A povesti, poveste, povestas

Intalnirea mea cu Povestasul s-a intamplat, deloc miraculos, in libraria de peste strada, acel loc miraculos unde caut cartile pe care mi le doresc sa le citesc, dar de care nu dau la anticaritul stradal din vecinatatea ei. Era soare si cald cand ne-am intalnit, eu si cartulia asta micuta, cu coperta interesanta si titlu atragator-enigmatic. ”Hm ! Numai buna de citit in drumurile lungi cu tramvaiul !” imi zic. Dar constat ca e asa, si nu-i tocmai asa cum mi se paruse mie initial. Romanul e atent mestesugit, cu acea atentie la detalii care-l face pe Llosa sa fie perceput drept un scriitor ”pretentios”. Naratiunea curge lin pe doua planuri diferite, creand un pod ciudat, dar pe care nu te poti abtine sa nu pasesti, intre Lima, cu jungla peruana si cu evenimentele politice ale perioadei anilor 60, si Florenta de unde naratorul (sau poate autorul ?- inca imi pun intrebarea asta) ne spune istoria devenirii unui povestas. Pentru ca, desi povestasul are, printre indieni, o valoare aproape sacra, povestasul lui Llosa e unul atat provenit, cat si autentic. E o poveste, la propriu, magica. O carte despre nevoia oamenilor de magic si povesti indiferent de societatea din care vin, o poveste despre marile mituri ale oamenilor si despre devenirea lor. O poveste care, la final, te face sa te intrebi cine e, de fapt, Povestasul. Pentru ca nu e doar un om- pentru indienii lui, era aducatorul de vesti despre restul comunitatii, de povesti vechi si noi, de barfe si cancanuri…adica elemente de care omul are nevoie si azi. E un roman micut, n-are tocmai dimensiunile unei carti ”serioase”, insa e acel tip de carte al carui final e oricum, dar nu previzibil si care, pana la final, te vrajeste. Te vrajeste, facandu-te in acelasi timp sa iti pui o sumedenie de intrebari. Recunosc ca l-am inceput in tramvai, si mai recunosc si ca o lunga perioada de timp l-am tot plimbat cu mine in geanta- nu imi doream atat de mult sa il termin, cat imi doream sa stiu ce se intampla cu povestasul, cine e naratorul- e el, oare, unul si-acelasi cu autorul? Mie uneia, asa imi place sa cred, dar trebuie sa admit si ca l-as intreba pe scriitor asta, sa fiu sigura ca nu bat campii. Ironic sau nu, l-am inceput in tramvai doar ca sa-l termin sub cires, la soare, in vatra satului, leaganul povestasilor autohtoni, intalniti de mine. Cat despre povestas, nu spun mai multe, doar ca finalul, dupa intreaga-i peripetie, te va surprinde radical, ca dupa sa-ti zici: ”Si, totusi, cum de nu m-am gandit la asta?” E o lectura usoara, mai greu e sa-ti revii dupa, sa revii in prezentul cu un infinit de povestasi de carton, care indruga vrute si nevrute, nemaistiind sa povesteasca de fapt asa cum se povesteste- simplu, din suflet si cu miez. Poate ca, devenind atat de rari, de asta au devenit oameni de succes cei care stiu cum sa spuna cu adevarat o poveste, cu dragoste de povesti si de a povesti: pentru ca, indiferent cat de evoluat sau de primitiv ar fi omul, are nevoie de povesti asa cum are nevoie de apa, hrana si soare.
Personal, o recomand ca lectura fie ca esti pasionat de literatura Americii de Sud, vrei o carte usurica sau doar iti plac povestile bune, pentru ca aici ai de toate. Ai o poveste buna, ”cu morala”, care se dezvaluie pe parcurs, o naratiune lina, care o face usor de citit, chiar daca e scrisa pe doua planuri, personaje usor de indragit, si multa America de Sud, cu contrastele-i specifice. Adica tot ce-ar fi nevoie pentru un roman pe care sa-l citesti de drag in vacanta, si la care sa meditezi in voie dupa.

Advertisements

Hai să ne dezvoltăm personal, baby!

Ginger-Rogers-and-Fred-Astaire-ginger-rogers-14574694-500-386.jpg

 

De niște ani buni sunt martora expansiunii unui fenomen pe cât de popular, pe atât de exhaustiv: dezvoltarea personală. Ce-nseamnă asta? Păi, cam orice ți-ai putea imagina- de la cursuri de parenting la cursuri de time-management, la cum să-ți descoperi femeia interioară, să devii bărbat alfa (că noi nu facem discriminare aici, clar?) și câte și mai câte. Toate mișto, toate interesante, toate utile…la prima vedere. Dar cine ești tu să vorbești despre dezvoltarea personală, fetițo? Ei, păi hai să vă povestesc, că știu că asta întrebați în sinea voastră, fără să vă vină și curajul necesar verbalizării ei; cel mult ridicați din sprânceană circumspecți.

Relația noastră datează de undeva din liceu, când m-am împrietenit cu câțiva apostoli adolescenți ai dezvoltării personale. Mi s-a părut o tâmpenie incompletă, dar foarte deștept ambalată, cam ca o muiere slută, dar care-a fost făcută, prin machiaj, haine și editare, vedetă de Instagram de la bun început. La vremea aia, n-aveam argumentele necesare să explic coerent de ce e doar o pojghiță de roz-unicorn, dar îmi iau revanșa acum, cinci ani și multe experiențe mai târziu.

Dezvoltarea personală e un concept în esență bun, dar, ca mai toate conceptele, aplicat prost. Am văzut mulți guru de dezvoltare personală cu un succes fabulos, care-ți explică cum să faci, ei bine…cam orice. Să te lași de fumat, să câștigi averi, să ai corpul de vis, să seduci irevocabil tot ce mișcă sub soare… De multe ori, același ins te învață toate astea. Plus clasicele public speaking și time management. Că, deh, ne adresăm unui public educat, doar, nu? Păi…da, dar vezi tu, ăia care vă învață toate treburile astea, o fac în neștiință de cauză. Ceea ce e normal, fiindcă ei n-au, la origini, treabă cu sănătatea mintală. Sunt absolvenți de Politehnică, Jurnalism, Comunicare sau mai știu eu ce. Toate domenii foarte mișto, dacă oamenii s-ar mărgini să țină training-uri de nișă, pe ce știu ei mai bine- că e web design, tehnici de redactare sau strategii de comunicare on-line, sau orice altceva la care se pricep. Dar oamenii vin să te învețe pe tine să renunți la țigări după un exemplu personal și încă vreo două-trei selectate atent, astfel încât să li se confirme teoria. Că așa se face treaba. Practic, însă, băieții vă cam fac de bani. De ce?

Pentru că ei tratează un simptom, nu o cauză. Dacă eu, marele trainer, coach, sau ce titulatură o mai fi acum la modă, te fac pe tine, fumător compulsiv, să înlocuiești fumatul compulsiv cu spălatul pe mâini de douăzeci de ori pe zi, nu se cheamă că te-am făcut să renunți la fumat. Se cheamă că, pe o fundație cu iz potențial patogen, în cazul de față una obsesiv-compulsivă, eu ți-am înlocuit un simptom, o modalitate de expresie a acestor tendințe considerată de societate ca dăunătoare, cu una considerată dezirabilă. Dar fundamentul e tot acolo, problema de bază n-a dispărut niciunde. Și nici n-ar avea cum.

Pentru că dezvoltarea personală nu poate ține loc de terapie. N-are cum să fie rezolvată o problemă comportamentală prin 2 cărți, 3 conferințe și-un workshop. Astea-s de suprafață, sunt pentru…nu, nu-s nici măcar pentru probleme, sunt pentru oameni care cred că au o problemă cu, un fel de pastilă placebo, dar la nivel psihic. Problema aia poate să nici nu existe, de facto, dacă ție ți se pare că ea există, atunci există și minim un prestator de servicii de dezvoltare personală care să ți-o elimine și să te lase să te bucuri după în voie de viață. Și, chiar de-ar vrea, chiar de-ar vrea coach-ul în cauză, nu poate să meargă în profunzimea problemei. N-are ceea ce în spațiul anglofil se cheamă know-how, sau cunoașterea de specialitate necesară nici măcar pentru a discerne cauzele care le-ar intra sub incidență, de cele care au nevoie de ajutor specializat.

Dar nu pot nici blama oamenii care devin adepți. Nu-s informați. Încă mai cred basmul La psiholog merg doar nebunii și se poartă în consecință. Adică încearcă să se trateze singuri, de probleme pe care ei le văd, dar cărora nu le văd și cauzele, cu ajutorul unor cărți și seminarii ținute, majoritatea lor, de oameni cel puțin la fel de neavizați. Orbul care-l conduce pe orb, cum spun americanii, mari iubitori de dezvoltare ei înșiși. Dezvoltarea personală aia reală impică investiție mare. Investiție de timp, bani, capital emoțional. Înseamnă renunțarea la prejudecăți și demararea unui proces de reparații și control al pagubelor. Mers la terapeut, când simți că ai o problemă de rezolvat, nu să faci, după cum te taie capul, experimente pe propria persoană și să te razemi de fundătura spre care-ai mers atât de vesel, ferm convins că stai pe culmile gloriei. Asta e dezvoltarea personală reală, sau, cum le place lor să zică, autentică.

De fapt și de drept, dezvoltarea personală pe care-o știm noi, cu iz de cultură organizațională, nu-i decât expresia unei abordări ce-n economie e cunoscută drept Teoria Alegerii Raționale- când indivizii au de ales între o variantă A și o variantă B, vor alege în conformitate cu principiul simplu al maximizării utilității. Adică vor alege varianta care le aduce cele mai multe beneficii în cel mai scurt timp. Vor alege rațional. Dar TAR este și ea, alături de dezvoltarea personală. o simplă fațetă, la rândul său, a utilitarismului. Știm toți că ideea de bază a tuturor sloganurilor de dezvoltare personală îl conține pe TU. Tu ești responsabil de ce se întâmplă în viața ta, tu ai puterea să-ți schimbi viața, tu faci și dregi. Dar tu și numai tu. Societatea, cultura în care te-ai născut, nivelul de educație, contextul geopolitic în care trăiești, precum și alte variabile mari, pe care nu le voi enumera aici, n-au nici o treabă. Noooo, ferească Hristos! Tu ești mă singurul responsabil de viața și devenirea ta. Ori ăsta, dragilor, e un mare pericol ce ne paște.