#fractal

razele soarelui,
singurele care-mi mai mângâie fața.
aduceri aminte parcă
din altă viață, din viața altcuiva.
lipsă. împărțire care a dat cu irațional.

caut. știu pe cine,
dar nu știu unde. de fapt
nu știu dacă
o s-o mai găsesc vreodată
știu doar că
a existat. că am trăit-o.

pielii mele îi e dor de tine
știu că n-ajută la nimic,
dar încă își aduce aminte
că o iubeai, cum o iubeai.
cu ochii, cu degetele, cu buzele,
cu tot corpul, cu tot cel care
erai.

mi-ai aprins candelabre în privire
și am rămas să mă divid la nesfârșit,
pe un drum care nu știu
unde poate duce. lumină
când în jurul meu e întuneric,
dar nu e binecuvântare, nu-i
ceva despre care eu
să spun cuvinte.

luminez pentru cei din jurul meu
când e întuneric pentru toți,
dar nu e lumina din mine,
ci focul care mă forjează
când nu mă distruge lent
pe dinăuntru.

umblu pe un drum despre care
nu știu unde mă va duce.
am închis ușile de dădeau spre înăuntru
și umblu. caut.
m-am pierdut de umbra mea,
sunt străină de mine și m’afund.
merg pe drumul meu, dar nu știu unde duce.

știu că focul meu se vede numai
dinafară, cenușa
lui mă ține trează săptămâni,
amintirea aduce ploi
de lacrimi, vinovăție și neuitare
e joi. și doare tot mai tare…

și mai știu
că o să citești asta.
că o să zâmbești, așa cum o făceai cândva
și o să treci peste. o zi ca oricare alta.
la fel cum știu că am obosit s’aștept ceva
ce nu mi-e dat să vină.

tu ai plecat, eu am rămas
să mă descurc cu pierderea,
fractal
al unei galaxii în continuă ardere,
atom
al unei exasperări interioare
vecină cu disperarea
autodistrugerea nu mai e demult
la modă pe aici. efectul
s-a dovedit ca apa de ploaie pentru
ținutul iernii nucleare.

inutil. aștept
să nu mai doară,
să pleci din
interiorul meu. să am
nopți ale mele, cu dimineți
care să nu-mi spună după starea de pâclă
că te-am visat. iar.

aștept
ca pielea mea să te uite
iar eu să nu mai merg pe drumuri
pe care nu știu ce caut.
trebuie
să mă sinucid.

să omor partea din mine
care te caută, pe care
o dori și azi ca atunci.
acea parte din ce sunt
care se uită noaptea la cer
și-n loc de stele
se vede pe ea cu tine, privind spre ele,
împletindu-vă degetele
și tăcând de parcă ați avea o veșnicie
care v’așteaptă undeva, numai a voastră.
trebuie să mor, să pot uita de tine…

Fara raspuns

E teama, ura, grija ce vine

Si parca nu s-ar mai sfarsi,

Stii bine cat de putine-mi mai raman fara tine,

Iar viata insasi pare un complot

 

Fara raspuns au ramas invocarile

Amintirii pierdute, ceas de ceas

Si astazi tot ce mi-a ramas

E doar o umbra despuiata pe-un perete si..atat.

 

De-as fi eu sacru, tu ai fi

Profanul dulce, fara de-ndoiala,

Insa la cat ai tu de mers

Din mine pan’ la cer,

S-ar naste alte stele, gri spoiala

De var, cu jar si aburi, dulce nebunie!

 

Doi trandafiri nauciti de bruma

Ce cade din destul peste ei, de veacuri,

Isi duc viata ca pe arcuri,

Expunandu-si cu relaxare

Cicatricile la soare

 

Tot ei au ramas

Singurul fel de viata

Din locul asta blestemat,

Ce-i plin de pietre, invadat

De praf si urlete si vaiet

Azi..sfarsit.

 

Numai urletul de caine

Se aude azi mergand pe dalele de piatra

Din praf doar cruci s-au mai cladit

Si-are sa vada lumea toata

Ca poti muri chiar daca n-ai trait

 

Amurgul asta pare sfant,

La fel ca ceata care vine

Dusa de fumul tare de tigara,

Nu e minut sa nu gandesc la tine.

 

 

 

 

Ieri ma gandeam prin ochii tai,

Azi vad deja un alt lung univers

Ce ma asteapta dupa coltul zgrunturos al cladirii,

Desi simt prin toti porii nevoia nemuririi

 

Doar prin tine

Pot infrunta aievea gerul, cu scancete de pui,

Si de raman al nimanui

Ce s-ar fi copt candva

Ramane bloc de gheata, mort ca stanca

Din care oameni vii faceau dantele aspre, calde.

 

Sunt multe care zac fara raspuns,

Intrebari sute mor in arhive negre

De suflet incomod, intunecos,

Scrisori pagane, vise profanate

De ale sufletului coridoare

Lungi si gri fantasme

Ce-ti infioara, iti distrug cupola

Fragila de sperante; nu-i ca-n basme.

 

Si-s soapte grele ce rasuna lin

A pecete si resemnare, a sentinta,

De te opresti in loc sa le asculti

Vezi doar sa nu distrug-a ta fiinta

 

Zi dupa zi, incet si greu se duce,

Iar azi te-ntrebi daca pacate au raspuns.

Prin ceata vremii ce s-a scurs

Nu simt c-ar fi vreo certitudine in spate

 

Amaruri dulci te-mbata azi,

Cand eu te simt usor tot mai departe.

Chiar de ti-as mai simti prin pori absenta

As incerca, cumva speriata, rezistenta,

O monotona, trista distantare

Cu miasma de lamai, exorcizare

Ce duce la cutremurarea

Si abolirea demonului din tine

 

Traiesti, respiri, visezi si zbori spre nemurire

Pe aripi de culori, simtindu-l pe “Mai Bine”,

Acel explorator timid ce locuia intine

Cu drumul fiintarii lui un semn de intrebare

Pe dupa labirintul verbului, ce-i oare,

 

 

O fi vreo gaura mai mare

Sau o simpla cutie cu soare

Aruncata la-ntamplare

Pe fereastra cu minuni?

Ce sa-ntrebi si cui sa-i spui…