10 Cărți care au făcut din 2020 un an mai frumos

2020 a fost pentru noi toți un an complicat, bogat în incertitudini și nesiguranță. Un an în care lumea, așa cum o cunoșteam noi, s-a schimbat cu totul. Anul în care mulți dintre noi au fost nevoiți să își regândească planurile, să reprogrameze, să-și reconfigureze rutinele. Un an în care am trăit mai mult în interiorul propriilor noastre case decât în lumea exterioară. Un an în care mulți ne-am îndreptat spre citit ca formă de a ne împăca cu realități nu tocmai prietenoase.

Pentru mine, cel puțin, 2020 a fost un an în care am citit mai mult și mai variat, așa că voi prezenta succint, în continuare, titlurile care mi-au făcut anul 2020 măcar un pic mai bun.

Dacă aceasta ar fi o poveste

Romanul lui Beth Turley este considerat, cumva pe nedrept, o carte despre și pentru copii. Pentru mine, Dacă aceasta ar fi o poveste a venit ca o revelație a începutului de an. O carte matură, potrivită mai ales pentru oamenii mari din preajma copiilor, Beth spune povestea lui Hannah, o poveste despre zbucium, neglijare, despre iubire și hărțuire, despre a descoperi cine ești tu atunci când oamenii din jur se dovedesc altfel decât îi credeai tu. O carte importantă, mai ales dacă te-ai surprins gândindu-te vreodată că ”Eh, e doar un copil, ce griji să aibă?”.

Mică trilogie a marginalilor

De la literatura pentru copii trecem, un pic abrupt, poate, la literatura pentru oameni mari. Vasile Ernu deapănă, în stil caracteristic, istoria unor comunități marginale din zona Basarabiei, trecând printr-o comunitate religioasă (Sectanții), o comunitate de proscriși (Bandiții), și prin istoria unei familii (Izgoniții). Mică trilogie a marginalilor este, însă, mai mult decât atât. Este o cronică vie, cu suflet, a vieții unor comunități din Basarabia și Odesa  ce încep în vremea Imperiului Rus, trec prin momentul 1917, prin comunism, prin tranziția de la comunism la democrație, ca să ajungă în prezent. E nu doar o carte cât o mărturie istorică (chiar, câte știu românii de dincoace de Prut despre istoria basarabenilor?) necesară, ci e un incredibil tratat de înțelegere a firii umane. Pentru că, dincolo de-a expune idei, întâmplări și de a oferi pilde, Ernu, prin această trilogie, demonstrează o fină înțelegere a complexității firii umane- atât a firii comunităților în care a trăit și despre care vorbește, cât și, lucru vital, a comunității din timpurile prezente, a posibilului său public.

Arheologia iubirii

Ceea ce crezi, nu e ce vezi! Cam așa aș putea rezuma, lacunar, minunatul demers al lui Cătălin Pavel. O carte despre iubire, scrisă cu atenție la detalii, nuanțe și umor, Arheologia iubirii aduce în prim-plan toate modurile în care Homo sapiens sapiens a înțeles iubirea de-a lungul evoluției sale. O carte în care ai și povestea graffitti-urilor primitive din Pompei, cu mesaje adesea explicite, și înțelegerea în cheie arheologică, cultural-istorică a poveștilor mitologice de iubire, și povești ale femeilor arheolog de la începuturile domeniului, adeseori trecute cu vederea. O carte în care se reunesc și se îmbină armonios detalii istorice, povești despre expediții de teren arheologice, date arheologice, uneori glumițe despre cum ar putea fi reinterpretate în cheie modernă anumite secvențe arheologice, Arheologia iubirii e o carte care se cere citită, mai ales dacă te-ai întrebat vreodată cum ar fi fost să trăiești într-o perioadă sau alta, într-un spațiu sau altul. Pentru că, oricâte variabile ar apărea, iubirea pare să aibă coordonate comune peste tot în timp și spațiu.

Tropice triste

Există cărți pe care le citești încet pentru că te simți cumva obligat să le termini, și există acele cărți pe care le citești lent tocmai pentru că n-ai vrea să se termine. Tropice triste a fost, pentru mine, o astfel de carte, o bomboană fondantă cu pagini. Antropologul Claude Levi-Strauss descrie cu umor și luciditate viața băștinașilor din America de Sud pe care îi studiază, dar și propria sa viață în mijlocul lor. Tropice triste este nu o altă carte de antropologie sau de călătorii, nici o adunătură de note etnografice și sociologice, ci îmbinarea lor armonioasă cu jurnalul de teren și cu reflecții despre viața cotidiană și metehnele Franței tinereților lui. În Tropice triste se dă nu doar măsura talentului său narativ sau de fotograf, ci și măsura importanței pe care a avut-o structuralismul în așezarea observațiilor sale despre societățile primitive, permițând descoperirea unor raporturi noi, insesizabile altfel, ale relațiilor sociale și de rudenie. Atât finețea etnografului și a observațiilor lui, cât și nuanțele autobiografice și umorul fac din Tropice triste o carte ce merită citită, chiar și numai pentru a descoperi noi unghiuri din care să-ți privești relațiile sociale, perspective la care, poate, nu te-ai fi gândit.

Zile Birmaneze

Trecând spre zona de ficțiune, pot spune că atunci când aud deja clasica frază ”Let’s make Orwell fiction again!” nu mă gândesc nici la autoritarianism, nici la controlul vieții private cedat tot mai mult mediilor digitale, ci la rasism, colonialism și sărăcie. Zile birmaneze e povestea dulceag-amăruie a unui grup de coloniști britanici încartiruiți în Birmania, și a cuplului format din U Po Kyin și doctorul Veraswami. O poveste despre colonialism în toată brutalitatea lui, dar mai ales despre autocolonizare, U Po Kyin fiind un băștinaș ajuns judecător, care renunță la orice urmă de integritate pentru a se dovedi în fața albilor demn de a fi primit în societatea lor, la Clubul European. La polul opus, însă, doctorul Veraswami este expresia înduioșătoare a bunului sălbatic iluminist, care nu poate și nu vrea să pară mai mult decât știe că este. Un roman bine structurat, care captează atât perspectiva albă, cât și pe cea băștinașă, un roman intens, plin de contrarii, de straturi alternate cu pricepere.

Mai mult decât despre dragoste și acceptare, pentru mine Zile birmaneze rămâne cea mai elocventă ilustrare a brutalității, a stratificării sociale, a rasismului, dar și a puterii pe care vraja privilegiilor posibile o poate avea asupra oamenilor de la Coliba unchiului Tom încoace.

Clopotul

Tot în zona scrierilor de ficțiune, Iris Murdoch vine cu un thriller religios ce amintește, pe alocuri, de mult mai celebrul Numele trandafirului. Un cuplu cumva atipic, Dora și Paul, aflat într-un moment de criză, ajunge să pătrundă într-o comunitate religioasă închisă, din apropierea unei mănăstiri pe nume Imber Court. Odată cu venirea lor, totul se schimbă, inclusiv Dora, cea aparent naivă și superficială, care se dovedește a fi, de fapt, mult mai inteligentă și mai intuitivă atunci când e vorba de alți oameni decât Paul, soțul ei.

Comunitatea de la Imber e formată din oameni care sunt în procesul căutării de sine, al dragostei și al credinței, unul dintre exemplele cele mai vii fiind chiar liderul comunității, Michael, prins între dorința de a trăi moral și înclinațiile sale către homosexualitate. Grupul de la Imber funcționează, cel puțin până la venirea celor doi soți, după reguli rigide, clare (pe care Dora are însă grijă să le încalce), gravitând în jurul legendei clopotului Gabriel, demult căzut în lac (de unde Dora va reuși să-l scoată).

Un roman fascinant, alert, cu personaje în continuă evoluție, cu o intrigă bine conturată și elemente surpriză, Clopotul este acea carte ce adună și îmbină armonios teme ca etica, homosexualitatea, căutarea Sinelui, iubirea și devotamentul religios, într-o operă atipică epocii sale.

Prometeu rău înlănțuit

Una dintre scrierile care m-au impresionat cel mai puternic în anul ce s-a dus rămâne satira lui Andre Gide, Prometeu rău înlănțuit. Prometeu, scăpat din Caucaz,  ajunge în Parisul sfârșitului de secol XIX unde, poposind la un restaurant, face cunoștință cu Cocles și Damocles. Astfel, află că nu doar el umblă pe pământ, ci și Zeus, deghizat în mare bancher (cum altfel?!?, Cocles având ”privilegiul” unei întâlniri neașteptate cu acesta.

Cartea abundă în ironie, personajele fiind practic niște caricaturi ale patimilor omenești, inclusiv Prometeu cel atașat de vulturul său, pe care-l va prezenta, mândru, societății pariziene. Prometeu și vulturul lui râmân cea mai elocventă ilustrare a atașamentelor toxice pe care le avem toți (Fiecare cu vulturul său, după cum zice la un moment dat Prometeu), iar restul personajelor, imagini actuale ale plăgilor eterne cum ar fi lașitatea, superficialitatea sau lăcomia.

Povestea mea

Cei care mă cunosc știu despre mine două lucruri: iubesc biografiile, și o iubesc pe Michelle Obama, așa că o incursiune în viața primei femei de culoare ajunsă Prima Doamnă a SUA nu avea cum să lipsească.

Scrisă metodic, cu sinceritate și diplomație, Povestea mea spune povestea unei fetițe de condiție medie din Chicago, care a știut din copilărie că nu vrea să fie doar o altă femeie de culoare din cartierul lor modest. Cartea ilustrează atât greutățile prin care a trecut, împreună cu ceilalți din familie și din cartier pe măsură ce vremurile se schimbau, dar și presiunea uluitoare pe care a trebuit să învețe s-o gestioneze, ca să poată fi în același timp mamă, soție, primă doamnă și ea însăși. De la anii de școală la perioada studenției și de la momentul în care l-a cunoscut pe Barack Obama, până la tranziția de putere către cuplul prezidențial Donald-Melania Trump, Michelle Obama documentează metodic, fără a fi plictisitoare, tot ce a însemnat atât depășirea condiției de fată de culoare într-o Americă pe atunci nu foarte incluzivă, cât și adaptarea la viața cu un om pentru care implicarea în viața publică este o valoare fundamentală. Povestea mea este un exemplu de naturalețe care nu caută să impresioneze, ci să arate că viața în cea mai înaltă poziție ierarhică nu este atât de roz și glamourous pe cât pare văzută de la TV.

Oameni anxioși

Un alt autor de suflet este suedezul Fredrik Backman. Backman scrie cu umor și atenție la detalii despre problemele societății contemporane, atingând adesea teme sensibile ale prezentului. Oameni anxioși este povestea unui jaf de bancă ratat, al cărei spărgător se ascunde într-o mulțime de oameni strânși la o vizionare de apartamente care se întâmplă…în chiar ziua Revelionului. Asta la nivelul de suprafață al poveștii, pentru că de fapt romanul lui Backman trece  prin teme ca sănătatea mintală, stratificarea socială, dilemele etice, iubirea ca sacrificiu și căutarea sinelui. Roman cu personaje vii și o intrigă alertă, cu răsturnări de situație și un final pe care n-ai cum să-l prezici, e numai bun de citit într-o seară relaxantă, cu ceai și un pachet de șervețele lângă tine, pentru final.

Pământ american

Pământ american e un roman dur și controversat, care demontează preconcepții. Povestea Lydiei și a fiului său de patru ani, ultimii supraviețuitori ai unui masacru arată drumul spre libertate al unei familii ce a trăit în umbra mafiei. O poveste despre dragoste în toate formele ei, despre prietenie, corupție, despre puterea de a merge mai departe înfruntând riscuri la care nici o mamă nu și-ar supune copilul, o poveste despre migranți și, în special, despre cum ajung unii oameni din persoane cu vieți banale, fugari. Pământ american e o carte cu o scriitură alertă, care te ține captiv, și care pe mine una m-a lăsat cu o întrebare în loc de final: Aș putea oare trece printr-o experiență de felul ăsta?

A povesti, poveste, povestas

Intalnirea mea cu Povestasul s-a intamplat, deloc miraculos, in libraria de peste strada, acel loc miraculos unde caut cartile pe care mi le doresc sa le citesc, dar de care nu dau la anticaritul stradal din vecinatatea ei. Era soare si cald cand ne-am intalnit, eu si cartulia asta micuta, cu coperta interesanta si titlu atragator-enigmatic. ”Hm ! Numai buna de citit in drumurile lungi cu tramvaiul !” imi zic. Dar constat ca e asa, si nu-i tocmai asa cum mi se paruse mie initial. Romanul e atent mestesugit, cu acea atentie la detalii care-l face pe Llosa sa fie perceput drept un scriitor ”pretentios”. Naratiunea curge lin pe doua planuri diferite, creand un pod ciudat, dar pe care nu te poti abtine sa nu pasesti, intre Lima, cu jungla peruana si cu evenimentele politice ale perioadei anilor 60, si Florenta de unde naratorul (sau poate autorul ?- inca imi pun intrebarea asta) ne spune istoria devenirii unui povestas. Pentru ca, desi povestasul are, printre indieni, o valoare aproape sacra, povestasul lui Llosa e unul atat provenit, cat si autentic. E o poveste, la propriu, magica. O carte despre nevoia oamenilor de magic si povesti indiferent de societatea din care vin, o poveste despre marile mituri ale oamenilor si despre devenirea lor. O poveste care, la final, te face sa te intrebi cine e, de fapt, Povestasul. Pentru ca nu e doar un om- pentru indienii lui, era aducatorul de vesti despre restul comunitatii, de povesti vechi si noi, de barfe si cancanuri…adica elemente de care omul are nevoie si azi. E un roman micut, n-are tocmai dimensiunile unei carti ”serioase”, insa e acel tip de carte al carui final e oricum, dar nu previzibil si care, pana la final, te vrajeste. Te vrajeste, facandu-te in acelasi timp sa iti pui o sumedenie de intrebari. Recunosc ca l-am inceput in tramvai, si mai recunosc si ca o lunga perioada de timp l-am tot plimbat cu mine in geanta- nu imi doream atat de mult sa il termin, cat imi doream sa stiu ce se intampla cu povestasul, cine e naratorul- e el, oare, unul si-acelasi cu autorul? Mie uneia, asa imi place sa cred, dar trebuie sa admit si ca l-as intreba pe scriitor asta, sa fiu sigura ca nu bat campii. Ironic sau nu, l-am inceput in tramvai doar ca sa-l termin sub cires, la soare, in vatra satului, leaganul povestasilor autohtoni, intalniti de mine. Cat despre povestas, nu spun mai multe, doar ca finalul, dupa intreaga-i peripetie, te va surprinde radical, ca dupa sa-ti zici: ”Si, totusi, cum de nu m-am gandit la asta?” E o lectura usoara, mai greu e sa-ti revii dupa, sa revii in prezentul cu un infinit de povestasi de carton, care indruga vrute si nevrute, nemaistiind sa povesteasca de fapt asa cum se povesteste- simplu, din suflet si cu miez. Poate ca, devenind atat de rari, de asta au devenit oameni de succes cei care stiu cum sa spuna cu adevarat o poveste, cu dragoste de povesti si de a povesti: pentru ca, indiferent cat de evoluat sau de primitiv ar fi omul, are nevoie de povesti asa cum are nevoie de apa, hrana si soare.
Personal, o recomand ca lectura fie ca esti pasionat de literatura Americii de Sud, vrei o carte usurica sau doar iti plac povestile bune, pentru ca aici ai de toate. Ai o poveste buna, ”cu morala”, care se dezvaluie pe parcurs, o naratiune lina, care o face usor de citit, chiar daca e scrisa pe doua planuri, personaje usor de indragit, si multa America de Sud, cu contrastele-i specifice. Adica tot ce-ar fi nevoie pentru un roman pe care sa-l citesti de drag in vacanta, si la care sa meditezi in voie dupa.

Efectele secundare ale vietii, sau romanul care-ti rupe capu’

N-am mai scris, recunosc, n-am mai scris de mult timp o recenzie. De mult prea mult timp. Si nu fiindca nu mi-ar mai fi trecut carti care sa merite prin mana, ci pentru ca, neputand alege una dintre ele, mi-am spus ca e mai bine sa astept una care sa se departajeze radical de toate celelalte. Ceea ce s-a si intamplat.

Pe Vlad Zografi l-am cunoscut acum cativa ani, intr-o seara morocanoasa de sfarsit de octombrie, intr-un automat de carti de la metrou. Era acolo sub forma unui titlu incitant si unei coperti gri- era eseul sau, Infinitul dinauntru. M-a fascinat inca de pe atunci, chiar daca am cedat undeva spre ultima parte a eseului, acceptand in ultima instanta ca nu il inteleg pe deplin. Astfel, la auzul vestii ca a scris un roman, reactia naturala a fost ”Trebuie sa-l am !” Zis si facut, fara sa stiu insa ce m-asteapta. Romanul e unul atipic pentru ce ne-am obisnuit sa fie literatura romana- un roman dens, ca o impletitura in 4 pe care se cos margele de culori si dimensiuni diferite, patru personaje mari ce se intersecteaza unele cu altele intr-un mod cel putin bizar, la o prima vedere, prin medierea celorlalte personaje cu aparitii episodice, dar departe de-a fi insignifiante sau fade, ba chiar dimpotriva. Ba ni se face cunostinta si cu unul dintre, as zice eu, cele mai enigmatice personaje ale literaturii romane din ultima vreme- Papadopol, al carui discurs fragmentat si coerent structureaza cartea in asa fel incat te-ntrebi, odata inchisa, cine era si care era treaba lui acolo. Poate era chiar naratorul, de fapt ? Aceasta ramane o-ntrebare fara raspuns.

E un roman, oricat de pretios ar suna, despre conditia umana. Despre diversitate- diversitatea si dinamica enigmatica a conjuncturilor in care ne putem afla, a oamenilor pe care-i stim, a felului in care vedem lumea. Dar ce e lumea? E un roman dens, abstract, un roman ce se dezvaluie treptat, gradat, calculat, care te trece prin toate starile si care nu-ti da voie, o data inceput, sa-l lasi din mana. Sau cel putin nu fara o puternica parere de rau. E o carte cinica, dura, plina de elemente la care nu te-ai fi asteptat sa fie acolo, dar care, parca paradoxal, acolo au cel mai mult sens. E despre a fi supus efectelor secundare-ale vietii, asa cum o fac si personajele noastre. E un roman ce se-ntampla, paradoxal, in prezent. Stii asta nu fiindca ti se spune, ci fiindca viata din roman e aceeasi cu cea a prezentului bucurestean si a trecutului din imediata apropiere, prin dezbaterea evenimentelor mari din ultimul timp, prin trimiteri subtile. Efectele secundare ale vietii e, pastrandu-si cinismul si aerul de roman bine calculat, de o expresivitate emotionala pe care n-am intalnit-o prea des. Te trece prin toate starile, de la asteptarea ponderata ( ”sa vad, ce mai urmeaza!?” ) si pana la stupoarea muta pe care nu stii s-o exprimi adecvat in fata intrigii ce se dezvolta, se dezvolta, si ajunge la paroxism in fata ta, cititorul uimit, care se-astepta la cel mult un alt roman plicticos, de duzina, cu o intriga mediocra si plata. Asteptare ce ti-e detonata, ultima parte a cartii aruncandu-te intr-un carusel de emotii in care n-o sa iti fie clar cum ai ajuns, dar cu siguranta te vei regasi, la fel cum te vei regasi in cel putin unul dintre personaje. Pentru ca personajele lui Zografi sunt rupte din viata, si, ca atare, pot fi oricine- toti cunoastem o Teo, o matusa Filimona sau un Andrei..

Pentru mine, Efectele secundare ale vietii ramane cea mai buna carte citita in ultima perioada, un roman abisal, profund, ce te captiveaza si te plimba prin cotloanele mintii si sufletului si vietii umane, o plimbare prin ceilalti si prin tine insuti, o descoperire si redescoperire a frumusetii zilelor noastre aparent banale prin frivolitatea lor, o carte cat un deceniu, pe care o recomand oricui si despre care nu cred ca voi epuiza vreodata tot ce am de zis. Si, ca atare, va rog pe toti sa nu imi luati subiectivismul drept garant, ci s-o cititi voi insiva, s-o treceti prin propriile filtre, si-apoi sa vedeti ce iese la bilant. Mie uneia mi-a rupt capul, m-a trecut prin toate starile, si m-a facut sa-mi pun intrebari. Voua ?