am fost odată ca niciodată…
a fost cândva un timp
când m-am sfâșiat în mai multe
părți relativ simetrice,
dar astea n-ar trebui să se spună
la început de poveste, nu, asta nu.
am fost odată ca niciodată,
atât de demult de parcă nici n-am fost
și atât de recent de parc-aș fi, încă,
Lucy.
și știi, chiar îmi plăcea
de cea care-ajunsesem. de
cea care se privea-n oglindă și
te auzea ca prin ceață vorbindu-i;
de cea care-ți lăsa apusuri
ca-ntr-un ritual șamanic,
de Lucy care se uita peste blocurile
ce-i stăteau zid la ferestre,
care ofta așteptând să răspunzi,
care nu voia decât să-ți pese.
doar că vremea s-a scurs, iar
azi Lucy a ajuns o umbră din trecutul ce se țese.
azi Lucy nu mai e,
s-a dizolvat în timp
cum se dizolvă sodiul în clor
și sentimentele-n uitare;
s-a rătăcit într-un hățiș
de ”ce-ar fost de-o iubeai și tu?”,
de atacuri de panică nemărturisite,
de tot ce ai binevoit în timp să-i lași
a fost o poveste frumoasă,
cu mama zmeilor și balaurul cu 7 capete
în roluri de Romeo și Julieta,
cu o ea și-un el la fel de instabili,
și totuși diferiți fundamental, ajungând la
a deveni opuși clar li diametral-
o ruptură la fel de naturală ca ploaia.
dacă ai ști că apusul a rămas
mătrăguna de fiecare zi, ”al vostru,”
că ea a luat noaptea cu singurătatea
aspră și grea ce-nlocuiește acum
atacurile de panică luate drept artificii,
că deși povestea s-a scris și ușa s-a-nchis,
încă are nopți când așteaptă să deschizi
tu ușa și Cutia Pandorei,
să-i spui ceva, deși…
știe că n-ar mai crede o iotă,
că ți-ar arunca-n ochi
o fericire simulată perfect
și dozată fix să te pună pe gânduri,
să crezi c-a trecut peste. că-i e bine,
deși fericirea aia e-nchiriată.
să se răzbune și să-ți urle mut în față:
”uite-mă, sunt bine, ce mai vrei?”
dar până atunci
Lucy stă cuminte-n viața ei,
a celei ce-ncearcă s-o ascundă cumva,
în vreun cufăr, undeva, măcar
pân-apucă să-și lingă în voie
rănile pe care cineva, cândva, nici n-a știut că i le face.
și stă fără regrete, că mama zmeilor
încă n-a murit, era nevoie
de ea să reziste-n poveste, măcar
cât să compenseze sufletul care nu mai este;
tu ai fost pe ceru-i fără nori
un fulger ce-a făcut cât o mie de sori,
un fugar a cărui lipsă o făcea să ofteze-n zori,
un capitol care nu știai c-o s-o dori,
nici că durerea-i nu va mai trece cu apusuri și flori,
că Lucy e oarbă, nu mai vede culori,
că poveștile-s singurul loc din lume în care nu mori.
de-acum, mă-ntreb, încotro mai zbori?
Lumea Lucretiei 