sub pielea îmbrățișată de soare
doarme o femeie. o alta.
n-o trezi, n-o trezi,
n-o trezi dacă
nu ai de gând să rămâi în nopțile
în care timpul și pereții se strâng
în jurul ei aruncând priviri sângeroase
n-o trezi, e pretențioasă.
are să-ți ceară
tot ce n-ai de dat altcuiva.
are
să îți arunce priviri calde, furișe
în timp ce se uită cum te îndepărtezi
gest cu gest, pas cu pas, clipă de clipă
o să te simți acasă
între coapsele ei,
între coastele ei, ochii
ei îți vor spune povestea
a tot ce-ați fi putut fi,
a lui cum era dacă,
în timp ce mâinile, oh, mâinile ei de copilă
o să-ți traseze pe pielea fragilă
hărțile prezentului nedescoperit încă
iar tu o să-ți îneci neputința
într-un ocean de vinovății, tărie și blestem
locul ei în lume l-a luat luptătoarea,
femeia cea blândă trebuie să doarmă,
în sfârșit
spasmele, lacrimile, golurile
au încetat să-i mai apese ființa.
luptătoarea asta nu vrea
să știe nimic despre nimeni.
nu vrea să mai fie vreodată a cuiva.
nu-i e
dor de îmbrățișări care s-o frângă,
de-o dragoste dincolo de cuvinte de mare,
sau de cuvinte dulci de citit
lângă o cafea amară, dimineața.
nu vrea s-o minți frumos, te vede
cum pleci de pe acum cu fiecare
alint, cu fiecare gest de iubire, cu fiecare minut de sinceritate cețoasă
spre alte brațe, alte bătăi de inimă,
spre altă casă.
două femei, un corp, o viață.
separarea se face pe secvențe,
pe roluri
pe oameni. nimic
nu-i dincolo de carnea cea aspră
și razele soarelui mort.
contextul
trăiește cu greu la suprafața lucrurilor
în loc de final, artificii anunță
îngropăciunea sub un fag de hotar
a tuturor promisiunilor nerostite,
a tuturor
fricilor călăuze spre-un nicăieri
unde nu e nici foc, nici geamăt,
nici plăceri, nici fericiri, nici dezastre, ci doar
un pustiu din care-au pierit
toată culoarea, patima și disperarea,
în numele liniștii depline și-a viitorului perfect
pe care n-a apucat să le trăiască
nimeni.
Lumea Lucretiei 