The word that frightens begins with C

Last week, I had a talk with a good friend that asked me, Lucretia, why are some people always complaining about their lives, but they refuse to make a change for the better? I admit, I’ve been taken by surprise by her question, as nothing from our little chit-chat was pointing to it, but it also made me smile.

Truth is, even if all kinds of words have all kinds of powers, one has the particular power of scaring people more than everything. Its name is Change. Of course, we’re told that change is good, that we need to look for it and embrace it with all our being, but the truth be told, for most of us, change ain’t pretty at all.

Change is not frightening by itself, as most people understand that it is nothing to be endlessly avoided. What makes it frightening, though, is its complexity and, even more often than that, its costs.

Because change is, before anything else, a process. A long-term process, involving being put in front of your own mistakes and flaws, and asked Do you like what you see? The real answer is, usually, no. And this is where the fun begins. Choosing to change is the first step, and the easiest to take, even if it doesn’t feel easy at all. The root of change, however, of noticeable change, is giving up. You give up whatever you notice that is holding you back- beliefs, habits, relationships. You might even have to give up on perspectives, and that’s a tough one to be done, I admit.

If you think about this, the existence of people who fear changes becomes understandable. No one likes the process of changing, but we all want the results of it. It sounds foolish and naïve, but it’s called being human. Evolutionary talking, change was never something good, or something to be hyped about. It meant loss, uncertainty, anxiety, maybe even danger. That’s how our brains got wired, during a long, long period, to resist change. That’s also the reason why we fear more social changes than we do fear the technical ones.

This is also why it takes so long for an individual to actually change something that bothers its life. It is, above everything else, an inner battle- a battle between your current dissatisfaction, and your amygdala, telling you that everything is fine just the way it is now, but it might not be as good if you’ll make changes. Maybe things will get worse, instead of getting better. That’s how your close ones dismissing changes think. This is how the change resistance sounds like.

It has never been about laziness or dreaming small dreams. It has never been about not wanting to be a better version of yourself, either, we all want that. It has, however, always been about fearing the process and the costs. Costs that are not small at all, if you give them a second thought. If you add to this some past traumatic events, the resistance to change is bigger than one could possibly expect. And, at some point in our lives, any changes, however big or small, involve the risks of new traumas. So, once put in front of this eventuality, the ordinary individual will make the safest choice, which is, usually, stagnation.

Because after the moment of deciding to make a change, confusion is coming. Ok, I have to change something, this is not what I want my life to be like. But…what should I actually change about my life? And this is how the whole process, anxiety generating and pretty painful, begins. There is a good reason behind the old saying the first steps are the hardest to take, and it applies the best when it comes to the trauma survivors faced with an urge for change.

This is something that personal development didn’t have the courage yet to tackle. Everyone tells you how wonderful the changing process is, and what a wonderful person you’re gonna be at the end of it. Somehow, nobody talks about the ugly fights that happen before one takes the decision to engage in a changing process.

About the self-monologues one has, that tells you to keep what’s working not as a way of seeing what could serve your purposes and what should be changed, but as a way to keep everything. And that also includes the things, beliefs, routines, and relationships that brought you up to that point, too.

Another reason why we have to battle our tendencies of resisting change is attachment. Yes, the good old emotional attachment. We have finally figured out a way of doing things that work (ok, ok, it could be improved, but it works out fine just like it is, too!), so we got attached to it. We like it. And you come and tell us that it should…change? For the sake of the better? The answer will be, most likely, a big no.

Because we like things as they are, and we want them to remain that way for as long as possible. We like our good evening routines and our good morning habits. We like having certain persons around us, even if we are aware that our lives would be way better without them around. This is how it works- we figure out something, we notice it working out in a decent way, we get to like it, and then we dismiss the guys that keep preaching change over and over again.

Yes, change is good. Sometimes, it is so, so needed. But the moment when an individual becomes aware of its need for change is something deeply personal. No book or workshop will ever teach you how to spot it, or how could you tell if somebody has reached that point. This is why most of the change missionaries tend to fail. Because there’s no outer clue to tell you if that the person in front of you needs a change in its way of lifestyle, or it is just your projection about it who’s talking.

So, whenever you feel the need to tell someone that they could just make a change take a deep breath and ask yourself which was the last remarkable change you have taken yourself. You might be surprised of the answer, and it might just as well remind you that every person has its very own life map, with changes and all the milestones marked accordingly. Learn to see the differences between their maps, and yours, as it is the only right way to choose for evolution.

#anti

împotriva unei mame
n-are rost să lupți.
mai ales că mama asta
vine tocmai din est,
din locul unde vânturile
bat mai aspru, viața curge
mai tăios, când nu încremenește
în țurțure prin care reflectă
lumina din privirile oamenilor
ce încă n-au cedat pe câmpurile locului
de spaima vieții ce nu se mai sfârșește

dar fiecare mamă are o fiică
undeva, care i se opune
dintr-un reflex necondiționat, fără căpătâi
sau fără început închipuibil.
fiica mamei de la est sunt eu,
cea care sunt, exist și, ca atare, mă opun.
eu vin din sud, unde vremurile sunt altfel.
unde noaptea e mai scurtă ca timp,
dar mai intensă ca emoționalitate,
unde singurul vânt ce bate e vântul schimbării.

acolo, în locul de unde vin,
absurdul se ascunde în fiecare
moleculă de oxigen din aer,
impulsivitatea e o bălărie ce creste pe șanț
și cu care nu-și bate nimeni capul
s-o stârpească sau să-i facă ceva
și zilele curg la fel de leneșe,
baloane de săpun suspendate
între crâșmă, câmp și biserică,
prea strânsă împletire a nepăsării cu opulența

și-n tot vidul constant al locului
în care niciodată nu se întâmplă nimic
care să merite luat în seamă mai mult
de cinci minute în care te plictisești,
eu sunt, exist și mă opun, din principiu,
față de orice face notă discordantă
cu cea care știu că sunt atunci
când privirile celorlalți nu se abat spre mine

așa e, împotriva mamei n-are rost să lupți,
mai ales când tu vii din afară și ea din est.
dar matematicile se schimbă și regulile
se dau într-o parte când îi ești fiică.
atunci opoziția ta devine datorie,
căci tu esti singura care mai poate
opri explozia de irațional ce o paște,
dar pentru asta trebuie să descoperi
și să exploatezi orice fisură i-ai găsi,
indiferent de costuri
căci drumurile vechi nu te vor duce-n locuri noi
și asta nu-i doar o poveste despre voi.

nu sunt oricare fată, eu
sunt fiica ce își poartă
aripile de demon pe interior,
chiar dacă vârfurile lor îi înțeapă inima.
sunt cea care a avut curaj să ridice ochii,
să se rupă de regula nescris-a ascultării,
să pună întrebări și să ceară ce știe
că e de drept al său, fără să mai accepte
compromisuri croite din sferturi de măsură

sunt cea care își poartă nebunia fățiș,
la vedere, așa cum altele poartă
bijuterii primite de la te-miri-cine.
cea care s-a născut din haos,
care simte mirosul dezastrului
de la km distanță, si se lasa purtată de el
încotro o va duce vântul schimbării,
singurul vânt care bate prin părțile ei de lume
și pe care îl acceptă drept complement direct.

singura
care i-a spus vreodata temutei mame din est
că, înainte să îi fie ei fiică, ea e a ei însăși
și că identitatea-i nu-i o miză de jucat
la poker sau zaruri, că nimeni
n-o va face altceva decât este și se arată,
și care a văzut-o destrămându-se, gata să cadă,
jubilând la fiecare fisură găsită, căci ea se regenera
încă o dată, și încă o dată, și încă o dată…

căci mama de la est, atât de aprigă și temută,
e pe ducă. se vede încolțită, aproape învinsă,
căci din interior și cea mai grea ușă poate fi deschisă,
lăsând vulnerabilitatea sechestrată să iasă,
să vină cu noi la joacă,
iar atunci controlul mamei se evaporă ca ploaia de vară

era simbiozei externalizate, alienante,
s-a sfârșit când a început degradarea,
când opoziția a deprins corporalitatea
și a renunțat să-și concilieze natura cu moralitatea,
când fiica răzvrătită și-a însușit anomia
existențială ce-i dă dreptul la regenerare,
odată ce-a înțeles că natura-i e emoția
cea mai singulară, pură, iar emoția
nu-i decât cealaltă jumătate a haosului,
deci căutarea ordinii s-a clasat
pentru o temporalitate profund viitoare.

da, mama mea din est,
ruptura doare, de-aia
trebuie întâi să zgârii,
să fisurezi, să înveți
durerile constant, treptat,
să le vezi, să le simți cu
toate intensitățile, în toate celulele
și în toate formele lor. de asta
sunt eu, acum, aici. ca să
te obișnuiesc cu durerea, cu
înfrângerea unei voințe obișnuite
să i se întâmple toate după voia sa.
să-ți subliniez ca pe caiet neputința
și să-ți pun constant sub ochi degradarea
căci altfel, mamă de la est,
n-o sa știi niciodată cum se simte ușurarea,
fiind prea legată de ce crezi că știi. învață uitarea
înainte să ajungi să te inunde disperarea

asta ar putea fi despre oricine
dar, cumva, s-a nimerit sa fie
doar despre mine și despre tine,
o lebădă albă și una neagră
ce stau în aceeași cadă,
una prea speriata să sară,
alta ce tocmai a prins curaj să spună
ce tocmai a început să vadă,
aritmetica silabisită a unei simbioze
atipice, bazată pe contrast fundamental,
ce își privește apusul când mândria
își ascute dinții pe bancheta
din spatele unei dacii vechi, bleu-ciel
sau ce se întâmplă când devine uliu bietul miel

Alb

 

Odinioara, intr-un port, traia un batran. Portul era mare, plin de nave ce respirau soare si libertate. Erau insirate pe doc cafenele, birturi, saloane pompoase in care doamnele isi etalau toaletele si cunostintele. Si erau acolo, in acel amalgam de limbi, nationalitati, de oameni, o turcoaica micuta, atat la corp cat si de ani, o spanioloaica mai mare,cam la 20 de ani, care acoperea tot zgomotul din jur vorbind, alaturi de cateva suedeze si indience timide, care ascultau gandindu-se la cu totul altceva.

Stateau pe jos, pe podeaua acoperita cu scanduri de brad a cafenelei cu pereti tapetati cu carti vechi. Aveu in mijlocul cercului  o carte mare, medievala, de povesti orientale. Indianca cea micuta citea cu voce tare niste povesti de-acasa, cand ele se apropiara doi tineri.

-Stii sanscrita? intreba unul din ei, mai indraznet, cu privirea atintita pe gravura ce impodobea pagina.

-Da,  am invatat-o acasa, spuse ea cu un oftat lung.

-Wow…Esti indianca? replica celalalt, care pana atunci tacuse, ingandurat vizibil. Trebuie sa ai o poveste…fantastica, cel putin!

-Daca vrei tu, o poti numi si-asa, dar e mai degraba o tragedie….Ele o stiu, ca doar e si-a lor, nu?

-Ba da…Chiar vrei sa ne stii povestea? il intreba rece suedeza. Sa stii ca eu nu am incredere in oameni.

Atunci, tocmai cand sa ii raspunda, se auzira trei geamate surde de clopote. Era 12 ziua, iar soarele incepuse sa arda marea, care se arunca parca-n uscat, cautand scapare.

-Ce zici, Michel, ramanem cu fetele? De-acum incolo incep sa apara-n cafenea marinarii si…niciodata nu se stie!

-Jan, eu nu ma pot pronunta. Depinde mai mult de ce vor ele decat de ce vreau eu.

-Esti intelept azi, batrane! glumi Jan. Voi ce spuneti fetelor, ramanem si noi sa povestim?
-Desigur! Asa cum ai zis si tu, niciodata nu se stie, grai Miriam.

Adevarul era ca ii placeau, toate. Jan era scund, subtirel, cu ochi verzi si cu un sarm care te facea sa nu-i mai vezi defectele, pe cand Michel, inalt, legat, cu pletele-i negre si ondulate, pielea-i alba si intelepciunea sa oarecum batraneasca, avea ceva din aristocratul vremurilor apuse.

Sue era o frumusete rece: blonda cu ochi verzi, slaba, inalta, vesnic cu un zambet ironic in coltul gurii si o zeflemea gratuita pentru oricine. Destinul o facuse sa nu mai aiba altceva pentru oameni in afara de dispret si ura.

Rhea, turcoaica pierduta parca in grup, era cea mai mica. Era “copilul trupei”, cum o alintau celelalte, dar care, spre deosebire de alti copii de varsta ei, isi uitase de mult copilaria. Privea mereu in zare dupa pescarusi si tare si-ar mai fi dorit sa se intoarca si timpul cum vin barcutele pescarilor la mal, fapt ce ii atrase atentia lui Michel, care, in ciuda aparentelor, era mult mai mic. Rupse tacerea Miriam, de al carei misticism erau vrajiti, in egala masura, amandoi.

-Hai sa va povestesc, asa cum am promis. Fetelor, ia duceti-va si vedeti ce mai face batranul saman african din piata? I-ati face o mare bucurie si lui- plus ca nu vreau sa va redeschid ranile.

-Bine, ne ducem…e rau si de el saracu’, fara nimeni in impestritarea asta de oameni…zise Rhea. Sa mergem, Sue!

-Era odata, intr-un satuc din vecinatatea Delhi-ului, o casuta facuta din lut ars, cu acoperis de stuf, casuta modesta, dar, cu toate astea, de fala comparativ cu restul satului. Doar a lui rabi era mai aratoasa. Acolo, in acea casuta, locuia un om modest, alaturi de cele 5 fetite ale sale. Era invatat, caci calatorise mult. Le invata pe fetele sale sa cante, sa danseze, sa vorbeasca sanscrita si chineza. Nu le lipsea nimic, aveau chiar si o vaca.

-Cum adica “aveau chiar si o vaca”? Ce, asa valoroase sunt vacile pe-acolo? se amuza Jan.

-Nu,dar sunt sacre.Ne ajuta si e zeita fertilitatii.La sarbatori o impodobim si o ducem la ceremonii inchinate zeitei fertilitatii,care la noi are cap de vaca.

-La un momentdat am crezut ca zeii vostri sunt animale! spuse Michel usurat. Gata, am inteles acum!

-Asa….Fetitele cresteau ca din apa, dar aveau o mare mahnire pe suflet: nu isi vazusera niciodata mama. Nu le abandonase, doar ca murise atunci cand a nascut-o pe cea mica, acum 25 de ani. Si lipsa ei se simtea in comportamentul lor: ar fi stat cu matusica la spus povesti si la cusut zile in sir, numai ca matusica lor draga avea si ea familie si treburile nu-i prea dadeau ragaz.

-Nu-mi spune ca tu erai una din acele fetite! ii zise Jan.

-Ba da. Eu sunt cea mai mica. Dar stai sa vezi ce-a urmat, e mai trist de-atat.

Sora cea mare, Rahela, pleaca in Delhi sa gaseasca de munca la doua luni dupa ce tata, intors de la orez, paralizeaza. N-avea nici 16 ani, dar nu puteam astepta la mila taranilor, care oricum n-aveau nici ei prea multe posibilitati. La nici macar o luna, ne povesteste printr-o scrisoare ca a gasit de lucru in casa unui crestin cu suflet mare, care ar vrea sa vina la noi sa ne cunoasca. Tata a fost de acord, desi ii era frica sa vada acel om in ce saracie traim.

-Dar de ce ii era rusine? Ca pana la urma nu a ales el sa fie asa….nu?

-Da, dar tata nu a putut niciodata sa-si accepte conditia, mai ales pe cea de vaduv. Nu i-a placut niciodata cand oamenii ii aratau mila; el voia respect.

-Strasnic om, tatal tau! spuse Michel uimit. Nu multi mai sunt avizi de respect si demnitate azi…

-Asa-i…Intr-o zi de mai, vine la noi Rahela cu familia crestinului. Erau doi copii frumosi care s-au indragostit de iepurasii pe care ii ingrijeam, o femeie uscativa, cu ochi blajini, care asculta fascinata povestile tatei despre calatoriile lui cele lungi. La un momentdat, James, caci asa il chema pe crestin, il intreba pe tata:

-Ti-ai lasa fetele, om bun, sa plece in America la munca? Eu am acolo un prieten bogat, care are nevoie de cateva fete sa ii ingrijeasca de casa, ca nevasta-i e bolnava si nu mai poate…ce zici, vrei?

-Domnule, nu stiu ce ar trebui sa iti raspund.Sincer, mie mi-e teama. Am vazut cu ochii mei ce-nseamna calatoriile si furtunile pe mare, asa ca mi-e teama sa raspund .Si drumul e lung…

-Te-nteleg, ai vazut cu ochii tai ce-nseamna. Iti iubesti fetele si e normal sa te temi. Eu te asigur ca vasul pe care se vor imbarca fiicele tale este condus de marinari destoinici, asa ca nu vor pati nimic.

Noi ascultam cu sufletul la gura,sa vedem ce hotarare va lua bunul nostru tata in legatura cu viitorul fiicelor sale iubite.

-Si?V-a lasat?zise Jan fara sa isi dezlipeasca ochii de pe paginile scrise intr-un cod parca de neinteles.

-Tata a consimtit sa ne lase in America,asa ca a doua zi dimineata am fost la rabi sa ne binecuvanteze si am plecat.Ne facusem atatea sperante,fara ca macar sa banuim ce ne asteapta…Oh,daca am fi stiut ca voi crestinii mintiti atat de bine…Voi numai rau stiti sa faceti?!?!

-Eeh, nu! Nu toti…

La un momentdat, atentia le fu distrasa de niste zgomote care se auzeau dinspre straduta intortocheata a farului.  Inchisera cartea grabiti, lasand-o in grija batranului tacut de pe banca.

-Ai grija de ea, te rugam!

Pe ulita farului, lumea in par. Tot portul se adunase, cu mic cu mare, sa vada ce s-a intamplat. Nu mica le fu mirarea cand le vazura pe Sue si Rhea legate fedeles in mijloc. Miriam se inspaimanta si incepu sa planga.

-Sue, Rhea, stati linistite, va fi bine! Oh, de ce a trebuit sa va trimit in alta parte??!!? Daca patiti ceva, n-am sa mi-o iert!

-Linisteste-te copila, zise o rusoaica batrana. Uite, incepe lupta!

Si, intr-adevar, se apropiau de locul in care fetele erau legate, un matelot tanar, cu codita, si un pirat slinos si greoi, cam ramolit, cu o barba  lunga, incalcita. Cand ii vazu, Miriam incepu sa planga mai tare. Michel, zarind-o, o lua de mana si ii spuse:

-Nu-ti fa griji pentru fete, roaga-te sa castige matelotul.

-Sa….sa castige? Ce sa castige? O Doamne!

-Hai sa iti explic. Fetele au fost prinse de pirati, care nu au tocmai ganduri curate cu ele. Le-au cerut rascumparare si cum n-au avut ce le da, a ramas sa vada daca se lupta cineva pentru ele. Daca nu, piratii le luau fara oprelisti, insa….

-Insa a intervenit matelotul.

-Exact. Daca ar fi intervenit hangiul, nu conta si fetele erau luate de pirati, pentru ca trebuia ca cel care lupta pentru ele sa fie om al marii. Acum, daca matelotul invinge, fetele se-ntorc cu noi. E legea marii, politia n-are ce sa faca…

-Dar tu de unde stii?

-Mi-a povestit tata. Nu a pierdut niciodata vreo lupta de acest fel.

-Era viteaz tatal tau! zisera Jan si Miriam intr-un glas.

-Da….era…ofta Michel.

La poalele farului, batranul saman plangea, mormaind de zor ceva ce semana a rugaciune.

-Om bun, ce s-a intamplat? il intreba Miriam printre suspine.

-E vina mea copila, a mea! Daca nu stateam cu niste marinari greci de vorba despre imblanzirea serpilor…Ele se uitau pe niste bucoavne vechi si le-au luat turcaletii! Nu vreau sa vad, nu vreau sa vad!!

-Ce sa vezi om bun? Nu-i vina dumitale, asta e…sa speram ca nu o sa le ia piratii…

-Daca pierde matelotul, Allah mi-e martor ca m-arunc in mare!

-Michel, vino te rog!

-Ce-i? Ai patit ceva?
   Batranul sta chircit la poalele farului, langa taraba sa, plangand, cu mainile la gura, asteptand finalul luptei, care oricum nu mai avea mult. Combatantii erau sleiti de puteri, cand, sleit cum era, matelotul ii crapa teasta piratului cu flinta.

-Jan! striga Sue.

Jan fugi si, intr-o clipita, fetele fura dezlegate, iar matelotul si cei doi prieteni au vazut un moment ce le umplu ochii de lacrimi, cat de barbati erau. Miriam le lua in brate, plangand toate, ca niste surori ce trecusera prin multe.

Batranul saman scoase dintr-o desaga o cutie pe care a deschis-o,lasand la iveala o bogatie de sclipiri,de aur si de pietre.

-Ce sunt astea? il intreba Sue circumspecta

-Darurile sortii pentru voi. Ca, dupa ce ati patimit atatea fiecare, trebuia sa va vina si rasplata. Tinere, ia vino! ii striga matelotului.

Acesta veni cu graba, curios de ce-o sa fie.

-Ia ocheanul asta si tu, copila,mergi cu el! S-aveti soarta buna, le ura el lui Jerry si Rhea. Tu, copila de gheata, ia siragul asta de perle negre si albastre, du-te la tanarul acela care zambeste si da-i pumnalul asta, sa va apere de rau.

Sue merse zambind, ii intinse cutitul lui Michel si zise in gluma:

-Nu te superi ca s-a impartit asa, nu?

-De ce, ar fi trebuit? ii raspunse acesta sarcastic, zambind larg.

-Ei, Doamne, nu! Dar va trebui sa imi dovedesti ca samanul a avut dreptate.

-Fie!

-Tu, fata destoinica, sa vii la mine dupa ce ti-oi termina povestea, si-o sa poti spune lumii ca ti-ai gasit rasplata dupa atatea amaruri.

De unde stia ca am o poveste de zis? In fine, m-am intors la cei doi si le-am povestit dupa cum urmeaza.

-Crestinul ne imbarca pe un vas plin de negri, cu marinari albi, rai si cainosi la suflet. Daca vorbeai de rau pe vreun alb, te bateau cu funia uda pana lesinai. Barbatii s-au rasculat, insa degeaba…dupa a fost mai rau. Jumatate dintre femei, printre care si sora mea Rahela, au murit in acele chinuri groaznice.

La scurt timp dupa, vasul fu izbit de o furtuna si se scufunda- il atinsesera blestemele unei negrese batrane si aprige pe nume Chloe. Am aflat de la ea ca mergeam la robie in Brazilia, ca sclavi. Dar n-a fost sa fie. Vasul se izbi de un munte subacvatic si se sparse in aschii si scandurele.  Numai noi trei am supravietuit, pentru ca Rhea furase nuci de cocos, Sue banane, iar eu cam un sfert din ciocolata si o sticla de apa. Trebuia sa traim.

Am ajuns la mal mai mult moarte, cand o doamna cu suflet mare ne-a luat la ea, ca sa ne imbrace si sa ne ajute. Si apoi,deja stiti….

-Bietele de voi, prin cate ati trecut!exclama Michel trist.

-Asa ceva nu vezi nici macar in carti batrane, pe cuvantul meu! rosti Jan emotionat.

-Ca mi-ai adus aminte de batran…Jan, hai cu mine!

-Unde ma duci Miriam?

-La batran. A zis ca dupa ce va zic povestea sa te iau si sa mergem la el.

-Bine, hai. Ne vedem dimineata in cafenea, prieteni?

-Da!

-Eu pregatesc vas de plecare, zise Jerry entuziasmat.

-Foarte bine! Ne vedem atunci!

Si o luara agale spre samanul care mangaia un soim.

-Voi ati suferit cel mai mult, asa ca primeste copila colierul de pietre fermecate si cartea care deschide drumul spre zei, iar tu, baiete, ia soimul asta sa va calauzeasca, si briceagul.

Era pumnal aidoma cu cel al lui Michel, gemene. “De parca ar fi stiut ca sunt ca frati”, gandi eu.

Dimineta ne gasi in cafenea, unde primarul portului ne oferi din partea sa cartea pe care o citeam,cu urale de viata lunga si-nsorita.

-Am vazut toata lumea, iar apoi ne-am intors aici cu totii, in talazurile vioaie ale marii albe, cu cantecul lor, caci alb era si cerul in zilele-alea doua, dragilor! Alb cum e omatul!

-Adevarat bunico? o intreba pe Rhea o mogaldeata de trei ani, cu ochi de stea.

-Da, adevarat. Bunicul era un marinar taare destoinic…

Stand pe banca, o lacrima ii cazu batranei Rhea din ochi; clopotul batuse iar de  

12- aceleasi batai,  oameni si locuri de acum 60 de ani.

Pentru ca, oricat ai incerca, unele lucruri chiar nu se schimba.