Ieftin, scump și subiectiv

Fericirea are atâtea chipuri, câți oameni. Nu e ceva ce ai, e doar ceva ce ești. Și cu toate astea, e un efect. Pentru că sunt, pe lume, lucruri care te fac fericit. Și lucrurile astea pot fi oricare. Oricât de simple sau de complexe. De ieftine sau de scumpe. Fericirea e personală și singulară. Nu în sensul că nu ar avea egal, ci că e trăită, de fiecare, altfel. Cum știe, cum poate, cum se pricepe și cum a-nvățat. Mai ales cum a învățat.
Cumva, fericirea vine din sinceritate. Cu tine și cu Celălalt. Dar mai ales cu tine. Și implică limite. Și asumarea lor. Tot ea cere libertate. Libertatea pe care ți-o dai când ești tu, așa cum te cunoști că ești, și cu ceilalți, nu doar cu acei câțiva.
Limitele fericirii sunt acolo unde începe etichetarea. Nu cred că vreun om are dreptul să pună etichete pe bucuriile altuia. Chiar dacă acel altul le împarte cu el. Pe de altă parte, așa știi că oamenii ăia nu sunt oamenii tăi- îți judecă bucuriile, în loc să te lase să le trăiești. Ori, câtă vreme ceea ce te bucură nu te distruge, ăsta devine, deja, semn de rea-credință.
Poate că nu poți înțelege de ce un lucru și nu altul îl face fericit pe cel din jur, e de-nțeles. Fericirea are coordonate intime, personale. Dar între a spune că nu pricepi și a te pune pe lipit etichete, e drum lung.
Cât de mare e diferența dintre un om pe care îl face fericit să își bea cafeaua la soare, cu pisica tolănită lângă el și niște muzică pe fundal, și unul pentru care fericirea înseamnă starea de după o drumeție pe munte? E ea atât de mare încât să facă motivele din spatele fericirii lor contestabile, ierarhizabile, din moment ce rezultatul final e același?
Nici nu știu cum am ajuns să căutăm fericirea în același fel în care căutăm un obiect ce ne trebuie numaidecât. Poate așa, punând etichete pe experiențele celorlalți ca pe niște borcane de gem, uitând că avem propriile experiențe de trăit.
Sau poate scăpându-ne din ochi că fericirea e așa…ca o zână. E diafană, un amestec senin de chimicale, experiențe și emoții. Un colaj de răspunsuri la stimuli, în permanentă transformare. Și că e ceva ce ni se întâmplă atunci când facem lucruri despre care știm că ne bucură. Pentru că fericire e și atunci când îți spui versiunea ta de adevăr, și când dormi până târziu, dar și când înveți ceva ce ți-ai dorit mereu. Fericirea e ceva ce ni se întâmplă. Când? Oricând.
Pentru că există fericirea spontană, tranzitorie, care pleacă așa cum a venit, lăsând în urmă o dâră de întrebări. Și există fericirea ce vine din tabieturi. E și asta o formă de fericire, până la urmă: să poți să îți respecți tabieturile, rutina pe care ți-ai creat-o personal.
Dar, dincolo de toate nuanțele astea, fericirea există. Există, e a fiecăruia dintre noi, și e accesibilă tuturor. Nu suportă tipare, fericirea glossy e doar un fel de fericire dintre atâtea alte miliarde de feluri. Și nu-i obligatoriu să fie și a ta.
Chiar, de unde știi că ți se potrivește, măcar? Alergi după ea, că doar așa ți se tot spune peste tot, că doar aia e Fericirea, dar nici măcar nu știi dacă e, pe bune, fericirea ta. Între timp, fericirea ta doarme prin vreun colț de ființă, nedescoperită sau, mai rău, pusă pe hold pentru cine știe câtă vreme. Până îți faci drum spre fericirea standardizată, propovăduită ca o religie și obligație nouă peste tot.
Sau, cine știe, poate până când și fericirea ta va fi un trend, o bucurie legitimă social…

A povesti, poveste, povestas

Intalnirea mea cu Povestasul s-a intamplat, deloc miraculos, in libraria de peste strada, acel loc miraculos unde caut cartile pe care mi le doresc sa le citesc, dar de care nu dau la anticaritul stradal din vecinatatea ei. Era soare si cald cand ne-am intalnit, eu si cartulia asta micuta, cu coperta interesanta si titlu atragator-enigmatic. ”Hm ! Numai buna de citit in drumurile lungi cu tramvaiul !” imi zic. Dar constat ca e asa, si nu-i tocmai asa cum mi se paruse mie initial. Romanul e atent mestesugit, cu acea atentie la detalii care-l face pe Llosa sa fie perceput drept un scriitor ”pretentios”. Naratiunea curge lin pe doua planuri diferite, creand un pod ciudat, dar pe care nu te poti abtine sa nu pasesti, intre Lima, cu jungla peruana si cu evenimentele politice ale perioadei anilor 60, si Florenta de unde naratorul (sau poate autorul ?- inca imi pun intrebarea asta) ne spune istoria devenirii unui povestas. Pentru ca, desi povestasul are, printre indieni, o valoare aproape sacra, povestasul lui Llosa e unul atat provenit, cat si autentic. E o poveste, la propriu, magica. O carte despre nevoia oamenilor de magic si povesti indiferent de societatea din care vin, o poveste despre marile mituri ale oamenilor si despre devenirea lor. O poveste care, la final, te face sa te intrebi cine e, de fapt, Povestasul. Pentru ca nu e doar un om- pentru indienii lui, era aducatorul de vesti despre restul comunitatii, de povesti vechi si noi, de barfe si cancanuri…adica elemente de care omul are nevoie si azi. E un roman micut, n-are tocmai dimensiunile unei carti ”serioase”, insa e acel tip de carte al carui final e oricum, dar nu previzibil si care, pana la final, te vrajeste. Te vrajeste, facandu-te in acelasi timp sa iti pui o sumedenie de intrebari. Recunosc ca l-am inceput in tramvai, si mai recunosc si ca o lunga perioada de timp l-am tot plimbat cu mine in geanta- nu imi doream atat de mult sa il termin, cat imi doream sa stiu ce se intampla cu povestasul, cine e naratorul- e el, oare, unul si-acelasi cu autorul? Mie uneia, asa imi place sa cred, dar trebuie sa admit si ca l-as intreba pe scriitor asta, sa fiu sigura ca nu bat campii. Ironic sau nu, l-am inceput in tramvai doar ca sa-l termin sub cires, la soare, in vatra satului, leaganul povestasilor autohtoni, intalniti de mine. Cat despre povestas, nu spun mai multe, doar ca finalul, dupa intreaga-i peripetie, te va surprinde radical, ca dupa sa-ti zici: ”Si, totusi, cum de nu m-am gandit la asta?” E o lectura usoara, mai greu e sa-ti revii dupa, sa revii in prezentul cu un infinit de povestasi de carton, care indruga vrute si nevrute, nemaistiind sa povesteasca de fapt asa cum se povesteste- simplu, din suflet si cu miez. Poate ca, devenind atat de rari, de asta au devenit oameni de succes cei care stiu cum sa spuna cu adevarat o poveste, cu dragoste de povesti si de a povesti: pentru ca, indiferent cat de evoluat sau de primitiv ar fi omul, are nevoie de povesti asa cum are nevoie de apa, hrana si soare.
Personal, o recomand ca lectura fie ca esti pasionat de literatura Americii de Sud, vrei o carte usurica sau doar iti plac povestile bune, pentru ca aici ai de toate. Ai o poveste buna, ”cu morala”, care se dezvaluie pe parcurs, o naratiune lina, care o face usor de citit, chiar daca e scrisa pe doua planuri, personaje usor de indragit, si multa America de Sud, cu contrastele-i specifice. Adica tot ce-ar fi nevoie pentru un roman pe care sa-l citesti de drag in vacanta, si la care sa meditezi in voie dupa.

Ziua 13

tu ești orașul vieții mele,
un oraș eclectic, ca mine
în care dacă nu merg
cu toți ochii deschiși,
mă voi pierde definitiv și cu totul

m-ai captivat de timpuriu,
cu luminile-ți ce se preling
pe luciul apei catifelate și obscură,
cu afișele-ți zdrențuite de ploi,
și cu-atâtea alte mici zâmbete

m-ai cucerit atunci când
plimbându-mă prin tine, m-ai crescut
arîtându-mi varietatea
oamenilor din mine,
strigându-ți identitatea
din toată forța pietrelor cubice
care te leagă de pământ
și pe care înscrii fără
ca măcar să știe,
atâtea mii de pași,
mereu ai altor oameni

și m-ai legat cu funie de sfoară
de ceea ce prețioșii ți-au numit Ethos
prin lucirile lacului
de pe-a cărui margine
m-am privit prima oară
în ochi, eu pe mine,
și-atunci mi-am zis prima oară:
”știi, tu n-o să mori
cu-adevărat niciodată”

așa că m-am decis să plec
în cea mai dubioasă călătorie:
călătoria mea prin mine.
a început într-un tramvai
aglomerat, posac, atunci când
am văzut în felinarele străzii
niște santinele bătrâne
dar gata să mă vegheze,
să-mi păzească pașii de uitare,
viața de impostură,
energia de apatia învinșilor
unei competiții inexistente

și tot așa am aflat,
în a doua dimineață,
tot pe drumuri, pe la Iuliu Maniu,
în același tramvai,
mai bătrân ca tine
după o noapte de veghe,
că ființa umană-i
nici mai mult, nici mai puțin
de-o ceapă.
una stufoasă, unde ai de muncă
dacă vrei să ajungi
de la învelișul superficial
la inimă, la lumina care
o conduce pe-un drum labirintic.

mi-ai zis multe tu
în seara aia morocănoasă
și le-am simțit, pe rând, pe toate.
o fi asta o dramă? nu știu încă…

abia acum ți-ai arătat
natura pe care ți-o simțisem,
natura de vraci, de șaman
când tu ai zis că sunt
a treia parte-a vieții mele,
nici minte, nici corp, ci
o a treia parte, un Altceva
și că vei merge cu mine
pe drumul până la ușa
ce tre’ deschisă

ca să îl cunosc,
ca să mă cunosc.
și te-am simțit real,
și m-am speriat.
de fapt,
toate vechile-mi spaime
au redevenit vii
și m-au asaltat fără milă,
de parcă s-ar fi temut și ele

mi-ai zis că-s Bliss,
adică fericire.
iar eu am simțit
că-s regăsită,
că după o lungă vreme
în care nu m-a știut
nici dracu’,
mi-a zis și mie cineva
în sfârșit pe nume

așa mi-ai redat
tot ce credeam pe veci pierdut
înapoi. și curajul, și sufletul,
și bucuria, și magia
celor mai mici bucățele din viață,
dar mai ales
mi-ai dat libertatea înapoi,

mi-ai lăsat libertatea
să fiu fericită eu și cu mine,
să mă bucur de relația
construită-n fiecare secundă
cu reflexia din oglindă
pe care ajunsesem s-o detest…
prea se erija în judecătoare mereu!;

libertatea de a alege
ce vreau să iau din viață,
de-a crede tot ce simt că
mă poate ajuta cumva.
că dacă-mi face bine
să cred că semnele de pe-o ie
sunt înscrisuri magice,
e bine să cred asta.

m-ai învățat să-mi dau voie
și să nu răspund decât
în fața propriei conștiințe
proaspăt trezite din somn,
ce mai dar!

de-aia o să traduc
bucuria-n zâmbete calde,
oferite fără rezerve,
libertatea-n sprijin
total și necondiționat,
regăsirea-n loialitate
și energia-n creație,
stabilitate mută.

și-asta doar pentru,
cum ar zice unii,
”atât de puțin”…
dar numai puțin
nu simt să fie, practic
tu m-ai ajutat să înțeleg
ce-nseamnă ”Cuvinte ce vindecă”
și că sunt oameni ce te vor iubi
oricât de puțin ai conta
tu pentru tine, că
nu poți să mergi cu-n om
pe drumul lui,
să îl îndrumi
atâta timp cât
ți-e indiferent,

ori,
pentru un om aflat
pe marginea căderii,
lui doar dragostea
altui om îi poate
sparge zidurile, deschide uși,
iar asta-i mult prea mult,
prea mare, prea măreț
ca să poți s-o așezi cuminte-n raft,
s-o pui în cuvinte.

o poți traduce doar în
ceea ce-ai primit,
adică dragoste. și tot puțin ar fi.
abia asta pot spune c-a fost
cu-adevărat prima zi
a regăsirii noastre.