‘te-aș fi iubit prin toate cotloanele’, mi-ai zis,
dar ușa de la intrare avea lacăt
iar eu n-am ajuns cu mâna la stiva de chei.
încet, pe vârfuri. pitică în țara uriașilor,
saga fără de capăt.

copilul din mine umblă prin lume,
scotocind lacom după uși, ferestre, detalii
de care să se mire
și holuri. mai ales holuri. știe el
că acolo se pun bazele oricărei povești
chiar dacă geamurile n-au vitralii

cândva, a avut pe mână Paradisul. nu era
tocmai după colț, dar avea
gust de cafea lăsată să se răcească
și ciocolată cu marțipan dimineața. lumini
de apusuri și dimineți leneșe filtrate
prin perdele de ace de pin. avea
texturi de cărbune și gresie, miros
de nerăbdare care le vrea pe toate, acum.
acum era singurul lui timp acceptat
avea holuri ca niște vene pe care
se vedeau ca niște cicatrici urmele
de siluete ce i se imprimaseră în tranzit.
câte corpuri, atâtea povești
câte povești, atâtea pulsații de viață
loc unde viața se-ntâmpla pur și simplu
fără să dea cuiva socoteală.

viață era și-n afara lui,
într-o zi, locatarii
au fost anunțați că li se pregătea
ceva. izgonirea.
să se-mprăștie înspre oriunde, ața
care legase oamenii-n buchet
se rupsese pe nesimțite

de atunci
e totul ecou pastelat
al vuietului familiar ce însoțea
arhitectura subversivă din paradis,
loc ce nu mai e reperabil via GPS
formată din povești, senzații, contraste

și poate că tu
chiar m-ai fi iubit
prin toate cotloanele,
lângă toate scările,
m-ai fi lipit de toate intrările,
paradisul a durat cât un vis
iar azi nu știu
ce coordonare a făcut
să te regăsesc exact atunci
când nu mai știam cum e
să pot să-mi fie dor de tine,
vestigiu al nostalgiei după un
paradis niciodată al meu, balon de săpun.

Flipping the coin: life between self-care and self-sabotage

As the conversation about mental health gets more personal and spreads wider, another topic makes room into our lives and talks. Self-care. Understood as a set of practices and rituals that help enhancing one’s well-being, self-care is praised, talked about, and made look like something pretty, pink, comfy and glowy.

And, even if, at times, it really is comfy, pretty, glowy and pink, it rather isn’t. Because the first thing about self-care routines that should be understood is that any routine of this kind responds to a state of need. There is no self-care if there is no need for it. And it can be anytime. Self-care ain’t as pretty as social media makes it appear, because there’s more about that particular routine than the cozy surface. There are issues that one tries to manage behind every self-care routine shared. 

And self-care is not always about bubbly baths, cozy sweaters, or hot chocolate and cheesy movies. It also is about anxiety, emotional pain, about hanging on and diminishing the damages. It  is also about uncomfortable but necessary life choices, like learning how to properly manage one’s money, taking that medical exam you keep avoiding, or getting into therapy.

It is  also about long, sleepless nights when you just sit with yourself, and revisit milestones of your life, trying to figure out what went wrong. What could’ve been done better. About admitting that, no matter how dear, some people around us are toxic, and we need to distance ourselves from them.

But, above all of these, self-care starts on the very moment when someone understands that self-sabotage will lead nowhere. Because a lot of the problems which require self-care routines for minimizing their effects, are the consequences of past self-sabotaging acts. And from compulsive shopping, to hanging on the wrong people repeatedly and for too long, everything can, at some point, turn into a self-sabotaging act.

No one thinks about little kind gestures done for themselves in the good days as self-care. But, whenever the bad times hit, the little coffee dates we’re taking ourselves to, the long baths, or any other thing that used to bring us a good vibe and we keep doing even if we feel like drowning, suddenly gets labeled as self-care. Actually, it is just about being persistent, and not giving up on who you are. 

Because self-care and self-sabotage are the faces of the same coin. As mental health is not constant, is something fluctuating, depending on a lot of factors, and not as much that can be under our control as we’d like to be, same is this continuum. 

There is a personal dynamic in every story of self-sabotage, as well as in every routine of self-care. Even if social media tries to say so, not every kind of self-care routine works in every situation, for every individual. As the journey unfolds, the needs to be met change, and there are all kind of needs and days.

There are days when cleaning the house while listening to my favorite gangsta rap tracks is as close as seeing a therapist as one could get. There are days when all I have to do is to cook something both tasty and healthy, while chatting with mom. There are days when I need a long bath, some blues and getting my nails done in order to calm down my anxiety and feel better about myself. There are days when I cry myself to sleep, in order to let the grief and the hurt release themselves. Days when I’d do all of  this at once, or not at all, none of it. 

But there are also days when all I need is sitting with the cats and listening to some blues. Or when all it takes is a good chat with my favorite people and a memes exchange. Or maybe a short shopping session. As well as the days that require me  to make big decisions for what will come next. 

These are all forms of self-care. As well as procrastinating, hanging out with the wrong people, eating your feelings or letting yourself get devoured by anxiety are forms of self-sabotage. Basically any action taken, aware or unaware of it, that has the potential of endangering our well-being, even if we talk about immediate, mid-term or even long-term well-being, counts as self-sabotage.

Of course, life will always be a mix between these two, and this should not scare us. I know, it seems to be easier said than done, but fictional expectations will never lead to real progress. And there’s nothing that did more harm than the idea that the journey to recovery should be smooth, linear and predictable. Neither the recovery journey, our mental health needs, or the self-care routines are. And this is absolutely great, as it was never supposed to, in the first place.

Because they’re so intimately linked to someone’s life history and personality that you’ll never see two of them to be the same. Might seem alike, but that’s only a superficial feeling about a façade. Self-care is, somehow, the bright side of the story, the one that brings us joy as we practice our ritual, and as we tell the others about. The side that tells the others we know in the same kind of situation that good days can still happen, despite of all struggle. 

But there are the self-sabotaging moments the ones who really get to shape us into different persons. The moments that make us take deep breaths, while asking the eternal question: How on earth did this happen, why I’ve got to this point?. Those moments when we feel like quitting. Like taking a nap for the next…few years, until every problem we have will be solved. The moments when, even if we feel like giving up, we keep going. And, especially, the moments of enlightment, when we finally understand what are we doing wrong.

Of course, it ain’t easy to talk about these moments, that would mean the healing is easy. And everyone knows it ain’t at all. Healing is a beautifully dramatic story, with ups, downs, and even stops. How one approaches this, though, is a whole different thing, a thing shaped by their personality and values, while changing the person’s personality, values and beliefs. Getting the courage to actually sit, even with a single other person, and tell the stories of those moments, is a great thing. It is the main sign of the pain starting to fade away. 

At the end of the day, the only thing that should be let to sink in is the fact that self-care is not just a label we mindlessly attach on random practices. 

Self-care is a whole category of small gestures of kindness directed to one’s person, that allow us to function during the tough times. This is why it matters to openly talk about self-care, even to share our favorite self-care routines, and perhaps even their stories, or what they’re good for, and this is also why, when somebody tells us about a thing that it functions as a self-care routine for them, we don’t get to tell them that they don’t. 

Because the only person entitled to label a thing or other as a self-care act, is the person practicing it, with the good, the bad, the pretty and the ugly sides of their journey.

tupeu de creștin, o carte și-o poveste

Multe recenzii am scris eu, și, fără să fiu modestă degeaba, am citit și mai multe cărți. Dar de data asta, e ceva special, nu doar datorită temei, ci și datorită prieteniei cu omul din spatele ei.
Sunt botezată creștină, dar religia nu m-a convins. Am sfârșit în raporturi nu tocmai prietenoase, noi două, într-o Vinere Mare, când i-am spus popii din sat la spovedanie că sunt acolo doar de dragul bunicii, nu fiindcă aș fi simțit eu vreo chemare.
Nu știu dacă sunt o bună creștină și nu mă văd în stare să spun cuiva care credință e cea bună și care nu. Nu pot fi considerată o creștină practicantă, una militantă, cu atât mai puțin.
Cu toate astea, însă, am ajuns să citesc o carte care vorbește tocmai despre creștinism. Ba mai mult, să-mi și placă. De la titlu și până la subiectele abordate, e o carte plină de viață și contrast.
Nu îți ține morală, nu te bate la cap, nu te pierde în hățișuri de referințe sau oameni de care să nu fi auzit măcar o dată, în treacăt.
Deși documentată temeinic, se citește ușor. Și, cel mai important, convinge fără să convingă. Pentru că nu ăsta e scopul său, să facă prozelitism și să arunce cu pietre, nu. Singurul ei scop este să lase cititorul măcar un pic mai bogat sufletește decât l-a găsit. Și, din perspectiva mea, reușește din plin. Tupeu de creștin e o poveste. E povestea felului în care un om, el însuși o poveste, se raportează la creștinism și la figura lui centrală, Iisus.
Și de aici vin atât prospețimea, cât și neutralitatea cărții: din faptul că este, în primul rând, o poveste personală, asumată ca atare. E viziunea unui om despre ceva care i-a modelat și îndrumat existența, un prieten care vine și-ți spune “Bă, hai să-ți povestesc despre ce înseamnă pentru mine treaba asta cu credința, ce zici?”.Nu implică neapărat să devină și viziunea ta despre subiect, mai ales dacă ne gândim cât e de intim. Prin prisma gradului de intimitate al temei, căci ce poate fi mai intim decât relația cu divinul, cartea este și un act de curaj.
N-aș fi crezut să o spun, dar e o lectură de vară, ușoară. Pentru că lectura ei e echivalentul unei discuții la o limonadă rece, între prieteni, cu autorul. Nu e pedantă, prețioasă, nu sună a reproș, nu caută să facă cititorul să se simtă vinovat sau tâmpit, deși o să ai momentele tale de “La asta nu mă gândisem!”. E o carte scrisă cu un limbaj simplu, viu, colorat, cu umor, sinceritate și deschidere, dar mai ales cu sensibilitate.
Un lucru important, pentru că, zic eu, despre lucrurile în care credem cu adevărat, nu putem vorbi celorlalți decât cu naturalețe și sincer. Iar când vine vorba despre ceva atât de important, de dezbătut și de controversat pe cât e religia, relația cu Dumnezeu, să fim sinceri, deschiși și naturali e tot ce ne rămâne de făcut.
Nu e o carte perfectă, nu va produce minuni. Nu te va face să crezi, brusc, dacă nu ai simțit să crezi și înainte de a o citi. Dacă tu crezi, nu-ți va leza credința.
Pentru că, înainte de orice, povestea creștinismului “cu tupeu” e cea a valorilor universale: Adevăr, Bine, Frumos, Dreptate, Iubire, Curaj. Lucruri pe care, indiferent de confesiunea religioasă sau de lipsa ei, le prețuim cu toții, chiar dacă pentru fiecare înseamnă și implică altceva.
Dar asta e doar o viziune subiectivă, asupra unei narațiuni la fel de subiective.
Puteți să mă credeți pe mine, sau puteți să vă luați o zi de weekend în parc sau la mare, să o citiți, și să vă formați o viziune a voastră despre cartea care, prin simplitatea, naturalețea, asumarea și blândețea cu care e scrisă, devine o bijuterie, o dovadă a faptului că povestea tinerilor îndepărtați de cele sfinte e doar asta, o altă poveste. Că doar felul în care aleg să se privească ochi în ochi cu divinitatea, oricum îi spun ei, diferă, nu și natura trăirii.

Și, la finalul zilei, despre ce ar trebui să fie relația omului cu Dumnezeu, dacă nu despre simțire?