Satul, Triada lui Lefebvre și Bucureștiul contemporan

 

Era o seară de toamnă leneșă, cu oameni ieșiți de vorbă la porți, cât să dezbată ce s-a mai întâmplat peste zi. Orice om care-a avut vreo formă de contact direct cu satul știe că ăsta e unul din cele mai importante momente din zi: dimineața, când se strâng oamenii la pâine și, dacă-i primăvară până spre toamnă, la trimis vitele la păscut, și seara, când se strâng fie de vorbă după o zi de muncă, fie să aștepte vitele, momentele de respiro și, în același timp, de apogeu al bursei știrilor locale. Stând de vorbă, se ajunge și la ceea ce era subiectul zilei- un om se eliberase din închisoare și revenise acasă, printre ai lui. Atunci, am realizat o treabă, poate printre cele mai importante de până acum. Am avut revelația unei memorii diferite sat-oraș.

S-a vorbit mult despre spațiile memoriei, și e firesc. Cu greu ține omul de azi minte ceva abstract, lipsit de concretețea dată de timp și de spațiu. Diferența ce-apare aici între sat și oraș e cea de formă, nu de fond. De formă a manifestării memoriei, mai precis. Dacă în oraș există spații foarte clar delimitate care aparțin unei perioade istorice, sau care au o anumită încărcătură, în sat, tendința asta se eludează. De ce? Pentru că, pentru sătean, satul lui a fost acolo dintotdeauna, e ceva peren, ca o buruiană încăpățânată care-a existat cu mult înainte de el, și care-o să rămână tot acolo, în mare parte așa cum e și-acum. Dacă în oraș memoria e mai mult despre locul unde, odată introdusă-n sat, ea devine despre mai ții minte când. Și, pe fundalul concursului Miss/Mister Balcon organizat de primăria generală, mă gândeam la București și memoria lui de oraș bătrân, care-a văzut multe.

Din punctul meu de vedere, Bucureștiul este un oraș complex de analizat. Spun asta deoarece modul în care este perceput este adesea unul al contrariilor, oamenii fie iubind orașul, fie detestându-l. E un oraș divers, cu multe straturi identitare și multe influențe ce se pot ghici la o plimbare prin centrul său. Este un oraș de confluență între tradițe și modernitate, orientalism și occidentalism, sărăcie și bogăție, așa cum mulți dintre vesticii veniți la București înainte de instaurarea regimului comunist au povestit ulterior. Eu una, drept vorbind, nici nu mi l-aș putea portretiza altfel decât ca pe un mare și complex mozaic: de tendințe vestimentare, de accente și limbi vorbite, de obiceiuri…e, dacă vrei, un oraș-ceapă, un oraș cu muuuulte straturi ce se-mbină armonios.

De asta este foarte dificilă raportarea la București ca la un spațiu trăit, sau cel puțin nu în sensul în care înțelege Lefebvre noțiunea aceasta. Spun asta deoarece Bucureștiul nu a apărut la comanda unui prinț sau dintr-un moft, iar de ar fi fost așa, persoana ce-a gândit orașul utopic București, contextul în care-a făcut-o, precum și raționamentul din spatele ideii sunt nereperabile temporal, pierzându-se în zona miturilor (vezi legenda întemeietorului Bucur ciobanul.) Ce știm despre București este faptul că, la origini, este un târg apărut datorită oportunității geografice (se afla într-o zonă tranzitată a Bărăganului.) Ulterior, acesta a crescut în mod radiar, această creștere fiind consecința directă a prosperității economice a târgului și a creșterii sale demografice. Astfel cred că se explică diversitatea de stiluri și împărțirea zonelor după specific (de exemplu, în zona Timpuri Noi-Nerva Traian sunt foarte multe afaceri și restaurante cu specific turcesc, lucru ce te duce cu gândul la faptul că acesta este ”cartierul turcesc” din București.)

Dacă vorbim despre conceperea acestui oraș, o putem face la nivel de stiluri- dacă inițial se remarcă apariția stilurilor de inspirație vestică, cel francez cu precădere, precum și clădiri inspirate din curentele arhitecturale importante, ulterior apariției comunismului putem vorbi despre o imixtiune a politicului în zona de urbanism, fapt concretizat prin preluarea ideilor despre ”cum ar trebui să fie un  oraș” pe filieră estică. Orașul este unul gândit ca funcțional, nu neapărat estetic (vezi blocurile comuniste și lipsa spațiilor verzi,) cu o imagine cât mai uniformă, care punea accent pe confortul locatarilor și utilitatea spațiilor în detrimentul esteticului. Astăzi se poate vedea o tendință de a reconcilia vechiul cu noul, de a atribui clădirilor vechi destinații noi (exemple elocvente mi se par Cărturești Verona și Cărturești Carusel,) o tendință cu două sensuri- atât de recuperare a memoriei, cât și de aliniere la standardele europene (ilustrată elocvent de reabilitarea blocurilor.) Și asta îl face, zic eu, să fie special. Că n-a rămas prizonierul unui singur stil și-a unei singure ere, ci a fost nevoit să se adapteze din mers vremurilor trăite. Adaptare a cărei urme (sau să le zic sechele?) sunt vizibile, pentru cine se uită, și-acum.

Concluzionând, pot spune că Bucureștiul este un oraș-mozaic ce s-a dezvoltat spontan, lucru vizibil cu ochiul liber chiar și astăzi, iar despre triada lui Henri Lefebvre, că este lacunară. O consider lacunară deoarce neglijează dimensiunea unei temporalități urbane, a unui trecut. Ori asta nu face decât să dezumanizeze orice oraș, umanitatea sa fiind legată indisolubil de modul în care alege să păstreze contactul cu timpul trecut al ființei sale, cu istoriile sale macro, oficiale, dar și cu cele micro, istorii intime și jucăușe. Practic, orașul văzut din acest unghi are o singură dimensiune, cea spațială, viața urbană desfășurându-se într-un prezent abstract și continuu, iar momentul în care a început să ia ființă orașul respectiv neputând fi întotdeauna separat istoricește de dimensiunea mitologică. Acest lucru predispune la o înțelegere confuză a elementelor triadei, întrucât percepția ține de subiectivismul individual, noțiunea de spațiu trăit, de cea de istoric al locului, iar noțiunea de spațiu conceput, de cea de spațiu trăit menționată anterior.

Astfel, pentru o bună înțelegere a acestor elemente, consider vitală menționarea, chiar și în treacăt, a importanței cunoașterii contextului originar ce-a favorizat apariția ideii în cauză, în caz contrar discuția purtându-se doar la nivel abstract, teoretic, atemporal.

Dar, de pe podul din sat, ajung și la concluzia, poate mai neașteptată, că atunci când vorbim despre memorie, nimic nu e simplu pe lumea asta. Și, la fel, nimic nu e complicat. Pentru că sunt atât de diferite, nu poți să compari memoria bazată pe timp, genealogii, povești și oralitate a satului, unde reperele spațiale există doar în contexte mai ample, ca părți ale unei povești- că doar toate alea trebuie să se întâmple undeva, nu?- cu memoria atât de geografică, de spațială, a orașelor. Sunt diferite, și e bine că-i așa, căci sunt diferențe naturale, dictate de însăși esența și spiritul lor. Păi cum ar fi, într-un oraș ca Bucureștiul, să ai reper blocul în fața căruia se bătu Gheorghe al lu’ Marin al popii cu vărul de-al treilea al ăleia de era măritată cu poștașul când eram io mic, iar într-un sătuc oarecare să ai reper Bulevardul Decebal. Zi și tu, nu-i așa că sună de-a dreptul incoerent, distopic? Că prima reacție ar fi tu știi despre ce vorbești acolo? Păi, în cazul ăsta, înseamnă că nu schimbarea din temelii ar fi soluția, ci, mai degrabă, atât de obișnuitul deja amestec. Să ai bulevardul, clar și imuabil, dar să ai și povestea lui, poveste care nici nu poate, nici nu e musai să fie la fel de imuabilă. Să ai satul, cu genealogia lui încâlcită și vanitoasă, care mustăcește atunci când se repovestește a mia oară, dar și cu reperele fizice clare. Să facem, adică, spațiile după chipul și asemănarea celor pe care-i deservesc: libere, imperfecte, umane și, cel mai adesea, discordante. Dar de pe podul din vecini, cu apusul lui blând și poveștile multe la care-a asistat, totul pare mai simplu. Inclusiv asta. Sau poate chiar e? Asta n-am de unde mai ști…

 

Mini-me? Nu, merci!

 

Umbla o vorbă în copilăria mea, cum că timpul ar schimba oamenii. Nu pricepeam eu prea clar cum anume îi schimbă (eram prea ocupată să cred că îi ia și îi înlocuiește cu alții noi pe atunci), dar am zis că o fi. Între timp, am ajuns la stadiul în care spun că ei au avut dreptate. Mai nou, am descoperit că-mi place să merg în malluri. Nu ca să-mi iau ultima pereche de pantofi apărută, ci să mă plimb și să observ lucruri, dar mai ales curente sociale și oameni. Iar ce văd, de la o vreme, mă cam sperie. Mereu am zis că dacă vrei să vezi încotro se îndreaptă pe bune o societate, trebuie să te uiți la ce poartă. La ofertele din care are de ales. La materiale, texturi, printuri, culori, combinații. Ce e cel mai frecvent, care e pattern-ul dominant. Ce e pentru cei mulți ca accesibilitate financiară și ce e doar pentru câțiva. Și, poate cel mai important, care-s canoanele de dezirabilitate impuse de industria modei societății respective. Mă uit, mă mir și mă îngrijorez. Și, evident, încerc să înțeleg pe cât posibil…

Am luat-o cu începutul, diferențele dintre hainele pentru bărbați și cele pentru femei. Dintre tricouri, mai exact. N-am putut să trec peste faptul că, în majoritatea cazurilor, la fete e greu să găsești, în majoritatea cazurilor, un tricou fără pasteluri ce tind spre washed, mesaje tâmpite cum ar fi HEY! sau LOVE LIFE, paiete, cristale, print floral. Eventual, toate în aceeași piesă vestimentară. Dacă te uiți în tabăra cealaltă, treaba e mai simplă- câteva tricouri cu echipe de sport, tricouri cu desene sau uni, în culori diferite. Nimic extraordinar, nimic excesiv, nimic ”special”. Dar ăsta a fost, se pare, preludiul pentru ce-avea să urmeze.

Trec la un moment dat pe lângă un magazin cu haine pentru copii, situat undeva în centrul Bucureștiului. În centrul centrului, cum s-ar zice. Chiar dacă nu sunt copil și nici n-am în familie, nu rezist tentației de a arunca o privire scrutătoare prin vitrina perfect limpede. Pe moment, n-am realizat prea multe din ce-am văzut, dar la maxim un minut distanță, probabil când creierul a procesat informațiile, ei bine…m-am speriat, nu zic că nu. Erau, pe lângă hainele ce arătau a uniforme școlare și care erau, deci, plauzibile, și alte haine, care nu beneficiau de prezumția asta a rostului. Costume în două tonuri pentru băieței de cel mult 8 ani, cu două rânduri de nasturi, călcate la dungă, cu vestă, sacou, batistă…

Spre zona de fete n-am avut curaj să mă uit, recunosc, fiind deja destul de speriată de ce văzusem anterior prin alte părți, mult mai puțin culte sau selecte ale orașului decât cea în care mă aflam la momentul respectiv. Sclipici, volane muuulte, pasteluri, floricele…aveam întrucâtva o idee despre cât sunt de glamourizați cei mici. E, de niște, ani bun în vogă un trend ce mă intrigă și mă sperie în egală măsură: mini-me. Copii ce sunt îmbrăcați la fel cu părinții și care adună mii de like-uri pe rețelele sociale, câștigând astfel aprobarea din partea societății. Astfel, dacă într-o seară, la o nuntă, să zicem, o pitică de 5 ani are o rochie de gală identică cu a mamei, părul aranjat la fel, nu va părea o monstruozitate, nici măcar revoltător, ci va fi mica vedetă a serii, mica pasionată de modă, ”Vaaaai, cât de drăguț!” sau, cum se zice mai nou, goals. Adică ceva ce se dorește a fi atins. Și hai să zicem că la un copil de 8-10 ani poți să-nțelegi că ”așa a vrut el să se îmbrace,” toți aveam micile noastre obsesii vestimentare pe atunci ce intrau la ”Că așa vreau eu!”, nu e o dramă. Partea tristă a poveștii mi se pare că e tendința de-a ne juca dress-up games cu copiii când ei sunt mici, mult prea mici ca să priceapă sau să știe dacă vor sau nu asta. Că unei fetițe de câțiva anișori o să i se pară mereu amuzant să arate ca mami, și dacă mami o să îi facă rochițe la fel cu ale sale ca să nu i le mai ia pe ale ei din dulap, nu va spune că nu vrea. Evident că va vrea, i se pare o joacă.

De asta singurii vinovați mi se par adulții, care uită să-i mai trateze pe cei mici ca pe niște copii, ci îi tratează ca pe niște prelungiri ale propriilor persoane. Oare ce se-ntâmplă dacă mami și tati au vederi diferite, estetic vorbind? Cumva, am aterizat, fără să fie prea clar și procesul prin care s-a întâmplat, în plină vârstă de aur a unei societăți patologice. O societate narcisică, ce-și modelează micii indivizi după idealurile sale obsedante.

Ce am încercat eu să înțeleg, și asta chiar că nu mi-a ieșit de nici un fel, e cum se joacă cei mici îmbrăcați așa. Adică, se mai joacă măcar? Unii cu alții, zic, nu pe telefoane! Că noi ne jucam și la evenimente din astea pompoase. De-a ce? Păi, găseam noi, nici nu era greu, că-n bermude și cămașă sau rochițe ușoare, care nu cântăresc doar ele câteva kg și care nu ne țineau bățoși, eram copii liberi, egali și fericiți. Ăsta e un trend pe care mi-ar plăcea să-l văd popular- cel al copiilor lăsați să fie copii. Cu mofturi, cu toane, spontani, cu haine care să nu le înfrâneze atââât de necesara libertate de mișcare. Fără obligația socială de a fi fashion. Obsesia asta a trendurilor o să-i bântuie oricum mulți ani în viață, hai să facem un trend din a-i lăsa să fie cum sunt, deocamdată. Și da, asta înseamnă că vor face alegeri vestimentare cel puțin îndoielnice, iraționale și ilogice după mintea ta de părinte. După mintea lui, aia e ce trebuie și exact așa vrea să fie. De ce? Păi, nu știe prea clar, așa-i place lui. Că tu ca părinte trebuie să ai discernământ și să nu îi aprobi chiar orice moft, e una. Dar să-l transformi în miniatura ta vestimentară, în păpușica de acasă, ei, asta intră deja în sfera sinistrului.

Că aici mi se pare că e toată buba, în faptul că niște adulți imaturi aleg să maturizeze nepotrivit niște copii doar ca să se simtă validați. E trist, sinistru și rece, oricâtă legitimitate socială ar avea. Practic, le furăm copilăria lor lejeră, liberă în mare parte de constrângeri sociale, și o înlocuim cu bucăți de maturitate, toate astea în timp ce noi ne regretăm ipocrit copilăriile proprii. Și îi mai convingem că le și place, că e și bine, pe deasupra!

Pescărușul Jonathan Livingston. o poveste

Ne-am întâlnit întâmplător în Cora, într-o zi de primăvară târzie. Să fi fost mai? Eu, chiar dacă eram, teoretic, extrem de ocupată cu licența, sesiunea și alte derivate, simțeam totuși nevoia de a citi ”ceva bun”. Ce, nu-mi era clar. O văd în raft, micuță și albastră, o iau în mână și mă pun, circumspectă, pe răsfoit. Avea chiar și poze! ”Trebuie s-o citesc,” îmi zic, ”să văd ce e de capul ei!” Zis și făcut.

Carte cu poze, personajul-vedetă un pescăruș…părea nici mai mult, nici mai puțin de-o carte bună de citit în RATB, o povestioară drăgălașă. Nici n-am văzut ce m-a pălit!

Surpriza a fost una totală și ireversibilă. În fața mea stătea o capodoperă cu greutate, nu o poveste de copii! O metaforă cap-coadă, care-ți arată, pas cu pas, ce-nseamnă să fii altfel. Pentru că asta e povestea pescărușului- povestea oricărui outsider devenit legendă. Nu e o carte cu un gen anume- e filosofie, e poveste, e motivațională…ce vrei tu să fie, aia e! Dar mai presus de toate, e aerată. Pur și simplu nu-i simți densitatea, povestea curge ușor în timp ce tu te gândești așa, într-un colț de minte, cum ar fi dac-ai fi tu pescărușul îndrăgostit de zbor ca de cea mai frumoasă treabă din lume. E acel gen de carte rară care te face să-ți pui întrebări, să te gândești dacă ești măcar pe jumătate la fel de pasionat de ceea ce faci pe cât e pescărușul de zborul său.

Te-nvață despre empatie, și pe bună dreptate: cum să nu-i trântești un ”Ce pescăruși proști!” când, revenit în comunitatea ce-l expulzase din cauza iubirii lui pentru arta de a zbura, nu e crezut de nimeni că e Jonathan? N-o să vă spun și ce anume i-a făcut să nu îl creadă pe cuvânt, rămâne de datoria voastră să citiți și să aflați.

Dacă ar fi să reduc toată cartea la un cuvânt, ar fi pasiune. Nu pasiunea organică, cu tente carnale,  nici cea îndelung predicată de toată suflarea motivațională, ci pasiune și-atât. Pasiunea sinceră pentru ceea ce știi că e pentru tine. Abia asta face din pescăruș un adevărat erou, iar din epopeea sa subțirică și cu poze, lectura perfectă pentru zilele în care ți se pare că până și respiratul e prea greu de realizat. Pentru că toți avem nevoie, din când în când, de-o carte ludică, ce ne duce înapoi la vremea când puteam totul, în timp ce ne oferă cele mai prețioase învățăminte ale sale.