uși trântite. glasuri. același zid de sentiment și sentimentalisme. o frază, nouă cuvinte. ruptura crește, și tot crește, și crește.
între noi s-a așternut iarna, femei fiecare înfruntând propriul crepuscul. patru litere cât o condamnare, presiunea de a alege: viața ta sau datoria?
neputința crește la sân falii tot mai mari, mai crude, mai de necuprins. fiecare plâns înăbușit, vorbă reținută se-așterne literă pe certificatul constatator al decesului legăturilor afective.
revendicările păstrate pentru sine opresc orice posibilă reconciliere. conflictul erodează tăcut, conștiincios apropierea dintre elevă și maestre.
oboseala de după plâns adâncește prăpastia-n care aluneci singură alege-te, dacă poți. cine poate trăi, în locul tău, de două ori?
uși trântite. glasuri. același zid de sentiment și sentimentalisme. o frază, nouă cuvinte. ruptura crește, și tot crește, și crește.
între noi s-a așternut iarna, femei fiecare înfruntând propriul crepuscul. patru litere cât o condamnare, presiunea de a alege: viața ta sau datoria?
neputința crește la sân falii tot mai mari, mai crude, mai de necuprins. fiecare plâns înăbușit, vorbă reținută se-așterne literă pe certificatul constatator al decesului legăturilor afective.
revendicările păstrate pentru sine opresc orice posibilă reconciliere. conflictul erodează tăcut, conștiincios apropierea dintre elevă și maestre.
oboseala de după plâns adâncește prăpastia-n care aluneci singură alege-te, dacă poți. cine poate trăi, în locul tău, de două ori?
razele soarelui, singurele care-mi mai mângâie fața. aduceri aminte parcă din altă viață, din viața altcuiva. lipsă. împărțire care a dat cu irațional.
caut. știu pe cine, dar nu știu unde. de fapt nu știu dacă o s-o mai găsesc vreodată știu doar că a existat. că am trăit-o.
pielii mele îi e dor de tine știu că n-ajută la nimic, dar încă își aduce aminte că o iubeai, cum o iubeai. cu ochii, cu degetele, cu buzele, cu tot corpul, cu tot cel care erai.
mi-ai aprins candelabre în privire și am rămas să mă divid la nesfârșit, pe un drum care nu știu unde poate duce. lumină când în jurul meu e întuneric, dar nu e binecuvântare, nu-i ceva despre care eu să spun cuvinte.
luminez pentru cei din jurul meu când e întuneric pentru toți, dar nu e lumina din mine, ci focul care mă forjează când nu mă distruge lent pe dinăuntru.
umblu pe un drum despre care nu știu unde mă va duce. am închis ușile de dădeau spre înăuntru și umblu. caut. m-am pierdut de umbra mea, sunt străină de mine și m’afund. merg pe drumul meu, dar nu știu unde duce.
știu că focul meu se vede numai dinafară, cenușa lui mă ține trează săptămâni, amintirea aduce ploi de lacrimi, vinovăție și neuitare e joi. și doare tot mai tare…
și mai știu că o să citești asta. că o să zâmbești, așa cum o făceai cândva și o să treci peste. o zi ca oricare alta. la fel cum știu că am obosit s’aștept ceva ce nu mi-e dat să vină.
tu ai plecat, eu am rămas să mă descurc cu pierderea, fractal al unei galaxii în continuă ardere, atom al unei exasperări interioare vecină cu disperarea autodistrugerea nu mai e demult la modă pe aici. efectul s-a dovedit ca apa de ploaie pentru ținutul iernii nucleare.
inutil. aștept să nu mai doară, să pleci din interiorul meu. să am nopți ale mele, cu dimineți care să nu-mi spună după starea de pâclă că te-am visat. iar.
aștept ca pielea mea să te uite iar eu să nu mai merg pe drumuri pe care nu știu ce caut. trebuie să mă sinucid.
să omor partea din mine care te caută, pe care o dori și azi ca atunci. acea parte din ce sunt care se uită noaptea la cer și-n loc de stele se vede pe ea cu tine, privind spre ele, împletindu-vă degetele și tăcând de parcă ați avea o veșnicie care v’așteaptă undeva, numai a voastră. trebuie să mor, să pot uita de tine…
Lumea Lucretiei 