Letter to my suicidal friends

If you’re reading this, just know that I’m sorry. I am sorry for having you put in front of such a radical decision. I’m sorry that the world hurt you so bad that it made you believe that there’s no other way. And I hope you’ll read this letter till its very end.

Life is a terrible adventure, indeed. It is such a terrible thing that, at the end of it, we’re all dead already, but living it is no chore. Being alive means a lot more than you’d possibly see right now. It means regular chances to discover new things, little things that could bring you joy. They call them days. It means that you can still hug your loved ones, and send a good thought to those which are no longer among us. It means that you can still do something to end the hurting. Something other than death.

I know it feels like a never-ending spiral, but the truth is it ain’t. The pain won’t last forever. Bad days won’t last forever. No matter how many of them you’ve had till now, keep in mind that they’re temporary. Remember the fact that blooming is always painful to the bud, but the flower is always beautiful. So beautiful, that the pain of blooming gets to be forgotten.

Now look in the mirror. Do you see yourself? Look with care. See your eyes, your neck, your lips, your fingers, your hair. See your eyelids, your skin, your smile, even if you are faking it right now. Take a deep breath, as you see your chest moving as you inhale the air. And, now, think about this: you’re just a little bud, in the middle of its blooming process.

It is ugly, painful, and seemingly never-ending. But it will end up soon, and you’ll get to have another perspective about this, once it is over. I know, from what I’ve lived so far, that to grow, you have to feel the pain. It hurts leaving behind things that you feel attached, but are no longer good for you. And when we talk about people, it hurts even worse.

I would want you to know one thing. Pain is temporary, but death is a one-time-only, permanent solution. I know you don’t really want to die, you just want the pain to end, but this way, the pain will only be passed to someone else. Usually to your loved ones.

It hurts us too, you know? Because, the way they know and can, the people who genuinely love you are holding your hand through your pain and hell. We try daily to be there for you, to say or do something that could make you smile, even if it is just a morning text or a song we’ve discovered and we think that you’d like.

And losing you would mean losing a part of our souls and this world’s sparkle, as well. We, the people who love and care about you, will be honest, we hate this dark tango, too. We know you’re harming yourself. We know that you’re fasting for days, to reach the perfect body. We know that you’ve been crying yourself to sleep over the same thing for weeks. We know, we care, we see you and we try to support you the ways we know best, as we talk about our hardships when you’re not there, to protect you, as we want to be strong for you, even if, at times, we struggle as well.

 But this happens only because we also trust you that you’ll become that person you were dreaming about when we were 10 and life looked easy and pretty and fun. Look again at yourself, and you’ll see how much of that road you’ve already walked, just look!

And that’s not even the end of it. Yes, the temptation of giving up is greater than whatever we might tell you, sometimes, but don’t. Please, don’t. You don’t have to give up on living. You don’t have to give up on hope, on loving, on expecting, on dreaming. You don’t have to give up at yourself. No matter how appealing this would possibly look.

There are so many places you would love, and you didn’t see them yet. So many people out there asking themselves if there’s someone like you even existing on this planet, and you will, one day, get the chance to discover them. The world is such a better place with you in it. With your imperfect, self-doubting, dreamer and hurt self.

Bad times don’t mean a bad life. You are strong enough to face them and capable enough to enjoy the good that is to come, knowing that you are worth it. Just be patient, as life has its own pace, and keep your faith grounded in the stars and the sound of the voices of your loved ones. And don’t be ashamed to tell us how could we help you to be effective, or to ask for professional help. If you feel like it and you’ll tell us, we will help you find the best mental health professionals, in order to see you thriving again.

Maybe you feel like you’re all by yourself, but you’re not. Everyone who has loved you is by your side, trying to help, as we all know that maybe not tomorrow, but the next month, the next year, the person trying to give up on life could be us. And no one deserves to get through all this by itself. We’re always here.

NOTE: IF YOU, OR ANYONE CLOSE TO YOU HAS SUICIDAL THOUGHTS, ENCOURAGE HIM TO GET PROFESSIONAL HELP. TALK ABOUT THIS WITH YOUR DOCTOR. WITH YOUR LOVED ONES. JUST DON’T HIDE. PLEASE. THERE’S NOTHING TO BE ASHAMED ON  STRUGGLING. SEEK HELP AND ENCOURAGE THE ONES AROUND YOU DO IT AS WELL. YOU MIGHT SAVE A LIFE THIS WAY.

#tentatii

tentația n-are miros,
sau umbră. ea
e doar un chip cald ce
te privește cu un fel de
milă, în timp ce îți șoptește
insinuant, subtil, aceeași întrebare:
“Ți-e frică de mine?”

e un secret pe care-l eviți,
nimeni nu știe
de câte ori ai cedat,
cum se întâmplă,
dacă există semne care
te-anunță înainte de întâmplare
sau cum se simte tentația de fapt

nu e ceva despre care
să vrei să vorbești într-o piață.
nu e comod să-ți dai slăbiciunile
exteriorului non-eu, să le
pictezi în chip de podoabă pe față
și cu siguranță nu in fața judecății
fațadelor perfecte ale celorlalți vrei
tu să te arăți, să te expui.
așa că taci. nimeni nu știe,
iar tu nu spui nimănui…

unora n-are rost să le spui,
știi că n-ar pricepe, că-s încă prea mici.
pe alții nu-i sperii, vezi că umblă năuci
si nu-i mai încarci și cu alte năluci…

păstrezi pentru tine orice ipostază nouă,
cum faci o promisiune ca să încalci două
cum tentația nu-i străină, e doar
o parte din tine. un membru al
anatomiei afective, nedeclarative, cel
legat de durerea mocnită de sub stern
și viața între tentații e-un fel de poem,
cu irizații de adrenalină pe paginile unui infern
sterp, linear, în care orice zi
e trasă la indigo după cealaltă
și unde nimic nu pare să se
întâmple sau să se schimbe de azi pe mâine,
un loc unde nu știi dacă ce înghiți e cenușă sau pâine,
de unde nimeni nu pleacă, deși mereu lumea vine

tot ea te face să te întrebi unde
începe cu adevărat nebunia,
că până la urmă, orice autodistrugere
ajunge self-harm dacă e sistematică
și e greu să nu, când nimic nu te împiedică
pe interior să faci tot ce știi
că distruge fără să ajute la nimic,
dar știi că în fața unei posibile alegeri
vechi între un rău sigur și un bine probabil
se întâmplă să rămâi tot singur și tot mic…

tentația împletește în sine
promisiuni frumoase și minciuni
pe care cei mai slabi le văd minuni
atunci când merg de colo-colo
căutând de zor un loc sub soare
în timp ce se blochează pe câte un petic de cer

e promisiunea răspunsului adevărat
la întrebări ce nu s-au pus niciodată,
e un amestec de ascuns și vină,
de “aș face-o iar!” și “ce m-a apucat iar?”,
un gram de nefericire mascat într-un dar
și niciodată un rendez-vous singular.

de asta dependența de tentații
adună victime ce respiră exclamații
și trecerea timpului le reformează instalații
intravenoase alternative prin care se scurg
la liber amintiri și regrete, pulsează afecte
și-n care se gravează toate nopțile albe
ca într-o istorie a luptelor nepurtate,
a vorbelor neisprăvite, a șanselor nedate.

pentru că doar tentația promite
că o să vindece tot, absolut tot,
doar ea te pupă pe frunte și îți șoptește
când totul e strigăt în jur,
dar nu contează că șoaptele-i sunt
abecedar pentru dezastre mascate,
poleite în exces de vulnerabilitate,
nici că vine cu prețul unei tăceri blamate.
cu urme de șters, cu priviri peste umăr în spate
ca nu cumva cineva să vadă cum ai căzut
în proprii ochi astă-noapte
și-n toate nopțile ce i-au urmat

nu, tentațiile se țin si ne consumă
în privat, acolo unde
timpul se măsoară în secunde
iar singurătatea amplifică tot.
e dulceagă, subtilă, ultima din lot
și ne bate nervii într-o spumă
de nedefinit, baloane de săpun și miros de gumă,
ne ia individual și ne trezim mătrășiți colectiv
de una și aceeași dramă reciclată subiectiv
al cărei ecou e la păstrare în sertar, activ