplat,
știu doar
că de la un timp îmi fuge prin vene
și-mi face bezele din când în când
pofta asta de a fi, de-a trăi.

uneori viața din mine mă face să fiu
o pisică.
leneșă, somnoroasă, cu capricii,
liberă doar când sunt legată de mâini,
când corpul meu întâlnește alt corp,
când mă plimb printre vicii,
femeie provocatoare în adormirea
bunei cuviințe printre cuvinte,
iar unii numesc asta feminitate.

lumea
e terenul meu de joacă,
bărbații
jucăriile din care am de ales.
“Deșertăciunea deșertăciunilor,
Totul e deșertăciune” îmi zic
oameni care citesc fără să înțeleagă
și așa e, da. totul e deșertăciune,
adică în van, adică degeaba
cu toată truda timpul, viața
continuă să curgă în aceeași direcție,
spre același fel de final, nu
încetinesc, nu se schimbă
indiferenți absoluți la orice formă de trudă.
deșertăciune, de ce mi te-ai arătat atât de clar?

#arhitecturi

‘te-aș fi iubit prin toate cotloanele’, mi-ai zis,
dar ușa de la intrare avea lacăt
iar eu n-am ajuns cu mâna la stiva de chei.
încet, pe vârfuri. pitică în țara uriașilor,
saga fără de capăt.

copilul din mine umblă prin lume,
scotocind lacom după uși, ferestre, detalii
de care să se mire
și holuri. mai ales holuri. știe el
că acolo se pun bazele oricărei povești
chiar dacă geamurile n-au vitralii

cândva, a avut pe mână Paradisul. nu era
tocmai după colț, dar avea
gust de cafea lăsată să se răcească
și ciocolată cu marțipan dimineața. lumini
de apusuri și dimineți leneșe filtrate
prin perdele de ace de pin. avea
texturi de cărbune și gresie, miros
de nerăbdare care le vrea pe toate, acum.
acum era singurul lui timp acceptat
paradisul
avea holuri ca niște vene pe care
se vedeau ca niște cicatrici urmele
de siluete ce i se imprimaseră în tranzit.
câte corpuri, atâtea povești
câte povești, atâtea pulsații de viață
paradisul
loc unde viața se-ntâmpla pur și simplu
fără să dea cuiva socoteală.

dar
viață era și-n afara lui,
într-o zi, locatarii
au fost anunțați că li se pregătea
ceva. izgonirea.
lăsați
să se-mprăștie înspre oriunde, ața
care legase oamenii-n buchet
se rupsese pe nesimțite

de atunci
e totul ecou pastelat
al vuietului familiar ce însoțea
arhitectura subversivă din paradis,
loc ce nu mai e reperabil via GPS
formată din povești, senzații, contraste

și poate că tu
chiar m-ai fi iubit
prin toate cotloanele,
lângă toate scările,
m-ai fi lipit de toate intrările,
dar
paradisul a durat cât un vis
iar azi nu știu
ce coordonare a făcut
să te regăsesc exact atunci
când nu mai știam cum e
să pot să-mi fie dor de tine,
om
vestigiu al nostalgiei după un
paradis niciodată al meu, balon de săpun.